Targ de carte

Nu mai sunt un n00b

...sau cel puțin asta îmi place să cred.

Acum 5 ani participam pentru prima dată la un târg de carte. Plănuisem ieșirea cu niște colege de liceu, așa că mama m-a înarmat cu 100 de lei și cu sfatul de a nu-i cheltui pe toți. I-am cheltuit pe toți la primul stand. La Nemira, mai exact, unde mi-am luat niște cărți despre care nu știam mai nimic de dinainte, dar descrierile sunau bine... în final au fost foarte bune, dar problema a fost că mi-am petrecut restul orelor la târg descoperind edituri despre care habar n-aveam că există și cărți pe care le-aș fi preferat, poate, celor deja cumpărate. Nici măcar n-am văzut tot târgul, doar parterul, după care am plecat să mâncăm. Inutil să spun că nici măcar nu știam ce-i aia o lansare de carte, nu participasem vreodată la vreuna, nu știam că se țin în târg. Știu că am fost la Gaudeamus după școală, deci probabil într-o joi, așa că nici nu cred că am trecut pe lângă vreuna... sau nu i-am dat noi atenție.

Anul acesta, în loc de câteva ore, am mers miercuri în recunoaștere, ca să mă reobișnuiesc cu geografia locului, vineri seara târziu, ca să mă plimb puțin cu mama și să pot să respir printre standuri, sâmbătă toată ziua, ca să pot ajunge la cât mai multe lansări și să revăd oameni dragi și duminică vreo jumătate de zi, tot pentru lansări, dar și pentru ultima rundă de cumpărături pentru Crăciun.

Anul acesta, în loc de 3 cărți cumpărate din impuls, am venit acasă cu aproape 20 (bine, am avut și alt buget, comparativ cu acum 5 ani), toate semnate de autori români și când zic semnate, vreau să spun literalmente, pentru că am luat autografe pe toate. Motivul pentru care toate sunt cărți românești e destul de simplu: de asta merg la târg, acesta mi se pare că e scopul lui, cel puțin pentru mine. Practic, ceea ce face Gaudeamusul e să strângă la un loc o grămadă impresionantă de autori români, care vin să-și lanseze cărțile.

Colecții noi, titluri noi, debuturi, majoritatea se lansează aici. Și ce poate fi mai fain decât să iei cartea caldă, semnată de un proaspăt autor care nu e încă sigur ce ar trebui să scrie în dedicație sau, dimpotrivă, autori căliți, care totuși fac fiecare autograf să însemne ceva. Sau semnată de o persoană pe care o cunoști de atât de mult timp încât îți scrie pur și simplu o urare ca unui prieten.

Nu înseamnă că traducerile sunt mai prejos, că îmi plac mai puțin pentru că nu-i cunosc pe autori, că au o valoare sentimentală mai mică pentru că nu știu nici măcar cum arată persoana care a scris cartea. O dată ce deschid un roman, nu mai contează cine l-a scris, ci contează doar ce se găsește înăuntru. Dar traducerile le pot cumpăra oricând online sau offline, vânând mai degrabă reducerile decât urmărind lansările, pentru că momentul achiziției nu schimbă absolut nimic.

În schimb, momentul în care primești un zâmbet alături de autograf, momentul când autorul îți știe deja numele, știe cine ești și ce faci, cel puțin în lumea asta a SF&F-ului, momentul în care citești dedicația și zâmbești și tu... Astea valorează mai mult decât orice altă experiență pe care ai putea-o avea la un târg de carte.

Așa că, 5 ani mai târziu, am înțeles că Gaudeamusul nu e o piață unde vii să cumperi cărți verificând înainte prospețimea și prețul volumelor, ci, la fel ca fiecare lucru pe care ajungi să-l iubești, e despre oameni, despre legăturile care se nasc și care se întrețin și pentru asta mi-aș dori să văd încă și mai mulți oameni în târg, înghesuindu-se printre standuri și blocând drumurile ca să aibă ocazia să schimbe câteva cuvinte cu aceia care ne ajută să visăm o lume diferită de ceea ce vedem în jurul nostru. Și peste 5 ani, sper să înțeleg de 5 ori mai multe lucruri despre aceste zile în care Romexpo devine un punct de întâlnire al celor care iubesc cărțile.


