#3cărți din bagajul meu

3 cărți de vacanță pe un rucsac

Pentru că am ajuns zilele trecute la mare, unde o să mai stau câteva zile, a trebuit să iau și câteva cărți cu mine. Desigur, am plecat de-acasă cu o sacoșă plină de romane, dar am ales să vă arăt #3cărți din bagajul meu pe care abia aștept să le citesc pe plajă.

Toate cele trei titluri sunt SF, deoarece recitirea întregului blog mi-a făcut poftă de a mă întoarce la genul meu preferat. Și am ales din bibliotecă o serie de romane cu o descriere care să-mi trezească imaginația, pentru că vreau să călătoresc în lumi cât mai fabuloase în timp ce mă relaxez la malul mării.

Înainte să vă prezint cărțile, sunt curioasă: voi ce cărți ați lua(t) cu voi în vacanță?


Prăbușirea imperiului de John Scalzi

Un imperiu întins pe mai multe planete care se va prăbuși? Instantaneu m-am gândit la seria Fundația și mi-am dorit cartea asta. Am și început s-o citesc și ador stilul autorului, e foarte direct și colorat, fără să fie vulgar. Momentan, îmi place mult și v-o recomand.

Totuși, e abia primul volum dintr-o serie, așa că sunt tare curioasă dacă finalul o să mă lase cu ochii în soare printr-un cliffhanger sau dimpotrivă, dacă o să mă facă foarte curioasă fără să mă frustreze 😉.

Detalii despre carte aici.

 

Cinder de Marissa Meyer

Dacă tot a apărut recent volumul al doilea al Cronicilor lunare, am zis că e momentul să citesc și eu primul volum, mai ales că-mi place mult ideea cărții: e o reinterpretare a poveștii Cenușăresei, doar că în rolul principal este un robot, nu o fată.

Sincer, iubesc volumele cu elemente SF care se adresează tinerilor, pentru că îmi doresc ca ele să-i facă să vrea să descopere acest gen, dar și că o să le demonteze prejudecățile cum că SF-ul înseamnă povești despre lupte în spațiu și atât.

Detalii despre carte aici.

 

Giganții adormiți de Sylvain Neuvel

Dacă primul roman din cele trei mi-a amintit de Fundația, acesta are un vibe de 2001: Odiseea spațială. Desigur, pare că va fi o poveste destul de diferită de cea a lui Clarke, dar premiza mi-a trezit nostalgia, așa că abia aștept să citesc romanul.

Și îmi place enorm coperta! Cerul înstelat, nuanța aia de albastru, totul e absolut superb! Sper ca și povestea să fie la fel de faină 😃.

Detalii despre carte aici.


Cumva, am reușit să-mi aleg #3cărți care se potrivesc foarte bine cromatic! Sper ca și poveștile lor să fie pe măsură și să se potrivească cu cheful meu de descoperit volume SF fascinante ❤


Jurnal: Curățenia de vară

Aceia dintre voi care mă urmăresc pe Instagram știu că m-am apucat de recitit toate articolele de pe acest blog, pentru a înlocui link-urile expirate, imaginile defecte și cuvântul „supriză” cu varianta sa corectă. Am terminat recent această „curățenie” și am decis să împărtășesc cu voi concluziile mele despre experiența de a-ți reciti blogul.

curățenie pe blog

De ce am făcut asta?

De-a lungul timpului, am monitorizat cele mai citite articole de pe blog și am avut grijă ca recenziile accesate destul de des să fie actualizate (link-uri corecte, imagini ok). Așadar, ideea de a face asta cu toate articolele, inclusiv cele care n-au mai fost citite de nimeni de ani de zile, poate fi considerată o pierdere de vreme.

Din punct de vedere al utilității, chiar este. Sincer, nu cred că am avut prea multe de câștigat. Da, un articol actualizat care merge ok ar putea fi puțin mai bine indexat pe google. E posibil ca una-două recenzii mai vechi să-mi aducă mai multe vizualizări. Dar o leapșă veche de 3-4 ani? Slabe șanse. Așa că n-am făcut-o pentru vreun motiv util sau măsurabil. Am făcut-o pentru mine, strict ca să știu eu că tot blogul arată bine.

Acum doi ani, când am mutat tot conținutul blogului pe propriul domeniu, știam că multe articole vor suferi din această cauză. Pe cele mai recente am avut grijă să le aranjez atunci. La fel, pe cele care îmi aduceau vizualizări înainte de tranziție. Restul erau decente și mi-era de-ajuns. Dar mereu mi-am dorit să fac această curățenie.

