Vacanta

Jurnal: Tabere și vorbă lungă

În ultimul timp a fost liniște deplină pe blog, așa că am de gând să compensez scriind o mega-giga postare astăzi despre toate experiențele acumulate în ultimul timp. Și am adunat câteva în tot acest timp. De fapt, motivul pentru praful virtual depus peste colțișorul meu de Internet este faptul că am părăsit Bucureștiul pentru două săptămâni lungi și frumoase și am plecat spre Tîrgu Mureș, unde am predat un curs la școala de vară de care m-a îndrăgostit anul trecut, când am participat ca studentă.

Paranteză pentru cei pasionați de IT: școala de vară se numește IP Workshop, are cursuri pentru toate nivelurile de cunoștințe, se adresează și elevilor și studenților, are un preț super-decent (între 750 și 1050 ron, depinde când plătiți, iar prețul include 14 zile de cazare și masă, cu două excursii cuprinse în program) și vă oferă ocazia să cunoașteți niște oameni extra-super-faini cu care să petreceți două săptămâni despre care o să aveți ce povesti un an întreg. Serios, după al doilea an, de-abia aștept anul viitor! Gata paranteza :)

Cursul pe care l-am predat se numea Internet of Things, deci în mod evident am avut Internet din plin, însă n-am scris pe blog pentru că am preferat să las puțin de-o parte lumea virtuală și să petrec mai mult timp alături de oamenii pe care i-am cunoscut sau cu care m-am reîntâlnit acolo. În principal, în ultimul timp mi-am petrecut excesiv de mult timp cu doar o mână de oameni, așa că am avut senzația că abilitățile mele sociale, și așa puține și vai de ele, ruginiseră de tot. Binențeles, n-am devenit sufletul petrecerii, nici nu e genul meu, însă a fost plăcut să petrec multe ore cu oameni noi.

Rezultatul? Nopți cu „gustări” de la KFC, cidru și două victorii consecutive la Cards Against Humanity (nu știu dacă asta e bine sau rău, dar jocul e fun, mai ales când lumea e atât de obosită încât și glumele mai nesărate se lasă cu râsete), zile petrecute lucrând la proiecte care mai de care mai interesante, promisiuni de revedere prin București cu o parte din organizatorii de care m-am atașat mult, inclusiv un cuplu de oameni frumoși cu care chiar sper să avem niște double-date-uri anul care vine, o prietenie cu o tipă super, cu care mă știam vag de anul trecut, dar amândouă ne-am judecat aiurea una pe alta și a trebuit un an și mulți „Hai, Gigicăăă*!” pentru a schimba primele impresii greșite... Pe scurt, rezultatul a fost un set bogat de amintiri de neuitat!

*Gigică este apelativul pe care l-am folosit cu fiecare program, plăcuță, led, buton, senzor, telefon, proiector, laptop, mouse și orice altă piesă vag electronică în momementul în care piesa refuza să facă ceea ce ne așteptam noi să se întâmple. Normal că greșeala era la noi, însă tind să personific orice bucată de cod, ca și cum asta l-ar face mai prietenos sau mai cooperant...

Mi-a plăcut mult să predau, se împlinesc aproape doi ani de când am început să fac asta, însă cu fiecare nou grup de cursanți, experiența se schimbă. Cea de acum a fost una dintre cele mai prietenoase, pentru că fiind puțini (șapte oameni fără să mă număr pe mine) și având mult timp la dispoziție (4-5 ore pe zi), am ajuns să ne cunoaștem între noi destul de bine, am avut multe ocazii să vorbim pur și simplu, nu doar despre curs și s-a construit o legătură frumoasă între noi toți. Per total, atmosfera a fost foarte destinsă, chestie nouă și foarte plăcută pentru mine (după două semestru cu peste 25 de oameni/clasă, cred și eu că în 7 a fost altfel...) Și așa e la toate cursurile din tabără, de asta îmi și place atât de mult aici, atmosfera generală e foarte relaxată, ziua poți să înveți ceva de la profesorul tău, iar seara poți să-l bați măr la Counter Strike.