Bookfest 2016 din două perspective

Și a mai trecut un Bookfest, cu bune și cu rele, dar mai ales cu cărți... E al treilea târg de carte la rând la care mă bucur că am lucrat vara trecută, ca să am un buget suficient de permisiv încât să nu mai trebuiască să fac prea multe compromisuri. Rezultatul cred că l-ați văzut deja pe facebook și da, mărturisesc, mi-am făcut puțin de cap, dar cărțile erau acolo și n-am mai vrut să aștept să caut oferte mai bune, apoi să aștept iar să ajungă curierii... și oricum, vine vara și o să am mai mult timp de citit (sau cel puțin asta sper), așa că:


Totuși, înainte să-mi umplu ghiozdanul cu povești, am ales să fiu voluntar o zi la standul editurii Nemira, ca să văd cum arată Bookfest-ul și de partea cealaltă a coperților frumos colorate. Mai precis, am ales să stau la stand miercuri, chiar de ziua copilului, așa că am avut parte de ceva dialoguri cel puțin interesante cu tinerii cititori. Nu că restul celor prezenți la târg nu mi-ar fi oferit momente interesante, demne de un articol în genul Jurnalului de librar al Ancăi. N-am să menționez chiar fiecare moment, însă n-am să uit că mi-am început ziua cu doi tineri care, la distanță de doar câteva minute unul de celălalt, m-au întrebat dacă avem dicționare, unul dorindu-și chiar DEX-ul, afișând o mină foarte confuză când i-am spus, cu părere de rău, că n-o să-l găsească la standul nostru.

Însă nici eu n-am scăpat de un moment de confuzie, atunci când am încercat să infirip un dialog cu un puști care stătea plicitisit pe un scaun în timp ce mama lui se uita la cărți:
Ție îți place să citești? am început eu, cu gândul la proaspăt relansata colecție Nemi.
Da! s-a înveselit el, pregătindu-mi capcana.
Ce anume? am întrebat eu, fără să bănuiesc nimic.
Cărți de la editura Arthur, a răspuns hotărât, coborând de pe scaun și dispărând alături de mama lui, lăsându-mi ca singură opțiune să mă așez în locul lui, ca să procesez ceea ce tocmai s-a întâmplat.

Bineînțeles, au fost și multe momente faine, ca discuția de minim un sfert de oră cu un fan Game of Thrones, în care am dezbătut diverse teorii mai vechi, proaspăt confirmate în acest sezon, sau doamna care căuta o carte pentru prietena ei iubitoare de SF-uri, dar care dorea un roman mai puțin violent, așa că a plecat de la noi cu Pământul Lung, sau grupul de adolescente care au venit și ne-au golit standul de cărțile din colecția Young Adult, ca un grup de fan girls dedicate. Și până la finalul zilei, am avut și un moment adorabil cu o fetiță care, după cei i-am arătat una din cărțile cu Bronto, mi-a întins-o și m-a rugat cu cel mai angelic ton să i-o citesc. Trăgând linie, a fost o zi petrecută într-un mod extrem de plăcut, dar și o experiență pe care abia aștept s-o repet.

Totuși, dezavantajul a fost că nu am avut timp să mă plimb prin târg, însă am recuperat vineri și sâmbătă, când am luat-o la pas printe standuri, reamintindu-mi de ce iubesc târgurile de carte. De fapt, am citit câteva păreri ale unor oameni care au fost dezamăgiți de reducerile nu foarte mari practicate la târg... însă, pentru mine, un târg de carte nu e despre reduceri, despre oferte și vânătoarea lor, pentru asta există librării online. Un târg e ca un festival dedicat cărților și oferă ceea ce nicio librărie (din cele în care am fost eu până acum) nu oferă: posibilitatea de a te plimba ore în șir printre cărți, admirându-le alături de alți oameni care le iubesc și le respectă la fel de mult ca tine, fără să te simți presat să cumperi ceva sau să pleci, fără să te simți în plus. Bineînțeles, sunt și la târguri destui oameni care n-au nimic în comun cu pasiunea pentru lectură, dar pot fi evitați cu ușurință atunci când pășești în standurile editurilor preferate.

Mă rog, aproape evitați, mi-am amintit un alt moment în care mă uitam la niște cărți, iar lângă mine era un tip cu prietena lui. Ea părea foarte interesată de seria Grisha, însă el nu știa cum s-o convingă să plece mai repede, pentru că:
La ce-ți trebuie cărțile astea? a întrebat el, acuzator.
Domnișoara de la editură a încercat să-i explice că sunt cărți frumoase, nu l-a interesat, că oamenii au treabă, el voia cărți care să-l ajute cu ceva.
Ok, dar uneori trebuie să ne și relaxăm, a încercat iar domnișoara, în timp ce prietena tipului mângâia sugestiv cartea. Degeaba.
Ce să ne mai relaxăm, prea multă relaxare strică, a încheiat el, cu tonul unei sentințe, îndepărtându-se.
Tipa l-a urmat după câteva priviri lungi aruncate cărții pe care a lăsat-o în urmă, chestie care m-a întristat destul de mult. Însă, cu excepția acestui moment, restul clipelor petrecute printre cărți au fost mai mult decât plăcute.