Pentru mine, blogul a fost deseori un refugiu. Atunci când m-am simțit singură, înconjurată de oameni care nu-mi înțeleg pasiunea și nici nu-și doresc s-o facă, pe blog vorbeam cu alți oameni care iubeau cărțile la fel de mult ca mine. Atunci când BAC-ul sau facultatea îmi mâncau toți nervii, aici era oaza mea de relaxare. Mereu mi-am iubit blogul și chestia asta a fost cea care m-a împins de la spate ca să scriu chiar și în perioadele nasoale.

Dar au existat și momente când n-am putut scrie. Momente când stresul, oboseala sau teama că n-am nimic de spus erau prea mari. Însă chiar și atunci, pentru că aveam nevoie de relaxarea pe care mi-o oferea blogul, încercam să mă ocup de el. Atunci modificam mici detalii de aspect care mă deranjau, atunci mă jucam cu culorile, fonturile și alte mici lucrușoare (în primii mei doi ani de blogging, înainte de Jurnalul unei cititoare, vechiul blog primea câte un update de temă în fiecare anotimp 😊).

Așa mi s-a întâmplat și acum vreo două luni, când eram într-o perioadă în care simțeam nevoia să mă relaxez făcând totuși ceva, dar nu-mi venea nicio idee de articol. Așa că am deschis arhiva, am intrat pe primul articol și m-am apucat de recitit, corectat, înlocuit și așa mai departe. Da, știam că e ceva complet inutil. Dar mie îmi făcea bine, așa că am decis să continui, pentru mine. Și a fost o experiență interesantă, să fac ceva ce ar putea părea inutil, dar care îmi făcea mie plăcere.

Notă: întregul proces nu a durat chiar două luni. Da, cam acum 7-8 săptămâni m-am apucat, dar fiind o chestie pe care o făceam pentru mine, nu era planificată sau contorizată. Nu știu exact cât a durat, nu știu prin câte articole am trecut (am șters destule mai ales din perioada 2011-2013, o să vorbesc despre asta mai jos). Au fost zile în care timp de 12 ore n-am făcut nimic altceva, au fost zile când am lăsat-o baltă și mi-am văzut de citit. Dar motivația originală, de a face ceva care nu e neapărat util, dar care îmi face mie bine, ea a rămas până la ultimul articol.

Cum e să-ți recitești articolele?

De-a lungul acestui mic experiment, am trecut prin toate stările. M-am amuzat de primele mele recenzii, care erau mai mult un rezumat și mai puțin o părere personală. M-am întristat amintindu-mi niște perioade mai nasoale, în care lucrurile nu erau nici pe departe roz, dar eu mă încăpățânam să mă conving că sunt ok și apoi mă miram că nu sunt fericită. Mi-am amintit de dualitatea facultății, care pe de-o parte îmi oferea informații foarte utile și pe alta îmi adâncea convingerea că nu sunt suficient de bună pentru nimic. M-am distrat descoperind că obișnuiam să taxez mult mai dur lucrurile care nu-mi plăceau la romanele pentru tineri (triunghiurile amoroase mă scoteau rău de tot din sărite).

Așadar, e o experiență destul de complexă, dar poate fi rezumată într-un singur cuvânt: redescoperire. Știam multe lucruri despre mine, dar am descoperit cât de mult simțeam anumite lucruri, când de tare mă impresionau sau afectau de fapt. Practic, e diferența dintre a-ți aminti un loc în care ai fost acum câțiva ani și a revedea o poză făcută atunci. Totul era mai viu decât în amintirile mele, așa că m-a ajutat să rememorez mai clar anumite lucruri.

Și mi-am amintit de o grămadă de cărți geniale despre care înainte de această recitire știam doar că mi-au plăcut și cam atât. Am redescoperit articole faine pe care uitasem că le-am scris. Mi-am reamintit cât de mult îmi plăcea să particip la evenimente și să cunosc oameni, deși mă credeam ultima introvertită (spoiler: nu sunt chiar ultima. Îmi face plăcere compania anumitor oameni și îmi place să stau de vorbă cu ei, chiar dacă încă sunt momente când interacțiunea cu alții e ceva ce mă sperie). Cumva, mi-am regăsit rădăcinile, motivațiile și lucrurile care mă individualizează.

Bine, n-a fost totul lapte și miere. După cum spuneam la început, au fost și lucruri care m-au întristat, dar cumva sunt ale mele toate, și cele bune și cele rele. Așa că per total, mă bucur că am făcut asta.