Pe lângă oameni, am apucat și să revăd orașul, în special Palatul Culturii, care e neașteptat de colorat și de frumos, cu niște vitralii care te lasă cu gura căscată, lângă care sunt baladele populare care le-au inspirat și pe care am reușit în sfârșit să le citesc (și le dau cam 3 steluțe din 5... glumesc! Sunt interesante, îmi place mult cum încep, dar finalurile mi s-au părut grăbite, poate poveștile scurte în versuri nu sunt chiar genul meu...) și cu o orgă imensă pe care am avut norocul s-o și aud anul acesta, pentru că aveau loc niște repetiții pentru un spectacol.

Tot pe lista locurilor care m-au cucerit am bifat încă o dată grădina zoologică, care a reușit anul trecut să nu-mi provoace sentimente contradictorii. De obicei e ciudat, pentru că iubesc animalele, așa că pe de-o parte mă bucur să le văd, pe de altă parte, faptul că sunt închise e deprimant... dar aici păreau relativ fericite. Bine, n-am vizitat prea multe astfel de grădini și oricum toate au fost în România, așa că am puțini termeni de comparație. Totuși, aici a fost primul loc în care animalele nu mi s-au părut furioase sau agitate... spre deosebire de niște oameni aflați în vizită, în special o familie care s-a trezit să strige la niște maimuțe care oscilau între un comportament de apărare și o ignoranță rece... Pe scurt, a fost genul de întâmplare care te face să-l crezi pe Darwin, cu mica mențiune că unele specimene de „oameni” n-au evoluat chiar până la „sapiens sapiens”.

Totuși, m-am simțit bine, mai ales că anul acesta am descoperit un animal despre care habar n-aveam că există... A fost un sentiment extrem de ciudat, mai întâi nu mi-a venit să cred minute bune faptul că mara chiar există, pare un hibrid ciudat între o căprioară, un iepure, și un măgar... apoi am simțit doar o bucurie copilăroasă în fața unei descoperiri așa neaștptate, pentru ca în final să povestesc despre asta cu tot cu dovezi fotografice tuturor oamenilor cu care se întâmpla să discut, ca și cum eu descoperisem specia, nu îmi fusese prezentată de-a gata la Zoo.

Bineînțeles, n-am putut să mă abțin de la a fi blogger timp de două săptămâni întregi și am chiulit vreo oră-două din tabără ca să particip la o serie de lansări din cadrul Festivalului Internațional Mystery & Thriller care avea loc chiar în Tîrgu Mureș. I-am ascultat pe Quentin Bates, Teodora Matei și Daniel Timariu lansându-și cărțile proaspăt ieșite din tipar și pe Petru Berteanu și, din nou, Teodora Matei prezentându-și cărțile care s-au lansat la începutul verii la București, totul coordonat de Bogdan Hrib și punctat pe alocuri de comentariile lui Lucian Dragoș Bogdan. Am plecat cu 3 cărți mai bogată (dintre care una cadou, mersi mult Daniel!), confirmând faptul că nu pot să plec nicăieri fără să revin cu mai multe cărți decât aveam în bagaj cand am ajuns acolo ;)

N-au fost numai zile cu soare și voie bună, ci și câteva momente pline de adrenalină. Am fost în excursie la Praid și n-am putut rezista să nu mă sui și eu pe sforile din Aventura Parc-ul din salină. Din păcate, după un traseu galben (simplu, adică) la care mi-au tremurat genunchii, dar m-am descurcat, am încercat un traseu roșu care s-a terminat mai devreme decât trebuia, pentru că drăgălașul meu creier a decis că el nu mai poate și a refuzat efectiv să-mi mai propulseze corpul înainte, așa că am așteptat cuminte să fiu scoasă de pe traseu... ca să merg imediat pe tiroliană, pentru că pot! În continuare, toate situațiile în care sunt undeva sus, suspendată deasupra unui gol, înseamnă o luptă constantă între corp și minte, sunt momentele în care simt fizic scindarea dintre cele două, se lasă cu tremurat de genunchi și cu propulsie generată numai de voință pură... corpul meu pur și simplu nu vrea să se miște, dar eu vreau, deci mă mișc... Încet, uneori dureros de încet (e al naibii de nașpa când mă mișc ca melcul pe o sfoară la 10 metri deasupra solului, pentru că vreau doar să se termine mai repede, dar e o luptă pentru fiecare milimetru)... problema e că e epuizant, iar de data asta am forțat mai mult și a ajuns și mintea să zică „pas”, așa că a trebuit să cobor...