Suprinza cea mai mare a fost proaspăt lansata Booklet Fiction care, în ciuda prezenței reduse de pe facebook și a absenței complete de pe propriul site, a venit la târg cu unul dintre cele mai frumoase standuri și cu prețuri de invidiat, așa că am plecat de la ei cu trei cărți în loc de una. Și standul editurii Corint a fost interesant, a părut mai luminos și mai spațios față de anii trecuți, probabil pentru că au schimbat mobilierul cu unul deschis la culoare. Până și standul Rao, cel blindat și veșnic mult prea înghesuit a fost vizitabil, ba chiar au avut ceva reduceri.

Totuși, partea mea preferată o vor constitui mereu lansările. Anul acesta, însă, Final Frontier a cam golit editurile, așa că în zona de SF&F au fost doar câteva astfel de evenimente în cadrul târgului. Eu am reușit să particip numai la vreo două: lansarea Miasmei lui Flavius Ardelean, care s-a desfășurat într-un cadru destul de intim, însă așa l-am putut bârfi în voie (no, am zis numai de bine, că scrie prea fain ca să-i reproșăm ceva) și lansarea noutăților de la Paladin, unde am avut ocazia să ascult traducărtorii vorbind despre volumele proaspăt lansate, ceea ce ar trebui să se întâmple mai des, pentru că munca lor e deseori subapreciată.

Trăgând linie, târgul acesta a fost mai mult despre momente pe care n-o să le uit prea curând și mai puțin despre lansări sau evenimente, ceea ce e o schimbare interesantă de perspectivă, pe care sper s-o mai repet, la fel cum sper să mai am ocazia să stau în spatele tejghelei, să văd cu ce întrebări neașteptate sau fascinante mă mai pot impresiona oamenii mei preferați: cei care iubesc cărțile.

Voluntar la frontieră: Final Frontier #5

Anul trecut, începeam articolul cu impresii de la FF4 cu o nu foarte subtilă (și nici prea reușită) paralelă între scriitori și magicieni, spunând că a sta de vorbă cu autorul unei cărți care ți-a plăcut e ca și cum ai arunca o privire în spatele cortinei. Anul acesta, în schimb, am fost cu adevărat în spatele cortinei, deoarece am fost unul dintre voluntarii care au dat două mâini și două picioare de ajutor la organizarea târgului.

Prima și cea mai puternică imagine cu care am rămas e legată de spațiul efectiv în care s-a desfășurat Final Frontier: la început, după ce am golit sala de tot ce era în plus, înainte să așezăm mesele și să delimităm spațiile expozanților, locul părea extrem de mare (mai ales în comparație cu cel de anul trecut). Apoi, a doua zi, au venit oamenii de la edituri & co și au umplut locul cu cărți, reviste, figurine și alte chestii geeky. Și apoi s-a umplut de oameni, fani, cumpărători, privitori, cosplay-eri... lume faină și plină de culoare. Și deși știu că trebuia să mi se pară mai mic atunci când s-a umplut, mi s-a părut doar foarte, foarte frumos. Duminică seară, însă, oamenii, cărțile, standurile, toate au început să dispară, lăsând locul la fel cum fusese înainte. Și brusc, mi s-a părut al naibii de mic și de gol fără toată acea viață care îl umpluse.


Oricum, dincolo de nostalgia faptului că s-a terminat, nu-mi vin în minte decât superlative. În primul rând, mi-a plăcut că am reușit să îmbin utilul cu plăcutul și să ajung la mai toate evenimentele la care voiam să fiu în public (cu scuzele de rigoare pentru oamenii la ale căror lansări/discuții nu am reușit să fiu prezentă, deși îmi dorisem). Apoi, jos pălăria pentru majoritatea scriitorilor, editorilor și moderatorilor. Sâmbătă mai puțin, dar duminică, în ziua când am fost eu responsabilă cu programul sălii de evenimente, aproape că nu a trebuit să fac niciun semn nimănui, pentru că toată lumea a încheiat chiar cu câteva minute mai devreme, oferind ad-hoc pauze în program. Cred că e prima oară de când particip la discuțiile fandomului când programul e respectat. Mersi, guys, mi-ați făcut viața ușoară!