Ai șters ceva?

În contextul în care tocmai am spus că și lucrurile rele și cele bune sunt ale mele, normal ar fi să spun că n-am șters nimic, că-mi asum tot ce-am scris vreodată. Dar nu e chiar așa. Înainte ca acest blog să se numească Jurnalul unei cititoare, în perioada 2011-2013 a fost un alt blog, administrat de o echipă din care am făcut și eu parte. Dar echipa s-a destrămat și mie mi-au rămas toate. Și am decis să le păstrez. Sincer, articolele care nu-mi aparțineau nu le-am păstrat de drag, ci pentru că un blog vechi de doi ani cu sute de articole urma să fie mai bine indexat pe google decât unul nou. În plus, pe vremea aia nu știam suficientă social media cât să fie o sursă serioasă de trafic. Și consideram că muncisem prea mult ca s-o iau chiar de la zero.

De-a lungul anilor, însă, mi-am dat seama că nu am nevoie de acele articole. Lucrând într-o echipă care nu funcționa, am ajuns rapid în extrema cealaltă, cea de individualitate maximă. Chiar și azi, nu vreau să mă ajute nimeni umblând la absolut nimic legat de blog. Hosting, teme, domeniu? Eu mă ocup de fiecare în parte. Da, am publicat articolele altora în campania Autor pentru o zi. Dar nimeni nu a avut nicio secundă acces la „partea din spate” a blogului după 2013.

Și cumva, pentru că blogul meu era atât de profund personal și pentru că mereu temele pe care le-am folosit nu distingeau foarte evident un autor de altul, mi se părea că articole scrise de alții îmi erau atribuite pe nedrept mie, în defavoarea mea. Inițial era doar o impresie, dar a fost și un moment prin 2015 când am picat la mijlocul unui scandal în comunitatea de SF&F, și cineva a crezut că niște recenzii vechi îmi aparțineau, deși nu eu le semnasem. Așadar, cu excepția unor articole care să păstreze o oarecare coerență a poveștii blogului, articolele care nu erau scrise de mine au dispărut cu timpul.

Acum, însă, rămăseseră multe chestii impersonale semnate de mine: comunicate de presă vechi, anunțuri despre viitoare apariții, reclame la concursurile altor bloggeri din comunitate… O grămadă de lucruri care acum se pun într-un story pe insta erau la mine pe blog. Pe acelea le-am șters fără jenă. Da, o parte importantă din povestea mea e că la începuturi, publicam multe materiale impersonale doar de dragul obținerii unor parteneriate. Dar nu cred că e necesar să păstrez pe blog comunicate de presă vechi de 6 ani ca să ilustrez această parte a trecutul meu.

Recenziile și articolele vechi despre filme, muzică, viață au rămas toate. Restul au ajuns la coș. Excepția notabilă sunt articolele legate de evenimente. Pe cele scrise ulterior, în care povesteam cum a fost era normal să le păstrez. Dar le-am păstrat și pe cele în care anunțam evenimente viitoare. Cumva, la acelea n-am vrut să renunț. Probabil pentru că mi se pare că felul în care încercam din toate puterile să conving oamenii să iasă din case și să vină la evenimentele literare spune ceva despre mine, ceva la care nu sunt pregătită să renunț.

Ah, și am șters și comentariile de la multe concursuri vechi, pentru că ceream oamenilor să-mi dea și adresele lor de e-mail pentru validarea câștigătorilor (ceea ce cer și azi, dar am trecut la formulare private). Am pierdut o grămadă de comentarii faine și creative, dar mno, GDPR…

Cum e să cauți resurse vechi de ani de zile?

O parte importantă din experiența asta a fost căutarea: coperte care au fost schimbate, edituri care și-au refăcut sau șters blogurile către care link-asem eu chestii și multe bloguri de carte dispărute.

Per total, partea asta a fost tristă. Cu excepția sentimentului de victorie pe care mi l-a dat faptul că am găsit absolut tot ce căutam acolo unde resursele încă existau, restul a fost trist. (Bine, legat strict de resurse, nu e chiar atât de greu să le găsești. Da, uneori e dificil, dar google is your friend și te ajută mai devreme sau mai târziu. Iar acolo unde am folosit pe vremuri poze din arhiva personală hostate pe tot felul de site-uri, încă le-am găsit ușor chiar pe acele site-uri, deși hostarea lor nu mai funcționa de mult).