Totuși, îmi place la nebunie, îmi place senzația aceea de scindare, mă face foarte conștientă de faptul că suntem doar piloți care controlăm o mașinărie din mușchi și oase care are și ea, uneori, propriile nevoi care se întâmplă să fie contrare dorințelor noastre. Iubesc momentele când sunt deasupra golului și încerc să mă lupt cu mine însămi, când sunt conștientă de fiecare mușchi și de fiecare bătaie de inimă, când lumea mea înseamnă doar următorul pas, următorul milimetru și nimic altceva nu mai există și nu mai contează și nu mă pot gândi la nimic... E fascinant! Bine, nimic din ce-am zis nu se aplică la tiroliană, aia e doar fun, stau în ham ca-n scaun, nu e niciun efort la mijloc.

Din păcate, toate lucrurile bune se termină, așa că acum sunt iar în București, unde încerc să recuperez somnul pierdut. Iar dorm mult și prost, sper să-mi revin săptămâna viitoare, eram așa mândră de mine când mă trezeam odihnită la 7, acum abia reușesc să mă rostogolesc afară din pat pe la 10... Daaar cu puțin antrenament, ar trebui să-mi revin, mai ales dacă mă reapuc de înot, ca să am un motiv bun să mă dau jos din pat dimineața. Așadar, a fost o vară plină, însă până la începutul facultății mai e destul timp să-mi reîncarc bateriile.

Voi ce faceți? Cum a fost vara asta pentru voi? Și ce părere aveți despre tabere, ați fost vreodată, vă plac?


Jurnal: Urăsc să fac bagaje

Anotimpul meu preferat e vara. A fost dintotdeauna. Pe lângă faptul că iubesc căldura, vara înseamnă vacanță și vacanța înseamnă nu doar timp liber, dar și călătorit. Și îmi place mult să mai și plec de-acasă din când în când.

Însă există un dezavantaj major la plecatul de-acasă: bagajul. Mai exact, făcutul bagajului. Mai exact, alegerea cărților care vor ajunge în bagaj. Haine, periuțe de dinți, încărcătoare de telefon, cu astea n-am probleme. Cărțile, în schimb... E tortură adevărată. Și înainte să săriți pe mine, da, am un kindle. Degeaba. În primul rând, prefer cărțile tipărite. Îmi iubesc kindle-uțul, citesc pe el, dar între o carte tipărită și aceeași carte în variantă electronică, o s-o aleg pe prima. Nu știu de ce. Mintea mea analitică nu poate veni cu argumente, pur și simplu prefer cărțile tipărite. Așa că iau cărți tipărite cu mine.

Bun, deci trebuie să iau cărți cu mine. Întrebarea de o mie de puncte e „ce cărți?”. În primul rând, dacă merg cu prietenii sau dacă scopul excursiei nu e leneveala, atunci cititul cam iese din discuție. Prin urmare, iau doar una-două cărți. Selecția în general e destul de simpluță: trebuie să decid cam ce cred că o să citesc, așa că de obicei e vorba de o lectură din care mă pot întrerupe des, ceva care să nu mă prindă prea tare, eventual ceva povestiri scurte. Însă chiar și așa, intervine o altă problemă: dacă timp de cufundat în lectură nu cred că o să am, oare o să pot găsi timp pentru scris? Dacă da, cât de mult? Pentru că am început să citesc mai mult decât am timp să scriu, așa că simt nevoia să iau cu mine câteva cărți terminate, ca să le pot scrie recenzia dacă prind o oră-două libere de obligații.