Și dacă tot am ajuns la mulțumiri, mulțumesc mult tuturor celor care mi-au dăruit cărțile lor, vă promit că n-o să regretați și că, în funcție de timp și de promisiunile făcute, o să aveți cât de curând un feedback sincer din partea mea. Mulțumiri și celor care mi-au golit portofelul, oferindu-mi în schimb cărți (nu sunt ironică, chiar îmi place să-mi cumpăr cărți, vă explic de ce într-un articol separat). Și mulțumiri tuturor celor care mi-au oferit autografe, mulțumesc pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ați scris pe cărțile voastre sau pe care mi le-ați spus atunci când le-ați semnat. În felul meu egoist, vă urez spor la scris: vă urez multe alte ocazii în care să-mi scrieți numele deasupra unei dedicații :))

Bun, să trecem la chestii mai concrete: o să iau la rând evenimentele la care am reușit să particip și o să le povestesc în câteva cuvinte. Apoi tragem cu toții niște concluzii și trecem la somn, pentru că fac pariu că iar o să-mi iasă un articol lung. Sper să fie și destul de interesant cât să-mi citiți și încheierea :P

• Prezentarea Secției 14: primul și de departe cel mai mediatizat eveniment la care am ajuns a fost cel organizat de Secția 14, grupul literar înființat din membrii edițiilor mai vechi sau mai noi ale Atelierului de SF&F organizat de rev de pov și bookblog. Mi-am petrecut ultimele 2 săptămâni citind despre repetițiile lor, despre suprizele pe care abia așteaptă să ni le dezvăluie, despre emoțiile lor. Aveam ceva așteptări și nu cred că am fost singura, pentru că sala a fost arhi-plină, deși am suplimentat numărul de scaune atât cât ne-a permis locul.

Prima parte a orei pe care au avut-o la dispoziție a fost o prezentare generală a membrilor, dar și a planurilor lor de viitor ca grup. Cu tot cu deranjul provocat de partea tehnică (pentru care îmi cer scuze), a fost un început destul de ok. Emoțiile au fost mascate cu glume și multe hohote de râs (poate puțin prea multe, dar Iulia a avut deja parte de această observație de la colegii ei de secție și oricum n-a fost deranjant).


A urmat interpretarea pe roluri a textului Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan, scris de Alexandra Medaru care va apărea în curând în Revista de Suspans nr. 25. Acolo așteptările mele s-au dus pe apa sâmbetei și nu s-au mai întors. Nu comentez textul ales, pentru că nu despre asta e vorba, ci execuția momentului. Care a lăsat destul de mult de dorit. Toată lumea a citit plat niște replici ale unei povești presupus intense, iar accesele de râs (care nu erau parte din poveste) au devenit repede extrem de enervante... Singurul ok a fost naratorul (MAD), care trebuia să fie plat. Și pisoiul, care mieuna ok, dar al cărui rol în toată povestea nu l-am înțeles (comic relief, poate? Ca să pară râsul excesiv mai natural?). Apreciez ce au încercat să facă, dar ar fi fost mult mai bine ca autoarea să-și citească textul singură, ca la cenaclu, că doar asta au mai făcut cu toții. Așa nu ne-am fi așteptat la mai mult și n-am fi fost dezamăgiți. Sau na, să nu vorbesc și de alții, că poate lor le-a plăcut: eu n-aș fi fost dezamăgită. Nu-mi dau seama dacă au fost de vină emoțiile, râsetele sau lipsa de antrenament la capitolul actorie, dar rezultatul final a fost complet pe lângă țintă. Și pe lângă poligonul de tir. Sfatul meu (pe care îl dau în calitate de spectator, nu de mare maestră a nu-știu-ce, că nu sunt decât un banal spectator) ar fi să se limiteze la ceea ce știu... sau să exerseze până când le iese impecabil, indiferent de emoții și de distrageri.

• Lansările noilor apariții de la Crux Publishing: concluzia rapidă: Conan e mama și tata lor și trebuie citit și răs-citit. Mai bine de jumătate din prezentare a fost dedicată eroului lui Robert E. Howard (am observat asta numai pentru că stăteam cu un ochi de voluntar la ceas, altfel nici nu cred că mi-aș fi dat seama cum trece timpul), așa că trebuie să fie ceva mai mult decât interesant acolo (și uite așa volumul a urcat multe poziții în lista de „To read” a subsemnatei). De asemenea, și celelalte două cărți au avut partea lor de cuvinte de laudă, prin urmare, la un an de la primele lansări, editura încă știe să ne convingă să le citim cărțile. Bonus: jos pălăria pentru filmulețul de prezentare al cărții Anei Maria Negrilă. Dacă vreți să (re)vedeți evenimentul, a fost filmat foarte profi:


