Ursula K. Le Guin

Limbajul ne face umani?

Recenzie: CPSF #12-13

Deși au fost multe texte faine în acest număr dublu, cel despre care vreau să vă povestesc este Autorul semințelor de acacia de Ursula K. Le Guin.

coperta-cpsf-12.jpg

Povestea:

Subintitulat ...și alte extrase din Journal of the Association of Therolinguistics, textul se prezintă sub forma unor articole despre descoperiri uimitoare în domeniul limbajului animal.

Astfel, avem primul text „scris” (sau mai bine zis consemnat) de o furnică, poezia efemeră a pinguinilor (ale cărei versuri sunt chiar dansurile lor subacvatice) și, la final, un editorial care aduce în discuție problematica limbajului în general, dar și posibilitatea ca în viitor, omenirea să reușească să descifreze limbajul plantelor și poate chiar și pe cel al pietrelor.

Părerea mea:

Textul în sine are doar 8 pagini și e scris exact ca un set de articole, așa că practic, în poveste nu „se întâmplă” nimic, nu e o nuvelă plină de acțiune sau de răsturnări de situație, de personaje de neuitat sau de lumi în care să vrei să trăiești. Și totuși, e un text superb, pe care nu poți să-l uiți mult timp după ce l-ai citit și care te pune serios pe gânduri.

Din punctul meu de vedere, povestea începe gradual, referindu-se mai întâi la ceva asemănător unui text, ceva ce poate semăna cu limbajul nostru, ceva ce conține cuvinte, structuri gramaticale. Ceva străin, dar încă familiar, care deja face imaginația începe să zboare, pentru că o lume în care animalele și insectele ar avea și ele ceva de spus e suficient de uimitoare. Însă autoarea merge un pas mai departe și începe să se refere la „texte kinetice” pentru care cuvintele deja nu mai sunt de-ajuns:

„Într-adevăr, ceea ce numim „traducerile” după Adelie - sau după oricare alt text kinetic - sunt, ca s-o spunem pe față, simple note, libret fără muzică. Versiunea de balet e adevărata traducere. Cuvintele singure nu vor putea niciodată reda fidel întregul.”

Și apoi vine lovitura de grație, posibilitatea - deocamdată un vis chiar și pentru cercetătorii ficționali - de a decoda limbajul plantelor, de a deveni capabili de atâta empatie încât să-și poată imagina cum ar putea comunica o specie pentru care nu numai cuvântul, dar și mișcarea (alta decât simpla creștere) e un concept de neimaginat:

„Arta pe care a căutat-o domnia-sa, dacă există, e o artă non-comunicativă - și probabil non-kinetică. E posibil ca Timpul, elementul esențial, matrice și măsură a tuturor artelor animale cunoscute, să nu mai joace niciun rol în arta vegetală. E posibil ca plantele să folosească măsura eternității. Nu știm.”

Apoi avem finalul, care te lasă fără cuvinte:

„Și odată cu ei, sau după ei, nu e exclus să apară un și mai temerar aventurier - primul geolingvist care, ignorând versurile delicate și vremelnice ale lichenilor va citi îndărătul lor și mai puțin comunicativa și mai pasiva, totalmente atemporala, recea, vulcanică poezie a pietrelor: fiecare dintre ele, un cuvânt rostit, cine știe când, de către Pământul însuși în imensa singurătate din și mai imensa comunitate a spațiului.”

Știu că mai mult am citat textul decât să vorbesc despre el, dar mi se pare că ideile și modul în care sunt exprimate sunt atât de frumoase încât țineam să le împărtășesc direct. Am apreciat enorm modul în care te fac să te gândești la faptul că există încă multe lucruri pe care nu le știm despre propria lume, că tot ceea ce ne înconjoară poate fi de fapt mult mai mult decât credem acum, că poate de fapt trăim într-un loc mult mai bogat și mai interesant decât ne imaginam.

Pentru mine - și cred că și pentru majoritatea cititorilor - nu există o rețetă pentru un text bun, nu există o formulă magică pe care dacă orice autor o urmează, o să fie pe gustul meu. Tocmai asta e fascinant, că oricând ți se poate întâmpla să găsești un text care să te surprindă. Povestea aceasta este un astfel de text, reușind în doar 8 pagini să spună mai multe decât reușesc unii în sute și sute...