În primul rând, căutând coperte și link-uri, am descoperit destule cărți vechi care erau încă în stoc, deși au ieșit de mult din atenția oricui. Nu mă refer la volumele care au fost mereu reeditate pentru că erau cerute de public, mă refer la prime ediții de cărți care încă zac prin depozite pentru că nu le vrea nimeni.

Dar cel mai trist e că atâtea bloguri de carte au dispărut fără urmă. Unele au fost abandonate, altele șterse, dar sunt atâția oameni care au renunțat la asta. Pe majoritatea nici nu i-am cunoscut vreodată decât ca pe un nickname și un link. Pe alții i-am întâlnit în viața reală, cu unii încă păstrez legătura. Știu că scrisul despre cărți e doar un hobby, nu trăiește nimeni din asta, cel puțin nu în zona de blogging. Știu că uneori se simte ca și cum ai vorbi la pereți. Știu că uneori, viața te duce pe cărări pe care acest hobby nu-și mai are locul. Dar tot sunt oameni care au dispărut, deși cred că ar fi avut multe de spus, poate mai multe ca mine.

Și cel mai tare regret blogurile care erau deja vechi când m-am apucat eu, dar care s-au închis între timp. Mi-e dor de oamenii cu experiență de la care simțeam pe-atunci că am ce învăța. Nu că acum aș fi rămas fără repere, încă sunt bloggeri mai vechi ca mine pe care îi urmăresc cu drag și, în plus, am destule exemple de oameni care fac o treabă extraordinară, deși s-au apucat de asta după mine. Comunitatea cărților e minunată și plină de oameni care mă inspiră. Doar că mi-ar fi plăcut să mai rămână printre ei și o parte dintre oamenii cu care schimbam impresii la începuturile mele.

Concluzie - before and after

În 2011, când am început să scriu pe blog, habar n-aveam de ce fac asta sau care e vocea mea. Dincolo de comunicatele de presă postate cu copy-paste, scriam cu teama că nimeni nu va aprecia articolele mele, pentru că nu vorbeam despre ceea ce credeam eu că sunt cele mai populare cărți. Și chiar și când scriam despre acele romane, deseori părerea mea nu era cea mai bună, așa că din nou, mă temeam de articolele mele. Din fericire, am decis încă de la început că voi fi mereu sinceră (dar niciodată brutală) și asta m-a ajutat în toți acești ani. Și de-a lungul timpului, oamenii potriviți s-au adunat în jurul meu, oameni pentru care nu mai e frică să scriu.

De asemenea, la început, scriam întâmplător, când aveam chef sau simțeam nevoia, fără să țin cont de vreo structură a articolelor. Nu conta cât dura să scriu, dar de obicei era ceva ce făceam rapid, seara după școală. Dacă îmi lua o oră, însemna că era un articol lung. De editat nici nu se punea problema. Doar după ce publicam, mai citea mama articolele și-mi spunea că am scris „ascoiez”.

Dar lucrurile astea au venit cu timpul. Mi-am găsit vocea. Am descoperit structura, editarea, planificarea. Acum, sub o oră jumătate nu iese nimic: cam 45 de minute scriu, 45 de minute reformulez, corectez, rearanjez. Și asta când nu e un articol-mamut, cum e acesta. Și fără spellchecker pornit și setat pe limba română nici nu mă apuc de scris (am instalat dicționarul românesc în toate laptopurile și desktopurile pe care le-am folosit în ultimii doi ani 😂).

what if you fly.png

Lucrurile s-au schimbat mult când vine vorba de bloggerul de carte din mine și cred că recitindu-mi articolele, printre altele, am învățat ceva foarte puternic: toată lumea poate scrie despre cărți, dacă vrea asta.

Da, la început va fi nașpa. Cuvintele vor veni greoi, articolele vor fi pline de greșeli de tastare și vei descoperi câte cuvinte nu știi să scrii corect. Și s-ar putea să dai și de hateri, care să-ți spună că nu ai dreptul să scrii despre cărți dacă nu știi să scrii. Dar lucrurile se învață mai ales prin exercițiu. Și dacă perseverezi, dacă înveți mereu încercând să te perfecționezi, ani mai târziu vei fi „ăla sau aia care știe să scrie” în orice echipă la scoală sau la muncă. Dar în comunitatea ta, vei deveni o sursă de inspirație.

Chiar dacă ți-e frică, chiar dacă nu ești sigur pe tine, dacă îți dorești ceva cu adevărat, încearcă. Poate vei descoperi că nu e pentru tine. Sau poate opt ani mai târziu vei privi în urmă și vei descoperi că e exact lucrul care te-a salvat de atâtea ori.

