Storia Books

Jurnal: #învingefrica ascultând-o

diary.JPG

Recent, oamenii de la Storia Books au lansat o campanie faină despre frică și gestionarea ei. Mulți bloggeri, vloggeri și bookstagrammeri s-au alăturat deja, povestind sincer și deschis despre lucrurile care îi sperie și cum reușesc să se descurce cu temerile lor.

Descoperindu-le poveștile, m-au inspirat și pe mine să fac același lucru, pentru că recent am descoperit o metodă destul de bună de a trece peste anumite frici pe care le credeam de neînvins, cum ar fi frica de vorbit în public, despre care au povestit deja mulți.

Adevărul e că mie mi-e frică de multe chestii. De la lucruri mărunte, cum ar fi insectele și păianjenii și până la lucruri mari, cum ar fi întunericul și singurătatea, mereu am fost genul de persoană care preferă să-și ia toate precauțiile necesare decât să riște prea mult. Tocmai de aceea, deseori am stat față în față cu frica și m-am chinuit s-o prind și s-o îndes într-un colțișor al minții, de unde să nu mă mai poată opri să fac lucrurile pe care mi le doream. Am luptat mereu cu temerile mele pentru că am considerat că sunt doar un obstacol, un dezavantaj care mă ține în loc.

Mi-era frică de a cunoaște oameni noi, așa că m-am obligat să particip la evenimente și ateliere unde nu cunoșteam dinainte pe nimeni (spoiler: și m-am bucurat mult că m-am dus). Mi-era frică să vorbesc în public, așa că am încercat mereu să prezint eu proiectele de echipă de-a lungul liceului și facultății. Mi-era frică de insecte… dar și azi le las las camera în care le descopăr și alerg după prietenul meu care e și ucigașul meu personal de balauri mici cu șase picioare. Există frici cu care încă nu mă pot lupta.

De-a lungul timpului, asta a fost strategia mea: să lupt direct cu frica. Și de fiecare dată când învingeam, mă simțeam victorioasă, deși frica mea nu pleca nicăieri. Stătea în colțișorul ei, crescând încet, revenind de fiecare dată mai puternică. Spre exemplu, de-a lungul timpului, teama mea de vorbit în public a trecut de la simple griji la tremurat de mâini și de picioare, la planuri de evadare și la dorințe de a putea dispărea subit. Niciodată n-a fost atât de rău încât să nu pot să-mi fac treaba și panica mea chiar m-a ajutat să am o strategie destul de bună de a putea ține un discurs, dar după fiecare tură de vorbit în public, îmi juram că n-o s-o mai fac niciodată. Și cu fiecare eveniment, începeam să mă apropii de limită, începeam să-mi doresc din ce în ce mai tare să-mi țin jurământul și să renunț.

Apoi am învățat să-mi schimb punctul de vedere. Am început să nu-mi mai privesc teama ca pe o prezență neagră și malefică, ci ca pe o parte din mine. Ca pe versiunea mea de 5 ani, căreia pur și simplu îi e frică. Am învățat să mă opresc din a mă lupta cu ea și să încerc, în schimb, să stau cu ea. S-o iau în brațe. Și, în final, să ascult ce are de spus. E greu, e dureros, dar merită. Pentru că frica mea era acolo cu un scop, voia să-mi transmită un mesaj simplu.

„Nu mi-e frică să le vorbesc oamenilor. Am un mesaj bun și frumos de transmis și vreau să ajungă la ei. Nu mi-e frică de străini și de privirile lor. Mi-e frică să nu mă respingă. Mi-e frică să nu mă huiduie, să nu se ridice în picioare și să plece. Mi-e frică să nu mă lase singură cu mesajul meu frumos. Știu că le pot vorbi, știu că îi pot face să mă asculte. Dar nu vreau să plece.”

Acum, când a fost ultima dată când ați prezentat ceva în fața clasei și colegii voștri s-au ridicat și au plecat? Când ați mers ultima dată la un atelier la care toți oamenii aceia care nu vă cunosc au decis brusc că nu vor să stea în prezența voastră? Și chiar dacă cineva pleacă, înseamnă că toți cei care rămân chiar vor să mă asculte, chiar le place ceea ce spun. Și asta nu poate decât să mă bucure.

Frica mea era irațională, dar nu nejustificată. Frica mea venea din respingeri vechi, chiar din copilărie, era cu adevărat versiunea mea micuță care se săturase ca toți ceilalți copii să nu vrea să se joace cu ea. Dar acum nu mai sunt copil și dacă e cineva care nu vrea să mă asculte, atunci mă bucur că pleacă. Oricum nu vreau să mă joc cu ei, ci doar să le spun o poveste. Și mi-a plăcut mereu să scriu discursuri, așa că mă bucur că acum le pot și livra cu mai mare ușurință.