(Jumătate din) discuția despre colecția Nautilus de la Nemira: îmi pare rău că nu aveam agenda cu mine ca să le notez, pentru că se anunță multe titluri faine. Momentan, pe lângă titluri noi, politica editurii este să continue seriile începute (bine, depinde și de reacția cititorilor, dar despre asta o discut pe larg într-un articol separat), ceea ce s-a văzut destul de bine în ultimul an, când am avut parte de continuări extrem de repede, dar și de serii publicate aproape una după alta (trilogia „Furnicile”, spre exemplu, a apărut integral în câteva luni). De asemenea, deși nu au prins prea tare când au fost publicate inițial, s-au reeditat primele volume ale seriilor Cultura și Agentul Cormac (care sunt geniale, guys, cumpărați-le și citiți-le ca să-mi primesc și eu continuările, vă rog frumooooos de tot!!!)

• Discuția „Edituri, colecții”, moderată de Liviu Szoke și avându-i ca invitați pe Ana Nicolau (Nemira), Bogdan Hrib (Tritonic), Horia Nicola Ursu (Millennium Books) și Șerban Andrei Mazilu (Crux Publishing): am încercat să fac un rezumat, nu-mi iese mai mic decât un articol serios, deci o să-i dedic un articol separat. Pe scurt, au fost aceleași discuții pe care fandomul le cunoaște. Pe lung, am senzația că majoritatea cititorilor nu le cunosc și eu scriu (sper eu) pentru ei, așa că vreau să le fac mai cunoscute.

Șiii asta a fost... ziua de sâmbătă! Hai că mai e puțin. Primești o îmbățișare virtuală pentru că ești simpatic(ă) și ai citit până aici.

• Lansarea volumului colectiv Exit, povestiri de dincolo: lansarea a devenit repede un prilej bun să aflăm mai multe despre ce înseamnă un proiect comun, dar și despre bucătăria internă a unei antologii (chiar dacă volumul nu e așa ceva), despre cum e nevoie de un pilon central cu experiență care, indiferent dacă își asumă sau nu meritul de „șef de șantier”, e necesar pentru a garanta faptul că rezultatul final e un volun unitar, nu o înșiruire de texte. Și a fost o mențiune interesantă: Creativ Husky, un grup de inițiativă care are ca scop oferirea sprijinului necesar celor care vor să definitiveze un proiect literar. N-am înțeles exact cum se manifestă acest sprijin, pagina de facebook a grupului nu oferă nici ea prea multe informații, dar e ceva de ținut minte pentru cei interesați.


• Lansarea noutăților editurii Millennium: cel mai interesant din întregul moment mi s-a părut faptul că editura plănuiește crearea colecției Povestiri fantastice, unde fiecare volum cuprinde cele mai bune povestiri ale unui autor. Tocmai această idee m-a determinat să cumpăr volumul cu același nume al lui Lucian Dragoș Bogdan, deși aveam acasă volumele sale de povestiri (necitite încă) din care au fost selectate majoritatea textelor. Îmi place ideea de colecție, în special dacă va cuprinde autori români, așa că a fost imboldul de care am avut nevoie ca să mă pot bucura și de textul inedit pe care l-a menționat autorul.

• Lansarea noutăților editurii Tritonic: n-am făsut un secret din faptul că abia așteptam debutul lui Alexandru Lamba, de care deja m-am apucat în dimineața asta și care îmi place până acum. Tocmai de aceea, mi-a făcut plăcere să-l ascult pe autor citind prologul și parte din primul capitol. Pentru brașoveni (norocoșilor!), aveți ocazia să-l ascultați și voi sâmbătă, 9 aprilie de la 12:12 la Bistro de l'Arte, unde are loc lansarea aceluiași volum, sau în aceeași zi, de la 14:00 la editura St. O. Iosif, discutând alături de alți invitați despre genurile minore (SF&F, Mistery & Thriller și Romance).

• Atelierul de confecționat (sau tricotat) povești fantastice: de data asta, până când a trebuit eu să plec, am creat o parte destul de mare din poveste împreună. Ne-a ieșit mai coerentă decât primele încercări, care se încheiau în hohote de râs (ceea ce nu înseamnă că nu ne-am distrat la fel de bine ca de obicei), și cu potențial destul de mare: Mircea I. Popescu, un funcționar banal care are ca hobby tricotatul de șosete este invitat să participe la Survivor dintr-o greșeală, fiind confundat cu Mircea J. Popescu. Sub un impuls de moment, bărbatul acceptă și pleacă în Retezat, unde e prins într-o peșteră alături de echipa lui. În adâncul peșterii, un retrovirus urmează să-i schimbe pe concurenți... și cam aici ne-am oprit. Însă ceea ce ne-a ieșit superb și sper să se mai întâmple a fost faptul că am început să povestim împreună, fiecare improvizând căte un paragraf. Bine, majoritatea am fost împinși de la spate de către organizatori, inclusiv eu, dar în final ne-am depășit inhibițiile și i-am făcut cunoștință lui Mircea cu ceilalți coechipieri. Și ne-am distrat pe cinste, ca niște Cruxieni adevărați.


