Ted Chiang

Cartea de pe plajă #4: Împărțirea la zero

Deși m-am întors ieri de la mare, sunt câteva cărți pe care le-am citit pe plajă și cărora n-am apucat să le scriu recenzia. Așa că am să vorbesc despre ele săptămâna asta, din vârful patului meu propriu și personal :))

Plănuind acest articol, m-am tot întrebat cum să prezint Împărțirea la zero, care este un volum de povestiri. Fiecare text m-a impresionat, dar dacă începeam să vorbesc despre ele rând pe rând, inevitabil urma să vă dau spoilere. Așa că m-am hotărât să aleg unul singur pe care să mă axez, dar apoi a trebuit să aleg efectiv. Și toate mi-au plăcut, fiecare în felul lui, pentru că sunt extrem de diverse nu doar ca subiect, dar și ca abordare.

Într-un singur volum, Ted Chiang ne plimbă din Babilonul antic, în care turnul către Rai e în plină construcție și până în viitorul apropiat sau îndepărtat, în care omenirea învață să-și înnăbușe instinctele și să ignore frumusețea exterioară. Temele variază de la motive biblice până la cea mai abstractă matematică sau până la modul cum limbajul ne influențează felul de a fi. Și stilurile textelor sunt la fel de variate, de la povești cursive la unele fragmentate, cu schimbări de perspective, de la articole din reviste până la o poveste care se construiește in interviuri... Fiecare poveste e fascinantă în felul ei, așa că nu mi-a fost ușor să aleg.

Inițial, m-am hotărât să las autorul să aleagă în locul meu și să vă povestesc câte ceva despre Împărțirea la zero, textul care dă titlul volumului. Însă în original, volumul purta numele unei alte nuvele, și anume Povestea vieții tale, care îmi plăcuse enorm, daaaar subiectul acelei povestiri este comunicarea cu extratereștrii și mi-am dat seama că am tot vorbit despre asta în ultimele mele recenzii. Așa că, în final, am ales Înțelegere, pentru că vorbește despre ceva fundamental uman: dorința de mai mult sau mai bine.

Povestea:

Leon a murit înecat, prins sub gheață. Dar a primit încă o șansă: creierul său a fost vindecat folosind un tratament experimental. Însă tratamentul a făcut mai mult decât să-l vindece: i-a „îmbunătățit” creierul, astfel încât acum IQ-ul lui a crescut substanțial.

Apoi, cercetătorii îi mai administrează o doză și Leon devine un supra-om. CIA încearcă să-l recruteze mai mult sau mai puțin forțat, așa că Leon fuge, folosindu-și mintea evoluată pentru a scăpa de urmăritori. Și pentru că acum poate gândi așa cum n-ar fi putut niciodată înainte, devine interesat de Cunoaștere, dorind să înțeleagă totul.

Dar Leon nu e singurul care a beneficiat de acest tratament, iar „fratele” lui are alte planuri.

Părerea mea:

La început, modul în care s-a comportat personajul, alegerile sale și chiar modul său de a gândi mi s-au părut firești în contextul dat. Văzând îmbunătățirile și avantajele noului său creier, mi s-a părut logic faptul că Leon a vrut mai mult pentru a putea să-și continue progresul, pentru a înțelege mai mult și mai bine. La fel de logic mi s-a părut și faptul că simțea că nu se poate integra în societate pentru că nu-i mai aparține:

„Dezvoltarea mea este limitată de inteligența celor din jurul meu și de interacțiunea restrânsă pe care mi-o permit cu ei. Îmi amintesc de conceptul de ren al lui Confucius: tradus inadecvat ca mărinimie, acea calitate care este chintesența umanității care poate fi cultivată doar prin interacțiune cu ceilalți, pe care un om solitar nu o poate manifesta. Este doar una din multele calități umane. Și iată-mă pe mine, printre oameni, oameni peste tot și nu este nici măcar unul cu care să interacționez.”

Însă finalul povestirii îți oferă și o altă perspectivă asupra folosirii acestor aptitudini, una care te face să vezi totul din alt unghi. Pe lângă opțiunea îmbunătățirii personale, pe care eu o consideram singura alegere logică, există opțiunea la fel de valabilă de a ajuta umanitatea să se ridice la rândul ei. Și deși și acest rol de protector e tot un mod de a-și satisface complexul de Dumnezeu, cel puțin dovedește mai puțină aroganță decât încercarea de a cunoaște totul pentru propriul uz (e un moment în care Leon descoperă ceva ce ar putea servi umanității, dar hotărăște să nu-l construiască deoarece ar necesita prea mult efort din partea lui. Totodată, păstrează informațiile pentru el).