Rezultatul? 5-6 cărți în bagaj, din care voi citi maxim una, voi recenza maxim una și mă voi simți foarte foarte vinovată față de celelalte. Bun venit în purgatoriu. Pentru că se poate și mai rău. Mai sunt și concediile cu familia.

Imaginați-vă una-două săptămâni dedicate în întregime lenevelii. Zăcut pe plajă, zăcut în pat și, între ele, mers leneș între plajă și pat. (Ca să nu fiu înțeleasă greșit, vacanța cu familia e preferata mea. Iubesc să stăm degeaba împreună și nu există nimic pe lume care să îmi încarce bateriile mai repede ca o duzină de zile de lenevit cu familia). Asta înseamnă destul timp de citit pentru toți. Așa că e cazul să iau cărți destule, pentru că în scenariul cel mai fericit, citesc cam o carte pe zi. Totuși, dacă plecăm o săptămână, nu pot să iau 7 cărți. Dacă n-o să mai am chef de una anume? Dacă într-o zi mă mișc atât de bine încât o să citesc două cărți? Dacă, dacă, dacă? Nu, pur și simplu nu pot lua doar 7 cărți.

Știți senzația aceea de la metrou, când ați lăsat cartea pe care o citeați pe noptieră pentru că vă grăbeați și nu aveți nimic de citit și, de parcă tortura nu ar fi de-ajuns, toată lumea din jur pare că citește? Ei, multiplicați senzația de 1000 de ori și o să începeți să înțelegeți senzația de a fi în concediu de leneveală fără nimic de citit. Și unde mergem noi la mare nu sunt librării care pot salva situația. Sunt librării care pot doar să pună sare pe rană pentru că au ceva cărți, dar nimic din ce aș vrea cu adevărat să citesc.

Cea mai bună soluție ar fi să pot să-mi iau secțiunea „Necitite” din bibliotecă în bagaj. Problema e că secțiunea e măricică. Ok, mare. Atât de mare încât oricât de mult mă iubesc, ar mei m-ar interna probabil într-un loc capitonat, unde pacienții poartă cămăși de forță. Așa că trebuie să fac o selecție. Și o fac, serios. Aleg câteva cărți, le așez frumos pe mărimi și le prezint la inspecție. Nu sunt multe, jur. Dar par multe. Așa că mi se cere să mai las acasă din ele. Mă întristez, mă încrunt, mă uit la ele minute bune, cântăresc... pun una înapoi și privesc din nou încrezătoare spre comisie. „Juriul” mă privește ca și cum aș face mișto de ei. Repet procesul, mai pun o carte la loc. O aud cum plânge, dar sunt tare. Nici acum nu e de-ajuns. Oftez, triez, oftez, triez... Ajung la un turnuleț considerat rezonabil. Toată lumea - mai puțin cărțile lăsate acasă - e fericită.

Bun, simt starea de bine din aer așa că e timpul să prezint și celălalt teanc, cele 5 sau 6 cărți deja citite care trebuie recenzate. „Juriul” mă privește curios. „Ce-i cu alea?”, zic ei. Le explic. Jurații schimbă priviri prin care să-și confirme unul altuia că nebuna sunt eu, nu ei. Pare că se pun de acord, eu sunt aia dusă. Dar mă iubesc. Se negociază, se fac compromisuri, biblioteca mea o să se înece de atâta plâns. Se ajunge la un armistițiu. Ce e mai greu a trecut...

... dar tortura continuă. Urmează împachetatul cărților în așa fel încât să nu pățească nimic la transport. *Sigh* Uneori, poate persoanele care nu citesc chiar au o viață mai ușoară...


Jurnal: Despre oameni

Ieri m-am întors din team building-ul despre care v-am spus câteva cuvinte în ultima postare. După o porție de peste 12 ore de somn, am stat și m-am gândit la ce am învățat din această experiență și la ce am câștigat în aceste 4 zile. Am tras câteva concluzii pe care aș vrea să le împărtășesc cu voi în ideea că poate aflând despre ceea ce se întâmplă în afara zonei de confort, veți găsi în voi curajul necesar să pășiți afară din ea.