Dacă ai avut răbdare să citești până aici, îți mulțumesc. Blogul acesta, experiența de a-l reciti, articolul ăsta mamut, nimic n-ar fi existat fără oameni ca tine care să-l citească. Mereu vă voi fi recunoscătoare și mereu voi spera că ceea ce am de spus te ajută măcar puțin. Și dacă acest articol ți se pare util, sper să-l dai mai departe comunității tale. Și dacă vrei să vorbim mai pe larg despre vreuna din ideile de-aici, te invit cu drag în secțiunea de comentarii de mai jos :)


Recenzie: O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri

Dragii moșului, pe vremea mea, hăt hăt demult, nu se scriau astfel de cărți. Adică atunci când eram eu la liceu, nu existau romane pentru tineri care să vorbească despre mental health, care să-ți transmită că e ok să fii altfel decât ceilalți, că e ok să fii tu însuți. Nu, noi aveam parte doar de vampiri sclipicioși și de triunghiuri amoroase.

Povestea:

Esther se îmbracă în fiecare zi altfel. Scufița Roșie, Morticia Adams sau o stewardesă vintage, toate sunt costume pe care ea le-a purtat ca pe un scut împotriva colegilor care râdeau de ea. Pentru că îmbrăcată în pielea altora, Esther a putut să facă față, spunându-și că râd de costumele ei.

Familia ei n-a putut-o sprijini în lupta cu bullying-ul, pentru că aveau propriile probleme. Tatăl ei n-a mai ieșit din beci de ani de zile, după ce un atac de cord l-a transformat într-o umbră palidă și înfricoșată a bărbatului care era. Mama ei reușește să întrețină familia din banii câștigați jucând la cazino, așa că toată casa familiei Solar este plină de talismane aducătoare de noroc. Fratele geamăn al lui Esther se teme de întuneric, așa că a lipit toate întrerupătoarele cu bandă adezivă, pentru ca monștri să nu poată stinge lumina.

Și totul li se trage de la bunicul lui Esther, cel care a întâlnit Moartea și care a adus un blestem pe capul familiei: toți vor muri uciși de lucrul de care se tem cel mai tare. De aceea, Esther refuză să lase frica s-o controleze și lucrează la lista ei semidefinitivă, unde notează lucrurile care o sperie pentru a le putea evita. Astfel, niciuna dintre frici nu va deveni suficient de mare ca să-i guverneze viața.

Dar fostul ei coleg, Jonah Smallwood, îi fură într-o zi lista. Și așa începe aventura lor în înfruntarea fricilor, pentru a provoca Moartea să li se arate.

Părerea mea:

Mi se pare extraordinară abordarea pe care și-a propus-o autoarea atunci când a scris povestea lui Esther. Mai exact, deși subiectele romanului sunt unele foarte serioase (anxietatea, depresia, sinuciderea, violența în familie), cartea începe foarte simplu și drăguț, cu povestea simpatică a reîntâlnirii dintre Esther și Jonah. Ei sunt amândoi adorabili și quirky, se tachinează unul pe altul într-un mod înduioșător și încep proiectul înfruntării fricilor ca pe o aventură.

Însă pe măsură ce ei doi încep să se cunoască mai bine și să aibă încredere unul în celălalt, povestea devine și ea mai serioasă. Aflăm detalii despre viața amândurora și despre dificultățile lor, despre istoria familiei Solar și despre viața în familia Smallwood. De asemenea, în aventura lor li se alătură ocazional și Eugene, fratele lui Esther, dar și Hephzibah, prietena ei cea mai bună (care suferă de mutism selectiv, ceea ce înseamnă că nu vorbește aproape niciodată, deși are capacitatea să o facă).

Am adorat personajele și felul în care au fost folosite pentru a ilustra efectele pe care le au diversele lucruri care li s-au întâmplat. În special Eugene mi s-a părut o metaforă ambulantă. Fratele lui Esther e o persoană veșnic înconjurată de lumină, deși întunericul îl devorează din interior, așa că uneori, lui Esther i se pare că devine transparent, că dispare. De asemenea, și ideea costumelor care ascund anxietatea lui Esther mi s-a părut fascinantă.

Toată cartea e plină de astfel de idei din sfera psihologică și chiar dacă personajele par puțin exagerate pe alocuri, e genul de roman la care cred că mesajul e mai important decât povestea. Aventura lui Esther e simpatică, dar descoperirile și concluziile ei sunt cele care îți rămân în minte și în suflet și te pun pe gânduri. Bine, și Fleayonce, desigur (vă las pe voi să descoperiți cine e acest personaj 😉).