Cred că până și modul în care am reacționat eu față de Leon și chiar față de „fratele” său demonstrează calitățile de scriitor ale lui Chiang, faptul că a reușit să-și facă personajele atât de veridice încât „normalii” să îl condamne pe Leon și să se îndoiască și de cel care și-a asumat rolul de protector.

Totuși, cred că, pe lângă idee, cel mai mult la această poveste mi-a plăcut ritmul. E lent la început și devine amețitor pe parcurs, devine din ce în ce mai greu de urmărit și parcă auzi cum rotițele din propriul creier accelerează ca să țină pasul, în armonie perfectă cu gândirea din ce în ce mai rapidă a lui Leon.

Și dacă am avut atâtea de spus despre o povestire care nu e nici cea mai lungă, nici cea mai interesantă (după părerea mea) dintre cele 8 cuprinse în Împărțirea la zero, atunci cred că e evident că o să vă îndemn să citiți cartea pentru că e extrem de diversă și totuși, toate poveștile au ceva în comun: îți pun rotițele din creier la lucru :)


Diferiți, dar la fel...

Recenzie: CPSF #11

A trecut prea mult timp de când am scris ultima dată despre vreun număr din CPSF, așa că voi încerca să mă revanșez săptămânile viitoare :) Ca de obicei, din întreaga revistă îmi voi alege să vă povestesc despre un singur text care mi-a plăcut mai mult. Dar asta nu înseamnă că restul sunt mai slabe, uneori chiar din contră. Alegerea mea e pur subiectivă, iar de data aceasta am ales nuvela lui Ted Chiang, Expirație

coperta-cpsf-11.jpg

Povestea:

Acțiunea are loc într-o societate populată de ființe făcute, aparent, din metal care trăiesc prin înlocuirea zilnică a plămânilor goliți de argon cu unii plini.

O astfel de ființă vrea să descopere cum sunt stocate amintirile lor, așa că își disecă propriul creier. Dar o dată cu răspunsul la întrebarea sa, descoperă și un adevăr mult mai tulburător despre lumea în care trăiește și despre iminentul ei sfârșit.

Părerea mea:

Exact genul acesta de texte m-a făcut să iubesc literatura SF pentru că mai mult decât povestea în sine, care e superbă, mi-a plăcut felul în care m-a pus pe gânduri.

Societatea aceea este atât de asemănătoare cu a noastră încât pe parcursul recenziei, am scris aproape de fiecare dată „oameni” în loc de „ființe”. Deși nu ni se spune aproape nimic despre felul cum arată, e deseori ușor să uiți de toate diferențele dintre noi și ei. Dar felul în care „funcționează” ei e atât de diferit încât atunci când fac ceva „robotic”, ți se amintește brusc că lumea lor nu e lumea ta. Tocmai aceasta combinație de familiar și exotic e ceea ce face acest text memorabil.

În plus, finalul poveștii e încărcat de gândurile, sentimentele și speranțele unui reprezentat al acestei rase, care sunt asemănătoare, dacă nu chiar identice cu ale noastre. Temerile lor sunt temerile noastre, întrebările noastre sunt întrebările lor. În final, suntem la fel în ciuda diferențelor și tocmai această realizare m-a făcut ca, pentru câteva minute, să uit că e o poveste și să simt că în altă parte a Universului acesta infinit ar putea exista nu numai viață (chestie pe care o cred oricum, oricând), cât și ființe asemănătoare nouă, nu neapărat fizic, dar împărtășind aceleași gânduri.

Și asta e de-ajuns ca să te simți mai puțin singur în acest Univers imens. Tocmai de asta cred că alegerea de a scrie povestea la persoana I, uneori adresându-se direct cititorilor nu face decât să sporească magia acestui text. În plus, ca și cum sentimentul acesta de empatie cu naratorul nu era de-ajuns ca să mă cucerească, povestea merge mai departe și vorbește despre ceea ce înseamnă scrisul, modul în care cuvintele - mâzgăleli pe foi - pot oferi măcar iluzia durabilității atunci când orice altceva pare să nu funcționeze:

„Tu, sper eu, ești unul dintre acei exploratori. Tu, sper eu, ai găsit aceste foi de cupru și ai descifrat cuvintele de pe suprafața lor. Și dacă creierul tău folosește sau nu aerul folosit odată de mine, prin actul de a-mi citi cuvintele, modelele care formează gândurile tale vor deveni o imitație a modelelor care au format o dată personalitatea mea. Și în acest fel, voi trăi din nou prin tine.”