 
 

Vă spun sincer că m-am gândit de câteva ori să nu merg. Era simplu să abandonez, însă am preferat să găsesc mai întâi motivul pentru care voiam să renunț: vara asta, în zilele libere pe care le-am avut, mi-am creat o rutină confortabilă, plăcută, relaxantă, călduță. Oricum urma să se termine când începeam facultatea, de ce să renunț la ea mai devreme? Imediat ce am avut curajul să recunosc față de mine însămi că acesta era motivul, mi-am dat seama că e unul inacceptabil, derivat din faptul că nu-mi place să nu dețin controlul, să nu știu ce urmează să se întâmple, să nu am un plan dinainte pregătit.

Însă viața așa funcționează, îți aruncă lucruri în față fără să te avertizeze. Așa că orice ocazie de a pierde controlul în moduri organizate, controlate, în medii în care te simți bine și alături de oameni în care poți avea încredere devine o ocazie de a exersa... viața însăși :)) Privind așa lucrurile, nu mi-am dat voie să refuz. Și doamne, cât mă bucur că n-am făcut-o!

După cum spuneam, m-am gândit la ce am învățat și la ce am câștigat participând la acest team building. Prima parte încape în câteva cuvinte: am învățat câteva lucruri despre oameni. Nu mă refer neapărat la generalități, deși am aflat câte ceva despre modurile în care oamenii interacționează în general, la câteva lucruri despre cum să te comporți într-o echipă, despre cum să captezi și să păstrezi atenția oamenilor și așa mai departe. Mă refer la persoane anume, la oameni pe care i-am cunoscut și la oameni pe care i-am cunoscut mai bine. Am descoperit persoanele din spatele etichetei dată de locul de muncă și am descoperit oameni care știu să pună suflet în ceea ce fac (și nu mă refer doar la job, ci la pasiuni, la activitățile din timpul liber, la modul în care trăiesc în general).

Trecând la partea a doua, la ceea ce am câștigat... am depășit un prag. În timpul primului an de facultate, în special în semestrul al doilea, lipsa de timp personal mi-a dat senzația că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să aleg între două fațete ale personalității mele: cea pasionată de calculatoare, fascinată de modul în care cele mai banale instrucțiuni, puse la un loc pot genera un program care înțelege o parte a lumii umane și o gestionează și cea care iubește cititul și lumile imaginate de autori, dar și lumea din spatele cărților. Multe aspecte ale facultății, inclusiv o serie de oameni m-au făcut să cred că dacă vrei să reușești trebuie să renunți la orice altceva, așa că asta m-a descurajat suficient cât să nu vreau ca vara și timpul liber să se termine vreodată.

Această excursie m-a ajutat să îmi dau seama că a face o alegere între cele două ar fi cea mai mare greșeală pe care o pot face, că unul din ingredientele succesului e să fii tu însuți, cu pasiunile tale care să te distingă de toți ceilalți care sunt la fel de buni din punct de vedere al lucrurilor pe care le vor avea de făcut, dar care din orice alt punct de vedere nu pot aduce nimic personal, unic, valoros în cadrul oricărei activități. Tocmai aceste elemente personale au fost puse în valoare în cadrul team building-ului și faptul că am scăpat de această teamă de a fi nevoită să aleg este cel mai de preț lucru pe care l-am câștigat.

Bineînțeles, cu povestioara mea n-am acoperit nici jumătate din lucrurile minunate pe care le-am descoperit, din momentele pe care le-am trăit, din lucrurile pe care le-am descoperit despre alții și despre mine, despre modul cum chiar și lucrurile aparent dezagreabile aveau în spate o lecție, ceva pozitiv și valoros de transmis. Totuși, am încercat să nu individualizez neapărat experiența, ci să încerc să vă conving că orice lucru care vă scoate din zona de confort este ceva ce trebuie făcut pentru că e incredibil ce puteți descoperi dacă vă permiteți vouă înșivă să creșteți.