Pop-up Book Club:

Tocmai pentru că e un roman care abordează multe subiecte profunde și transmite multe idei faine, m-am bucurat să mă întâlnesc cu fetele care au participat la book club-ul organizat de Storia Books.

 
pop-up-book-club-iunie.jpg
 

Am discutat cred că vreo două ore, dar n-am simțit cum trece timpul. Am vorbit despre agorafobie și anxietate, despre frici și cum le depășim, dar și despre personaje și cât de convingătoare au fost.

Nu toată lumea a fost la fel de impresionată de carte, desigur. Deși am reușit să cădem de acord că e un roman fain care transmite niște idei importante, nu toate ne-am atașat de Esther și de anturajul ei. Pentru că toată lumea din familia Solar suferă de o formă sau alta de fobie sau de boală mentală, e greu de crezut că o serie atât de variată de personaje ar fi putut crea o familie în realitate. Și deși pe mine m-a cucerit prea tare povestea ca să mă întreb cât de plauzibilă ar fi, nu toată lumea a avut aceeași părere ca mine.

Totuși, ne-am bucurat cu toții că se scriu și se traduc astfel de romane. O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri e un roman care poate sta la baza multor discuții despre subiecte considerate tabu, dar despre care consider că oamenii ar trebui să vorbească. Și nu pot să nu recomand acest roman în special adolescenților, care ar putea descoperi că dețin și ei la fel de mult curaj ca Esther.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Storia Books sau din librării online precum Cartepedia.


Recenzie: Corabia magiei de Robin Hobb

Nu mi s-a mai întâmplat de mult să ador o carte de la prima frază, dar începutul acestui roman e absolut minunat. Iar continuarea, pentru mine, a fost un vârtej captivant care m-a ținut lipită de pagini până la 8 dimineața, când m-a doborât somnul.

Așa începe Corabia magiei:

Cu o zvârcolire sălbatică, Maulkin se săltă brusc din adâncitura sa, împâclind locul cu sfărâmături. Zdrențe din pielea lui lepădată plutiră alături de fire de nisip și stropi de mâl, ca rămășițele de vis legănate în jurul celor abia treziți. Își mișcă alene, pe o buclă, lungul trup șerpuitor, frecându-se de el însuși ca să scape de ultimele fărâme de piele năpârlită. Când mâlul de pe fund reîncepu să se reașeze, se uită la ceilalți mai bine de douăzeci de șerpi tolăniți în sedimente de care se frecau cu încântare. Își scutură coama de pe capul imens și-și întinse mușchii uriași, pe toată lungimea sa.
— Robin Hobb - Corabia Magiei - traducere de Ana-Veronica Mircea

Așadar, o parte a romanului e povestită din perspectiva unor șerpi de apă. Dacă asta nu-i de-ajuns ca să vă convingă că această carte spune o poveste fabuloasă și fascinantă, plină de mister și de magie, atunci o să încerc să vă mai dau câteva argumente pentru care am iubit acest volum pe care cred că îl veți iubi și voi.

Povestea:

Bingtown este un oraș-port care a fost înființat într-un tărâm blestemat. Oamenii care au venit să se stabilească aici au riscat tot, dar au câștigat la schimb lucruri incredibile printre care și un lemn din care se pot face cele mai de preț ambarcațiuni: corăbiile vii. Acestea pot naviga mai bine decât orice altă navă, sunt capabile să dea instrucțiuni precise echipajului lor și lemnul din care sunt făcute nu poate fi distrus de insecte, de timp și nici măcar de apele otrăvitoare ale râurilor din Tărâmul Ploilor Sălbatice.

Dar prețul pentru a obține o navă vie e imens. Și nu doar din punct de vedere financiar, corabia trebuind plătită timp de zeci de ani, dar și din punct de vedere uman: e nevoie ca trei generații ale familiei deținătoare ale corabiei vii să moară la bordul ei pentru ca aceasta să prindă viață. Chiar și atunci, e nevoie ca la bord să se afle o persoană prin venele căreia curge sângele familiei care a dat viață navei. Altfel, aceasta poate înnebuni.