Încă mi-e frică, dar nu mă mai tem de frica mea. Nu-mi mai consum energia luptându-mă cu ea ci o iau de mână, o urc cu mine pe scenă sau în fața unei camere și o las să se bucure alături de mine de aplauzele de la final. Și apoi râdem împreună în culise de cum încă ne mai tremură puțin mâinile, dar nu de frică, ci doar de emoția reușitei.

Tu cum te înțelegi cu frica ta?


Recenzie: Prințul nemilos de Holly Black

Dacă aș fi știut cât de tare mă voi regăsi în această poveste, probabil n-aș fi amânat atât de mult lectura ei. Și nu cred că sunt singura care a simțit asta, pentru că Prințul nemilos mi s-a părut a fi un roman dedicat tuturor celor care au fost vreodată excluși și nedoriți, neputincioși și marginalizați. Adică majoritatea oamenilor.

Povestea:

Jude și Taryn sunt surori gemene și se numără printre muritoarele care trăiesc în Tărâmul Zânelor. Însă ele au parte de un statut privilegiat, nefiind simple servitoare, ci egalele copiilor familiilor nobile ale zânelor.  Și asta doar pentru că mama lor a fost căsătorită cu o zână, Madoc, generalul Înaltului Rege al Tărâmului. Dar mama lui Jude a ales să fugă pe când era însărcinată și să-și refacă viața în lumea oamenilor, recăsătorindu-se cu tatăl muritor al gemenelor. Pentru a nu fi urmărită, a reușit să-și însceneze moartea și, pentru mulți ani, asta a fost de-ajuns.

Însă atunci când Jude și Taryn aveau 7 ani, Madoc le-a descoperit familia și le-a ucis părinții, apoi le-a dus pe Tărâmul Zânelor alături de sora lor mai mare, Vivi, fiica lui Madoc. Deși ar fi putut să le omoare și pe gemene, onoarea îl obligă pe general să le protejeze ca și cum ar fi proprii lui copii.

Totuși, oricât de mult încercă, fetele nu se pot adapta unei lumi în care abilitățile lor le plasează din start pe o poziție de inferioritate. Simțurile și reflexele lor sunt mai slabe, viața lor este finită și până și alimentele zânelor le pot face foarte mult rău. În plus, singura lor protecție în Tărâm este asigurată de ucigașul părinților lor. Așa că deși încearcă să se integreze, surorilor li se amintește mereu că sunt nedorite printre zâne.

Părerea mea:

Principalul motiv pentru care m-am îndrăgostit de blogging a fost faptul că m-a adus aproape de alți oameni care au aceeași pasiune ca mine: cititul. Pentru prima dată, m-am simțit parte dintr-o comunitate și aveam mare nevoie de asta, pentru că, la fel ca gemenele din Prințul nemilos, și eu m-am simțit marginalizată de-a lungul anilor de școală. Atât de mult încât de la un punct încolo, nici măcar n-am mai știut cum să interacționez cu ceilalți colegi fără să mă pun singură într-o poziție de inferioritate.

De aceea, mi-a fost extrem de ușor să empatizez cu Jude și cu Taryn. Și am apreciat mult faptul că autoarea a ales să creioneze cele două surori astfel încât ele să ilustreze două metode foarte diferite de a rezista într-un mediu care te respinge. Taryn a ales să-și accepte statutul, să plece capul, să nu iasă în evidență și să spere că astfel va fi lăsată în pace. Jude, în schimb, se revoltă și vrea să răspundă focului cu foc, să le facă și ea la fel de mult rău zânelor și să le demonstreze că e mai puternică decât ele. În plus, deși e un personaj care apare doar în plan secund și deși situația ei e diferită, Vivi alege o a treia cale de a face față propriilor traume: căutarea fericirii și acceptării în altă parte. Vă las să descoperiți voi unde.

Mă găsiți și pe    Instagram   😊

Mă găsiți și pe Instagram 😊

Cred că mulți o vor iubi pe Jude, pentru că putem să simțim alături de ea cum e să încerci să te răzbuni, să nu te lași intimidat și să lupți să-i învingi pe toți cei care te-au rănit vreodată. Și oricât de buni am fi, uneori e plăcut să vedem cum oamenii care ne-au greșit primesc ceea ce merită. Dar durerea altora nu vindecă propriile răni și viața lui Jude nu e deloc fericită. Deși mi-am dorit să reușească, știu că drumul pe care l-a ales nu-i va aduce liniștea. Și, surprinzător, mi-a plăcut enorm asta, mi-a plăcut furtuna de sentimente pe care mi-a trezit-o acest personaj, mi-a plăcut să râd și să plâng alături de ea, să lupt și să sufăr și să înțeleg din nou că nu poți obține iubire prin forță, dar poți obține putere și uneori, acesta poate fi primul pas spre vindecare.

De asemenea, mi-a plăcut mult Tărâmul Zânelor, atmosfera și magia lui, mâncărurile exotice și dansurile dezlănțuite, zânele și animalele lor. Și, desigur, intrigile de la curtea regală, răsturnările de situație și deznodământul neașteptat. E o poveste fascinantă și alertă, care se citește cu răsuflarea tăiată și cu o solniță plină la îndemână, pentru că nu se știe niciodată când vei avea nevoie de puțină sare (o să înțelegeți destul de repede la ce folosește).