Dar înainte să închei, vreau să menționez faptul că în același volum, găsiți și nuvela Între oglinzi de Eugen Cadaru, o poveste cu un final neașteptat despre care am încercat să scriu, însă aș fi vrut pur și simplu s-o citez pe toată pentru că e frumoasă așa cum e, fără niciun fel de păreri, explicații sau discuții suplimentare, e impresionantă și te face să zâmbești. Dacă ar fi să descriu subiectul într-o frază scurtă, cred că este o poveste despre alegeri și despre modul cum îți influențează ele viața, despre cum ceea ce contează cu adevărat nu e întotdeauna destinația, ci drumul pe care l-ai ales ca să o atingi.

Nu-mi rămâne decât să vă urez spor la citit și aștept părerile voastre despre cele două texte, sau despre oricare altele din CPSF #12-13.


Recenzie: Sfasierea cerului de Ursula K. LeGuin

Cred ca ne-am dorit cu totii macar o data ca visele noastre sa poata deveni realitate. Probabil tocmai ideea asta m-a atras atunci cand am citit descrierea acestui roman. Insa nu cred ca ma asteptam vreodata la asa ceva... si cred ca tocmai asta face ca acest roman sa merite descoperit de fiecare dintre voi!

coperta-sfasierea-cerului.jpg

Rezumat:

Viata lui George Orr poata fi descrisa destul de simplu: visele lui devin realitate. Suna superb? Bun, si daca n-ar avea niciun control asupra lor? El viseaza ceva si acel ceva devine realitate. Deja nu mai suna atat de bine, nu?

Totusi, el reuseste sa gaseasca un psiholog care sa-l ajute si care reuseste sa-i impuna ce anume sa viseze. Gata, totul suna bine din nou? Gresit. In mainile lui Haber, psihologului sau, George devine doar un obiect, instrumentul de care Haber are nevoie ca sa schimbe lumea intr-una mai buna.

Dar cum ramane cu George? Binele multora e mai important decat o singura persoana? Poate scopul sa scuze mijloacele? Acestea sunt doar cateva intrebari la care romanul o sa va provoace sa descoperiti raspunsurile.

My view:

Bine si Rau. Cuvintele astea ne par atat de simple, atat de usor de inteles. Intuneric si Lumina, Yin si Yang, alb si negru, mereu se vorbeste despre ele. Dar daca stam sa ne gandim, viata nu functioneaza asa, viata e alcatuita din nuante de gri. Insa in cadrul acestui roman, autoarea ia albul si negrul si le amesteca... obtinand pete pe jumatate albe, pe jumatate negre, cu niciun pic de gri intre ele!

George a incercat toata viata lui sa mearga pe linia subtire dintre cele doua culori, insa Haber il forteaza sa se deplaseze si desi lumea pare sa devina din ce in ce mai "alba", George demonstreaza ca de fapt, devine din ce in ce mai "neagra":

Esti singur in jungla, in Mato Grosso, si gasesti o femeie bastinasa zacand pe carare, murind in urma unei muscaturi de sarpe. Ai ser antivenin in trusa medicala, foare mult, suficient cat sa vindece mii de muscaturi. O lasi acolo pentru ca "asa trebuie sa fie" - o lasi pe ea "sa existe"?

- Depinde, facu Orr.

- Depinde de ce?

- Pai... nu stiu. Daca reincarnarea e posibila, poate ca o impiedici sa ajunga la o viata mai buna, condamnand-o sa traiasca una mizerabila. Poate ca tu o vindeci si ea se duce acasa si ucide sase oameni din sat. Stiu ca tu i-ai da serul, pentru ca il ai si ti-e mila de ea. Dar nu stii daca ceea ce faci e bine sau rau sau amandoua...

© Ursula le Guin - Sfasierea cerului - Editura Trei

Pare ca nu exista iesire, nu? Pare ca brusc, Binele si Raul nu mai au niciun sens separate, pare ca nu pot exista decat impreuna? Exista, totusi, o solutie, exista un raspuns corect si in final, George il gaseste. Care e acela, insa, ramane sa aflati voi insiva, citind Sfasierea cerului.