Vivacia este o astfel de corabie vie, care așteaptă încă o moarte pentru a deveni conștientă. Însă la moartea sa, Ephron Vestrit lasă în urmă o familie care e pe punctul să se destrame. Datoriile acumulate de ei sunt imense, dar Ephron are doar două fiice, băieții săi fiind răpiți de boală. Așa că el o lasă pe Vivacia în mâinile ginerelui său, care nu înțelege nevoile corabiei. Nu numai că o tratează pe Vivacia ca pe un obiect, ci o alungă de la bordul corabiei pe Althea Vestrit, cumnata sa, pentru a o înlocui cu fiul lui, care are sânge de Vestrit.

În același timp, mările au devenit un loc periculos, plin de bărci cu sclavi care atrag șerpi de mare, dar și de pirați dornici de prăzi din ce în ce mai valoroase. Printre ei se numără și Kennit, care își dorește să devină Regele piraților și nu oricum, ci reușind să captureze și să îmblânzească o corabie vie.

Părerea mea:

Marian Coman, moderatorului Clubului de Lectură Nemira și coordonatorul Armada, ne tot recomandă să citim acest roman încă de când a apărut pe piață. Luna trecută, ne-a promis că e o carte care se citește repede, așa că am acceptat să o citim pentru întâlnirea Clubului din iunie. Dar oricât de repede s-ar citi, nu m-aș fi așteptat niciodată să stau până la 8 dimineața citind, trebuind să mă opresc doar pentru că efectiv nu mai vedeam cuvintele din cauza oboselii.

Corabia magiei este un roman incredibil de captivant. Robin Hobb construiește pas cu pas un suspans care te ține lipit de pagini. Nu e neapărat o carte plină de acțiune, ci una plină de mister. Și asta creează tensiunea: vrei să afli mai multe, să descoperi secretele corăbiilor vii, ale șerpilor de apă și ale Tărâmului Ploilor Sălbatice. Fiecare capitol îți mai oferă câte un indiciu micuț, dar deseori asta doar adâncește misterul. Însă cumva, povestea reușește să fie satisfăcătoare.

Chiar dacă lumea magică mai are multe secrete pe care vrei să le afli, oamenii care trăiesc în ea sunt foarte, foarte normali. Problemele lor sunt simultan comune, dar și foarte dure: o familie își pierde punctul de sprijin și fiecare dintre membrii ei trebuie să găsească un mod de a face față. Fiecare are propriile frici și nesiguranțe, propriile slăbiciuni și vulnerabilități, fiecare personaj poate veni cu un set de calități și de defecte cu care să poți rezona. Și chiar dacă nu te vei regăsi în niciunul dintre ele, tot e fascinant să le descoperi. Mai ales că folosindu-se de personaje, romanul abordează subiecte destul de delicate, cum ar fi abuzul, manipularea, loialitatea și altele.

Însă pentru mine, punctul forte al romanului e partea fantastică: șerpii de apă care au propria mitologie și un stil de a privi lumea complet unic sau corăbiile vii care au amintiri umane, dar sunt ceva complet străin. Experiența de a descoperi aceste ființe fantastice a fost minunată și, cât timp citeam, n-am avut nicio clipă îndoiala că lumea populată de astfel de creaturi ar arăta exact așa cum o redă Robin Hobb. Am admirat cu fiecare pagină citită imaginația necesară pentru ca elementele magice ale lumii să pară atât de veridice.

Corabia magiei spune o poveste minunată care se desfășoară într-o lume foarte bine construită, plină de mister, dar populată cu niște oameni cu care e ușor să empatizezi, ale căror vieți sunt pline de obstacole familiare. E o carte care te va captiva din ce în ce mai mult cu fiecare pagină, așa că dacă iubești genul Fantasy, ți-o recomand cu mare drag. Însă atașez și un mic avertisment: citește-o în weekend sau în concediu, pentru că te va ține lipit de pagini.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Recenzie: Regatul ceții și al furiei (ACOTAR #2)

Toată lumea, dar absolut toată lumea care mi-a recomandat seria asta mi-a spus să nu-mi fac o părere până nu citesc și volumul al doilea, despre care spuneau că e spectaculos. Având în vedere că deja mi se păruse simpatic Regatul spinilor și al trandafirilor, m-am gândit că n-are ce să fie atât de impresionant la o continuare… mhm, fix! A. Fost. Extraordinar!

Povestea:

După evenimentele de la Poalele Muntelui, Feyre încearcă să se întoarcă la viața sa alături de Tamlin. Dar ea nu mai e aceeași, nici din punct de vedere fizic, nici mental. Adaptarea e mai mult o mască pe care încearcă s-o poarte, însă descoperă rapid că nu i se potrivește deloc. În plus, înțelegerea ei cu Rhysand o obligă să plece lunar timp de o săptămână în Regatul Nopții, unde primește lucruri de care nu și-a dat seama că are nevoie ca să se vindece.