Totuși, deși am vrut să folosesc acest team building ca pe ceva general, legat de ideea de a părăsi zona de confort, nu pot încheia decât mulțumind tuturor oamenilor care au organizat totul și care au gândit toate activitățile, folosindu-se de jocuri și de competiții pentru a transforma căpătarea unor skill-uri în ceva amuzant și plăcut. Și mulțumesc și oamenilor care au participat pentru că au făcut ca 4 zile să pară simultan 4 minute (pentru că s-a terminat prea repede) și 4 ani (pentru că am învățat o grămadă de chestii utile).


Trag chiulu'

La ora la care apare acest articol, eu sunt în tren pe drum spre Brașov. O să stau acolo (bine, nu chiar în Brașov, ci pe-aproape) până duminică, în scop de team-building-uială.(Da, acest cuvânt nu există decât în romgleză, o limbă fictivă și nerecomandată de niciun profesor de română sau de engleză.) Pe scurt, trag chiulu' de pe blog până duminică întru a mă bucura de munte.

Nu, nu de muntele din poza asta, asta e Piatra Craiului, poza e veche de un car de ani, dar e una dintre primele poze pe care le-am făcut și de care sunt extra-super mândră. De asta are un imens watermark pe ea.

Nu, nu de muntele din poza asta, asta e Piatra Craiului, poza e veche de un car de ani, dar e una dintre primele poze pe care le-am făcut și de care sunt extra-super mândră. De asta are un imens watermark pe ea.

În rest, vă urez lectură plăcută, dacă aveți timp liber. Nu știu dacă eu o să citesc ceva zilele astea - am vreo două cărți la mine pentru că nu pot pleca de-acasă fără - dar știu că o să măsor cantitatea de distracție din zilele astea în funcție de numărul de pagini citite (funcție invers proporțională, desigur).

De asemenea, nu uitați de concurs ;)


Jurnal: Suntem stapanii propriilor minciuni

Am plecat in weekend la munte cu tata si niste prieteni de-ai lui de la Clubul de Speologie Vulcan din Craiova. Nu stiam foarte clar la ce ma inham, dar am mai fost la munte cu tata si stiu ca inseamna trasee nemarcate si pesteri nevizitate. Natura "pe bune".

 
 

In prima zi, am urcat pe munte. Baietii cautau un aven (o "pestera pe verticala", sau o prapastie in calcar) despre care nu stia nimeni foarte clar unde e. Eu ii admiram cum stateau cu o harta veche de minim 30 de ani (pe care avenul nu era trecut) si o busola si reuseau sa nu se piarda. Eu dupa jumatate de ora de urcat si coborat si schimbat directii prin padure, nu mai stiam de unde veniseram si incotro trebuie sa mergem. Asa ca am lasat-o balta si am incercat sa ascult toata vorbareala revistelor "glossy" si a site-urilor "cool" despre cum e misto sa mergi la munte sa te unesti cu natura.

Ne place sa ne spunem asta, nu? Cica daca gasim un colt de natura neumblata, ne simtim liberi si fericiti, relaxati si una cu pasarelele care ciripesc vesel? O sa ma feresc de sentintele capitale si o sa spun doar ca eu nu cred asa ceva. Dupa 10 minute de urcat pe o panta, poti sa te simti doar un intrus. In urechi nu-ti rasuna "sunetul naturii" ci iti urla propriul puls scapat de sub control pentru ca esti obisnuit doar cu drumurile asfaltate, cel mult o poteca umblata bine, in niciun caz cu pietre aduse de rau sau cu radacini de copaci ascunse pe sub covorul de frunze vechi de ani de zile. Si daca poti sa faci abstractie de pulsul tau, nu auzi vreun tril poetic de pasare maiastra, ci haraitul propriei respiratii sacadate in timp ce incerci sa tragi tot oxigenul din jur in plamanii care brusc iti par prea mici.