Cam acesta a fost târgul prin prisma evenimentelor. Bineînțeles, au fost și multe cărți, din care am făcut și eu un mic turnuleț pentru care am mulțumit deja. Și au mai urmat și câteva ore de strâns. Și multe ore de somn adânc, obosit, dar cu un zâmbet larg pe față.

E interesant să fii voluntar, e plăcut să poți discuta cu oamenii dintr-o altă perspectivă care schimbă cumva lucrurile. Deja pare că discuțiile se poartă de la egal la egal, crește cantitatea de informație confidențială care ajunge la tine. Dar cresc și așteptările, pentru că ești acolo să ajuți, să stai la dispoziția oamenilor și să le oferi ce au nevoie, de la un pahar cu apă la indicații. Și observi mult mai bine lucrurile care lipsesc, în special dacă stai de vorbă cu fiecare în parte și le asculți plângerile.

Totuși, nu vreau să închei într-o notă negativă. Lucrurile rele n-au fost multe, spațiul a fost mult mai fain decât cel de anul trecut, am avut mult mai multe lucruri de oferit ca anul trecut (o sală de boardgames și o sală de ateliere, o scenă pentru ca oamenii creativi de la Club Star Wars România și de la Societatea Tolkien din România să se desfășoare), trăgând linie, eu zic că a fost pe plus și abia îl aștept pe următorul!!

PS: Am avut parte și de un moment de fangirl neașteptat (am avut eu multe momente de fangirl, am fost la târg în primul rând ca fan, dar acest moment m-a surprins cu adevărat): l-am întâlnit la FF pe Ken Huegel, aka Darth Vader, aka unul din prezentatorii de la EE Comic Con, aka un om foarte fain pe care îl urmăresc pe facebook de ceva timp și cu care am reușit să schimb câteva cuvinte și să fac o poză (mersi, Max, care e responsabil și pentru toate celelalte poze din articol).


Gaudeamus 2015: Cum să fii peste tot

Știu că majoritatea a scris deja despre Gaudeamus și că acum, în febra ultimelor reduceri de Black Friday (care în România durează oricât, numai o singură vineri pe an nu), un articol despre un târg care s-a încheiat deja de zile bune nu mai e la fel de „click-uibil”. Totuși, mie mi-a luat mai multicel să-mi adun gândurile și să-mi găsesc câteva ore de stat cu tastatura sub degete, așa că, după o mică întârziere, mi-am așternut și eu impresiile pe colțișorul meu de hârtie virtuală.

Particip la Gaudeamus de câțiva ani buni (bine, nu mă compar cu veteranii târgului, dar am strâns și eu ceva experiență la activ), însă abia anul acesta am reușit să-l trăiesc așa cum mi-am dorit din totdeauna: din plin. Bineînțeles, m-a ajutat mult faptul că am reușit să fac câteva exerciții de permutare cu orarul de la facultate astfel încât să câștig niște zile libere, dar cred că factorul care a făcut cu adevărat diferența a fost faptul că am reușit să țin cu dinții de o parte din banii câștigați vara trecută, astfel încât acum să am un buget cu care să-mi pot face de cap. Așadar, imediat ce a venit miercurea, am început în forță Gaudeamusul meu ubicuu.

Prima zi a fost mai mult o tură de recunoaștere pentru că fiind abia prima zi de târg și mijlocul săptămânii, pavilionul central de la Romexpo era destul de liber. Prin urmare, mi-am petrecut câteva ore descoperind unde erau amplasate toate standurile care mă interesau, dar și cercetând prețurile, ca să mă pot organiza cât mai bine astfel încât lista de cărți must have să fie bifată cu totul și lista de want să fie și ea ceva mai mică la final. Am apucat și să schimb câteva cuvinte cu oamenii de pe la edituri, am admirat noutățile care arată mult mai bine în realitate decât online... și deși am încercat, n-am ajuns acasă fără nicio carte pentru că înainte să ajung acasă, m-am întâlnit la parter cu un curier care îmi adusese un super-colet din partea editurii Paladin!