Ruptă între cine și-ar dori să fie și cine este de fapt, Feyre trebuie să descopere unde îi este locul acum. Și asta înainte ca Regele Hybernului să decidă să-și dezlănțuie forțele asupra Zidului și a lumii oamenilor, pe care îi dorește din nou la locul lor: în sclavie.

Părerea mea:

Pentru mine, cititul este o formă de evadare, de a scăpa pentru câteva ore de cotidian în favoarea unei lumi fantastice. Deseori, îmi place să-mi imaginez cum ar fi dacă aș putea pleca într-adevăr într-o lume în care magia există, cât de puternică aș fi și cu ce fel de oameni (sau creaturi fantastice) mi-ar plăcea să mă înconjor. Ei bine, aceasta e fix călătoria lui Feyre în acest volum: a fost un om banal într-o lume dură, din care acum a evadat, ajungând în mijlocul magiei și al fantasticului, descoperindu-și puterile, explorând lumea spiridușilor și cunoscând mai bine ființele fabuloase care o înconjoară.

Și acum nimeni și nimic n-o mai poate opri să aibă exact viața pe care și-o dorește, nimeni n-o mai poate constrânge sau încarcera, nu când ea are puterea să se elibereze și să-și creeze un scop nou din apărarea celor prea slabi ca să se apare singuri. De aceea, dacă vreodată viața te-a făcut să te simți neputincios, o să te regăsești deseori în trăirile lui Feyre, în experiențele și în dorințele ei.

Dacă în primul volum, mi s-a părut că protagonista e prea „cuminte”, prea supusă, prea lipsită de inițiativă măcar atunci când vine vorba despre a descoperi Prythianul și regulile lui, de data asta mi-a plăcut enorm de ea. Am suferit alături de ea, i-am apreciat deciziile și alegerile și mi-am dorit să-și găsească fericirea. În plus, în afară de noua Feyre, în acest volum ne sunt prezentate o suită de personaje secundare absolut memorabile. După apariția celor din Cercul Interior, cartea capătă brusc culoare și vă garantez că descoperindu-i, o să înțelegeți entuziasmul fără margini din jurul acestei cărți.

În plus, romanul are o răsturnare de situație absolut fabuloasă chiar în prima jumătate. Nu vreau să vă dau prea multe detalii, eu deja bănuiam despre ce e vorba dinainte, așa că n-a mai fost atât de rewarding descoperirea (sfat: nu căutați poze, fan art, meme-uri sau orice altceva are legătură cu ACOTAR, nu până nu citiți volumul doi. Serios. Internetul e pliiiin de spoilere. Mai directe sau mai indirecte, tot o să vă strice experiența). Dar o să vă spun totuși că ceea ce în primul volum părea a fi începutul a fi un triunghi amoros a fost, de fapt, cu totul și cu totul altceva.

Dincolo de personaje și de problemele lor, mai ales amoroase, cartea are și o intrigă. Regele Hybernului are niște planuri de răzbunare foarte atent construite și a adunat deja atât de multă putere încât s-ar putea ca planurile lui să fie imposibil de dejucat. Și cu soarta lumii în balanță, sunt multe riscuri la mijloc. Iar Sarah J Maas construiește niște personaje atât de ușor de iubit, încât n-ai cum să nu-ți faci griji pentru soarta lor.

Totuși, e un roman de dragoste cu elemente fantasy. Deși are o intrigă ne-romantică, nu e o carte despre lupta epică dintre Feyre și prietenii ei, pe de-o parte, și Hybernul pe de alta. E o poveste despre cum protagonista își găsește locul (și dragostea) în timp ce încearcă să se adapteze noii ei lumi. Totuși, nu e nici povestea clasică dintre o fată sărmană și niște spiriduși puternici, arătoși și bogați. După cum spuneam la început, Feyre nu mai e neputincioasă.

Așadar, dacă vă place să evadați în lumi fantastice, pline de magie și de inimioare, dar cu niște personaje bine scrise, în ale căror reacții vă veți putea regăsi, atunci vă recomand seria. Și vă recomand și eu, ca toată lumea, acest volum, care e într-adevăr mult mai bun ca primul, pentru că schimbă regulile jocului și o face într-un mare fel.

Poți cumpăra Regatul ceții și al furiei de pe site-ul editurii RAO sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.