Sa zicem, totusi, ca ai ceva conditie fizica. Oricum, dupa un timp, te obisnuiesti cu efortul, intr-o ultima incercare a organismului de a se adapta la natura. Ce o sa auzi? Sunetul fircarui pas rasunand ca o detunatura de pusca in timp ce sub pasii tai frunzele troznesc, crengile uscate se rup si pietrele se rostogolesc. Una cu natura? Nu, tot ce simti e ca esti un intrus si ca natura incearca sa-ti explice cu binisorul ca te-ai "dezadaptat" de mult si ca ai supravietui numai daca ai avea norocul sa nu te intalnesti niciodata cu vreun animal, fie el flamand sau nu. Esti usor de gasit, usor de urmarit... Esti ca o tinta vie si natura te anunta ca ea e stapana.

Sa nu intelegeti ca nu mi-a placut. A fost superb. Cel mai frumos moment a fost, cred, atunci cand ne-am oprit sa ne odihnim si m-am lasat pe spate pe rucsac, privind cerul printre frunze, ascultand cum intreg organismul meu se linisteste si tace. Si nu, n-am auzit sunetul naturii, am auzit linistea naturii, si singurul lucru care m-a linistit au fost vocile celorlalti care studiau harta. Sau un alt moment frumos a fost seara, cand am stat langa foc, mancand cate ceva ca sa ne refacem energia, incalzindu-ne si stand de vorba. Totusi, eram doar o mica insula de umanitate intr-un ocean de natura si doar iluzia civilizatiei construita cu corturi, mancare gatita si flacari ne facea sa ne simtim in siguranta.

A doua zi, insa, am fost intr-o pestera. Eu, de fapt, asta abia asteptam pentru ca m-am indragostit cu ani in urma de modul in care apa sculpteaza in piatra mai frumos si mai expresiv decat orice om, creand formatiuni inimaginabile si minunate, fie prin fragilitate, fie prin forta si toate stau ascunse adanc in calcar, asteptand cativa oameni care au curajul sa intre, sa le caute, si sa le admire. Pestera era ba ingusta, ba larga, cu portiuni abrupte sau drepte, ca niste sali sau ca niste tunele si toate acoperite cu un strat alunecos de noroi adus de ape, spalat pe alocuri doar cat sa poti admira roca sculptata.

Acolo, sentimentul de intruziune a disparut. Acolo am simtit ca omul se intorsese acasa. Din pesteri am plecat cu mii de ani in urma si uneori e bine sa privesti punctul de origine. Acolo am simtit ca natura crease ceva pentru noi, singurii alti vizitatori fiind cativa lilieci care se invarteau doar prin sala initiala, fara sa cutreiere prin tunelele din adancuri. Si cand am ajuns la un mic lac subteran pe care nu aveam echipament sa-l depasim, oprindu-ne intr-un popas inainte de intoarcere, am ramas pur si simplu muta de admiratie. Singurul meu regret e ca n-am ceva poze ca sa va arat cat de incredibil de frumos era totul, cat de clara era apa, cat de plin de formatiuni era tavanul, cat de frumos lucea apa in lumina lanternei de pe casca... Insa totul era prea plin de noroi ca sa pot lua aparatul meu foto dupa mine.

Si daca tot am ajuns la noroi... Inainte sa intram, ne-am echipat cu niste salopete special ca sa putem sa ne miscam fara teama ca ne-am murdari hainele. M-am distrat extrem de bine lasandu-ma in fund pe pantele mai abrupte si dandu-mi drumul la vale ca pe un tobogan natural, m-am simtit exact ca un copil in parcul de distractii.

Acum, intoarsa acasa, avand apa curenta la doi pasi, suc de fructe cumparat de la supermarket, scriind la un computer alimentat electric si ascultand muzica la casti, inteleg ca omul a pierdut natura. Acolo, suntem doar intrusi, insa nici atunci si nici acum nu ma intreb daca e un lucru bun sau rau, daca evolutia noastra a meritat sa pierdem lumea aceea in favoarea confortului. Unii cred ca da, unii cred ca nu... Eu cred doar ca desi e frumos sa mergem in natura, ne mintim singuri cand credem ca o stapanim si ne mintim singuri cand vorbim despre "comuniunea cu natura". Insa faptul ca suntem ceea ce suntem astazi ne permite sa admiram latura artistica a naturii si asta pentru mine valoreaza mai mult decat orice.