Am iubit fiecare literă din textul acesta. A fost prima dată când, imediat după ce l-am terminat, nu m-am mulțumit doar să-l recomand mamei mele (de la ea m-am molipsit de microbul SF-ist, ei îi recomand prima dată orice poveste faină descopăr), ci m-am dus și i-am citit-o. Atunci, în clipa aia.

Totuși, pot să-mi dau seama care e punctul slab al nuvelei: stilul s-ar putea să nu fie pe placul tuturor. Nu e încărcată de limbaj tehnic, dar povestea poate părea că înaintează cam greoi pentru că fiecare pas e explicat în detaliu, ceea ce pe unii ar putea să-i plictisească. Chiar și așa, mie mi-a plăcut inclusiv acest aspect, am simțit că le înțeleg lumea, așa că vă recomand povestea din toată inima și sper să vă placă.

Și în final, vă mai las un mic citat excepțional:

„Contemplează miracolul care este existența și bucură-te că ești în stare să faci acest lucru. Simt că am dreptul să-ți spun asta, pentru că, în timp ce gravez aceste cuvinte, și eu fac la fel.”


Ne vedem ieri!

Recenzie: CPSF #5

Cum ar fi daca am putea calatori in timp? Am putea schimba ceva sau totul e deja scris? Ne-am putea ucide bunicii fara sa distrugem Universul? Faptul ca nu avem vizitatori din viitor inseamna ca omenirea nu va reusi niciodata sa calatoreasca in timp sau doar ca nu ne vom putea intoarce in trecut?

Numarul 5 din revista CPSF nu-si propune sa raspunda la aceste intrebari. Doar le ridica si ne lasa pe noi sa ne gasim propriile raspunsuri.

coperta-cpsf-5.jpg

Rezumat:

Pentru acest numar din CPSF, am ales sa va povestesc despre "Negutatorul si Poarta alchimistului" de Ted Chiang:

Bashaarat e un alchimist care nu cauta nici secretul nemuririi, nici modalitati de a transforma alte metale in aur. El si-a folosit cunostintele pentru a crea altceva: porti temporale. S-ar putea imbogati peste masura vanzand oamenilor posibilitatea de a calatori in timp, dar el ofera aceasta sansa cui crede de cuviinta.

Pentru unii calatori, experienta a fost benefica, pentru altii nu, dar fiecare a invatat pe propria piele faptul ca trecutul nu poate fi schimbat.

My view:

Scrisa in stilul celor O mie si una de nopti, cu povestiri inserate in poveste, Negutatorul si Poarta alchimistului este de fapt o suma de intamplari traite de clientii lui Bashaarat, care, puse impreuna, contureaza legile unei lumi in care calatoria in timp este posibila. Si desi nimic nu poate fi schimbat, trecutul si viitorul se amesteca, efectul precedand uneori cauza (cronologic vorbind), determinad aparitia a nenumarate bucle temporale.

Totusi, textul meu preferat din revista a fost, de data aceasta, unul de non-fictiune. Articolul Cum sa construiesti o masina a timpului scris de Stephen Hawking are rolul de a oferi suportul teoretic necesar pentru ca fiecare sa-si gaseasca raspunsuri plauzibile la intrebarile despre calatoria in timp pe care le-am insirat eu la inceputul articolului.

Nu cred ca se putea alege vreun text mai bun pentru a explica modul in care functioneaza timpul, deoarece Hawking explica niste concepte complexe si abstracte intr-un stil care e nu doar placut, dar si usor de inteles de oricine. Auzisem despre faptul ca textele sale de popularizare a stiintei sunt scrise pe intelesul tuturor, dar n-am crezut ca sunt atat de frumoase sau ca vreun text de non-fictiune poate fi altfel decat rece.

Si totusi, subiectul calatoriilor in timp este atat de fascinant, incat unii pot sa simta nevoia de mai mult. Pentru ei, Cristian Tamas realizeaza un istoric al calatoriilor temporale in literatura, oferind oricarui pasionat o bibliografie mai mult decat cuprinzatoare. Si daca inca nu v-ati convins ca romanii pot sa scrie superb, in numarul 5 din revista veti gasi si un fragment din La galop prin piramida, un roman de Liviu Radu ce va fi publicat in curand.

Spor la citit!