Joi și vineri, în schimb, am ajuns cu rucsacul plin acasă pentru că am început să cumpăr toate cărțile semnate de autori străini pe care le voiam. De la Calea regilor și până la Dosarele Dresden, de la Războiul etern și până la Pasărea Domului, deja se anunța o reorganizare a bibliotecii ca să încapă totul în ea. Însă știam că e doar începutul, că au fost două zile de încălzire ușoară care s-au terminal vineri seara, când au început lansările. Au fost multe, au fost simultane, am încercat să ajung la cât mai multe, am făcut sprinturi între standuri, am stat mai mult cu nasu-n orar, având doar urechile ciulite, am făcut colecție de autografe, am alergat după autori, am fost peste tot însă, pentru că n-am reușit să mă clonez, tot n-am ajuns la toată lumea. Însă au fost cele mai pline și mai frumoase 24 de ore de până acum, adrenalina și alergătura, combinată cu starea de relaxare și de bine de la fiecare eveniment au transformat maratonul lansărilor într-o experiență pe care abia aștept s-o repet.

N-o să vă spun cum a fost la lansări (dar puteți să vă uitați prin albumul meu foto de la Gaudeamus). V-am tot povestit până acum că momentul acela în care un autor vorbește despre cartea lui, despre ideile și sudoarea care se ascund între pagini, despre cum a luat naștere copilașul lui, despre cum l-a crescut, l-a ajutat să ajungă la maturitate și acum, de față cu noi, îi dă drumul în lume. O lansare e genul de eveniment de care o să-ți amintești cu un zâmbet mic, complice, ca și cum între tine și autor e un secret. Și o să-ți amintești și când citești cartea, și când o vezi pe vreun raft al tău sau al altuia și din când în când, pur și simplu pentru că poți.

Și mai e ceva fain la lansări, ceva ce mi-a lipsit anul trecut, dar am regăsit anul acesta: momentul acela când privești în jurul tău și, printre prietenii despre care știi deja că-ți împărtășesc pasiunea, vezi câte un necunoscut, vezi o persoană pe care n-ai mai văzut-o niciodată, dar în ochii căreia vezi acea sclipire de fascinație pe care o recunoști. Și în clipa aceea știi că nu ești singur, că deși cititul e cea mai solitară activitate, cititorii sunt un grup numeros și unit, știi că sunteți un grup, o masă, o forță. Știi că, atunci când vei ajunge acasă și vei citi rândurile cărții despre care acum asculți alți oameni vorbind, gândurile acelea vor crea o lume în care vei păși alături de mulți alții, că voi, toți cei care ați alcătuit acea mulțime care forma un zid între autori și realitatea înconjurătoare, izolându-vă în bula voastră de fericire, voi toți poate nu vă veți cunoaște niciodată, dar vă veți întâlni în lumea ascunsă între paginile cărții. Și asta contează nu doar pentru autor, care se va ști citit și sprijinit, ci și pentru noi, pentru că ne vom simți mai puțin singuri.

Am început să merg la lansări pentru că voiam să aflu mai multe despre ce se întâmplă în spatele cortinei, despre povestea din spatele unei cărți. Acum, merg pentru că am nevoie să fiu înconjurată de cititori la fel de pasionați, să mă alimentez din energia lor pentru a mă putea întoarce la realitatea gri, pentru a putea face față la comentariile absurde și epuizante ale tuturor celor care nu înțeleg, ca să pot să ascult fiecare persoană care mă întreabă dacă nu fac și altceva în afară de citit și să răspund, mereu cu același zâmbet, că nu, nu fac altceva și nici nu mi-aș dori asta. Pentru că știu că undeva există oameni care știu, înțeleg și simt la fel ca mine, pentru care nu există eveniment mai fain decât jumătatea de oră în care un autor stă de vorbă că noi.

Poate doar cele 10 secunde în care ne scrie un autograf. Pentru că am venit de la târg cu zeci de cărți semnate, cu zeci de dedicații unice care să-mi amintească mereu de cele câteva clipe în care un autor mi-a scris numele pe cartea sa, dorindu-mi să mă bucur de cuvintele pe care le-a înghesuit între coperte.

Și da, anul acesta au fost iar oameni veniți acolo doar de dragul de a fi, oameni care se plimbau printre standuri fără să le pese, care plecau din târg naiba știe cu ce, pentru că nu aveau cărți în pungi (ca o paranteză, le datorez un zâmbet complice tuturor celor care au venit cu ghiozdane în spate la târg pentru că știau că nevoia lor de cărți era prea mare pentru simplele plăsuțe primite de la edituri, care probabil le-ar fi dislocat umerii). Au fost la târg și oameni cu priviri de zombi care treceau printre cititori, autori și standuri ca rața prin apă. Dar anul acesta nu i-am văzut pentru că în fuga mea între standuri, indiferența lor nu m-a putut atinge.