Repet ce-am spus la început: Prințul nemilos este o carte numai bună pentru cei respinși și marginalizați. Dar o recomand și cititorilor cărora le place să viseze și să descopere lumi magice ascunse de ochii muritorilor. Și, desigur,  cred că o să-ți placă dacă te fascinează intrigile de la curte, ițele încurcate ale puterii și jocurile de culise ale nobililor.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Storia sau online din librării precum Libris sau Cartepedia.


Recenzie: Puterea

Cartea asta a fost ca un duș scoțian: are fragmente foarte calde și frumoase, în care Puterea pare să schimbe lumea în bine și fragmente care îți dau fiori reci pe spate, pentru că aceeași lume pare să se ducă de râpă. Întregul, însă, este un roman pur și simplu extraordinar, genul acela de carte pe care ți-ai dori s-o citească fiecare om.

Povestea:

Pe întreg Pământul, fără vreun motiv aparent, fetele încep să poată folosi o Putere nouă, inexplicabilă: au capacitatea de a genera și manipula electricitate. De la un șoc mic și plăcut până la un curent ucigaș, de la un spasm muscular la un creier prăjit, ele au Puterea de a face ceea ce vor. Inclusiv să „trezească” această abilitate în alte femei, indiferent de vârstă, deși există și cazuri rare de tinere care nu pot folosi Puterea. La fel cum există cazuri rare de bărbați care o pot folosi.

În ciuda încercărilor de a reveni la situația anterioară, lumea tocmai a trecut printr-o majoră răsturnare a forțelor care nu poate fi anulată. Cum afectează asta omenirea? Ce fac femeile care descoperă că nu mai pot fi supuse? Cum se adaptează bărbații unei lumi în care pot fi oricând reduși la tăcere? Răspunsurile pe care le oferă acest roman o să vă surprindă.

Părerea mea:

Primele manifestări ale Puterii apar la fete puse în situații limită: abuzuri, violuri, violențe. Așa începe această carte, cu o parte din personaje trecând prin lucruri inimaginabile. Comise de bărbați. O vreme, am avut senzația că acțiunea se continuă în aceeași idee: femeile care folosesc Puterea sunt victime, iar bărbații sunt agresorii, așa că ele trebuie să se apere cumva. Prin urmare, inițial am crezut că citesc o carte scrisă de o persoană ultra-feministă. Și deși premiza mi se părea interesantă, mă deranja senzația asta că bărbații sunt demonizați.

Însă, pe nesimțite, toată această forță revoluționară și toată această senzația de eliberare se transformă în ceva grotesc. Victimele devin încet-încet agresori, iar alte persoane nevinovate sunt transformate în victime. Secolele de nedreptate devin justificări, iar oameni nevinovați sunt prinși la mijloc.

Mi-a plăcut cartea, mi-a plăcut premiza ei și modul cum ideea de bază e transformată într-un roman fascinant și memorabil. Dar cel mai mult m-a impresionat modul cum e „ambalată” povestea: la 5000 de ani după apariția Puterii, un istoric (bărbat) n-a avut mare succes cu cărțile sale științifice, așa că îi trimite editoarei sale ciorna acestui roman, în care încearcă să-și transforme ipotezele într-o poveste cu priză la public. Sunt foarte puține bucățile din acest viitor (câteva pagini la început și la final), dar sunt suficiente ca să vedem câteva clipe cum ar arăta o societate condusă de femei. Și e exact la fel cu a noastră. Ceea ce mi-a plăcut și m-a întristat și mi s-a părut o concluzie perfectă a unui roman excelent.

Puterea, în sine, e ceva fascinant și care te va pune pe gânduri. E ceva ce poate fi folosit în atât de multe feluri, după cum ni se demonstrează iar și iar. E mai mult decât un instrument de apărare, e o schimbare fundamentală... și totuși, omenirea dezamăgește din nou. De-a lungul a generații, femeia a fost mereu considerată cea blândă, care îngrijește casa și familia, în timp ce bărbatul era apărătorul, războinicul, vânătorul. Dar pune o armă în mâinile unei femei, dă-i Puterea, și vei descoperi aceleași înclinații spre violență. Pentru că putem. Pentru că e îmbătător simplul gând că poți transforma ființa din fața ta în cenușă. Suntem la fel. La fel de răi, de agresivi, de pricepuți la a cauza durere.

Vă recomand cartea. Punct. Chiar nu mi se pare că e o carte nișată, care să se potrivească doar unui anumit public (cu mențiunea că poate fi destul de violentă pe alocuri, sunt câteva scene foarte dure de-a lungul cărții. Dar nu e absolut niciun fragment de violență inutilă sau gratuită). E un roman care merită citit de oricine pentru că e o poveste din care avem cu toții de învățat.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Storia Books sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.