Prin urmare, anul acesta am rămas numai cu impresii pozitive, cu un turn de cărți mai mare ca oricând și cu o dorință imensă ca ziua să aibă 26 de ore. Sau 30. Sau 48 cu 24 rezervate doar pentru lectură! Însă până se reglementează lungimea zilelor, o să le număr pe cele rămase până la Final Frontier, când sper să ne revedem prieteni și străini, dar cititori cu toții.


Să înceapă Gaudeamus!

Dacă ar fi să rezum ultima perioadă într-un singur cuvânt, acela ar fi „nebună”. Ar urma apoi cuvinte precum „grăbită”, „aglomerată”, „irespirabilă” uneori, „epuizată” alteori... Pe scurt, ar fi o avalanșă de cuvinte care cer o gură de aer proaspăt. Și asta vreau să fie acest târg de carte pentru mine.

M-am tot gândit ce să scriu înainte de târg pentru că nu puteam să nu scriu, nu despre cel mai fain eveniment literar al anului, nu despre o lume incredibilă adunată în pavilionul central de la Romexpo, nu când am de gând să petrec cel puțin 3 zile din 5 printre cărți, nu când știu că urmează să merg undeva unde îmi pot lăsa viața la ușă ca să pot pătrunde fără niciun fel de bagaje în cea mai mare gară din București, o gară plină de cărți-trenuri care promit călătorii prin toată lumea și prin toate lumile.

Am vrut să scriu despre ce cărți vreau să-mi cumpăr, un fel de listă de recomandări, dar pe lângă faptul că aș fi descoperit că bugetul nu e niciodată de-ajuns pentru toate noutățile, ar fi ieșit un articol mult prea lung. Mult mult mult prea lung. Apoi mi-am zis să vă recomand ceva lansări, dar chiar dacă mă limitez doar la SF&F, tot sunt lansări simultane din care nu vreau să aleg și nu vreau nici să influențez pe nimeni. Așa că am făcut în schimb un tabel pe care îl actualizez cât de des pot cu toate lansările awesome care au loc la târg și au legătură cu fandomul. Și sunt multe, atât de multe încât n-ai cum să te plictisești!

Am ales, în schimb, să scriu un îndemn. Hai să mergem la târg! Bine, e cam aiurea să vă îndemn tocmai pe voi, sunt convinsă că dacă citiți acest blog, iubiți cărțile și dacă iubiți cărțile, ori mergeți la târg, ori nu aveți cum să ajungeți. Dar ce-ar fi dacă noi, cei care putem ajunge, am face puțin mai mult? Dacă în loc să mergem și să ne plimbăm printre standuri, să privim cărțile pe care le iubim, zâmbind când luăm una acasă, cerându-ne scuze mental când nu putem aduce una în bibliotecă, dacă pe lângă toate astea, am și vorbi cu autorii cărților pe care le iubim. Mulți vor fi acolo nu doar la lansări, dar și prin târg, plimbându-se la fel ca noi, cu ochii după cărțile care le plac. Hai să le mulțumim, măcar cu un cuvânt, dacă nu cu un dialog, pentru că fac această lume a cărților posibilă.

Și hai să le mulțumim și angajaților editurilor, cei care stau 5 zile în picioare organizând evenimente, aranjând cărți sau stând la casă, hai să le mulțumim pentru că fac acest târg să se întâmple. Hai să nu mai fim pasivi, să nu mai fim câte o față în mulțime, un participant între mulți alții, un număr în statistici. Hai să devenim fiecare în parte o voce, vocea cititorilor. Hai să le aratăm autorilor și editurilor că lumea încă citește, că noi citim, că suntem reali, vii, că existăm, că ne pasă, că suntem alături de ei așa cum putem. Hai să le arătăm că suntem mulți care suntem acolo nu ca să găsim un cadou de crăciun pentru vreun prieten, nici ca să cumpărăm o carte colorată pentru un verișor mai mic, ci pentru că lumea cărților e lumea noastră, pentru că ne-am rătăcit iremediabil în labirintul lumilor fantastice și nu mai vrem să plecăm.

Și hai să vorbim și între noi, să ne recunoaștem în grija cu care luăm o carte de pe raft, întorcându-i paginile ca și cum ar fi pergamente vechi și fragile, în modul furiș în care tragem în piept mirosul de carte nouă, în zâmbetul cu care privim pe cineva interesat de una din cărțile noastre preferate. Hai să ne creăm amintiri comune între noi, cei care iubim cuvintele și poveștile care se nasc din ele.

Hai să ne vorbim la Gaudeamus anul ăsta!