Solaris

Clubul de Lectură Nemira #19

Luni seară, la mansarda librăriei Cărturești Verona a avut loc a 19-a întâlnire a Clubului de Lectură Nemira, întâlnire dedicată romanului Solaris al lui Stanislaw Lem. Romanul spune povestea lui Kris, un psiholog trimis pe stația de pe Solaris, o planetă alcătuită în întregime dintr-un ocean inteligent. Kris descoperă faptul că oceanul poate folosi amintirile oamenilor pentru a crea viață pentru că oceanul alege să-i trimită un mimoid sub forma lui Harey, iubita sa care s-a sinucis cu ani în urmă.

 
event-club-lectura-nemira-19.jpg
 

Dacă luna trecută, un alt roman al autorului polonez ne-a împărțit în două tabere, de data asta tuturor ne-a plăcut Solaris, așa că ne-am concentrat pe încercările de a desluși ceva din misterul oceanului inteligent. Încerca el să comunice cu omenirea? Era conștient de prezența echipajului sau mimoizii au fost o reacție automată, un reflex de apărare? Ar fi putut exista subiecte de discuție între un ocean planetar și o specie alcătuită din indivizi? Dacă oceanului îi păsa de noi, voia să ne alunge prin manifestările sale sau spera să ne ajute? Cât de independenți erau mimoizii? Cât din cuvintele lor erau reflexii ale oamenilor și cât erau cuvintele oceanului? De ce pe o stație din viitor exista o bibliotecă întreagă alcătuite din volume de sute și sute de pagini în format fizic? De ce Harey era numită uneori „copilă”? Întrebările puteau continua la infinit.

Însă nu numărul întrebărilor m-a impresionat, ci diversitatea răspunsurilor. Cu toții aveam una sau mai mule interpretări personale, fiecare considera că oceanul însemna ceva, voia ceva, făcea ceva. Fiecare dintre noi încercam să-l definim, să-i găsim un rol, o explicație, un scop. După cum bine a observat cineva, noi, la fel ca personajele din Solaris, încercam să dăm un sens oceanului, să-l umanizăm cumva, astfel încât să-l putem înțelege. Jonglam cu ideile noastre „de acasă” și cu cele descoperite la fața locului, încercând să ne fixăm pe o ipoteză pe care s-o putem accepta fără dovezi, în care să credem.

Însă Solaris a rămas și va rămâne o enigmă și tocmai acesta este marele atu al romanului: faptul că te provoacă să dezlegi enigma oceanului, că te aduce în starea plină de speculații în care se găsesc toate personajele, astfel încât poți empatiza cu ele.

Cred că aceasta e una dintre puținele romane SF care sper să nu devină niciodată realitate. E mai mult decât o poveste tristă, e, metaforic vorbind, o dezintegrare la nivel atomic a uneia dintre cele mai mari dorințe, speranțe și chiar nevoi a omenirii: aceea că nu suntem singuri, că există cineva care să ne înțeleagă, cu care să putem vorbi. Însă chiar prin manifestările sale, Solaris ne lasă mai singuri ca înainte. Întâi, ne dă iluzia că orice căutare s-a încheiat pentru ca apoi să spulbere acea iluzie și toate speranțele asociate ei. Din punctul meu de vedere, Solaris reprezintă întruchiparea ideii că e mult mai rău să ai ceva și apoi să-l pierzi decât să nu ai acel ceva niciodată.

În final, nu pot decât să sper că și la următoarea ședință vom discuta despre o carte pe marginea căreia să poți vorbi ore întregi fără oprire și totuși să vrei să discuți mai mult și mai mult.


Cuvinte: Căutăm doar oglinzi

Mi-am dat seama că nu v-am mai prezentat de mult citate care m-au impresionat. Dar acum că am terminat de citit Solaris, am suficient „material” pentru o astfel de postare.

coperta-solaris.jpg

Pe scurt, acțiunea romanului se petrece pe planeta Solaris. Oceanul care acoperă întreaga planetă e o ființă vie și, în plus, reușește să influențeze gravitația planetei în așa fel încât ea să se afle pe o orbită stabilă în jurul celor doi sori ai sistemului.

Însă ceea ce îi fascinează pe oamenii de știință până la exasperare este întrebarea: este acest ocean rațional, gândește? Așadar, desigur, se pune problema mult-doritului contact dintre oameni și o ființă extraterestră. Dar acest contact nu are loc.

Singurul rezultat al interacțiunii omului cu oceanul este faptul că fiecare explorator se trezește cu câte un „musafir”, care de obicei reprezintă materializarea unui gând reprimat. Aceștia nu pot fi distruși, ci sunt imagini vii ale modului în care „vizitatul” își amintește/imaginează acel gând. Iar la final, motivul din spatele existeței „musafirilor” rămâne un mister la fel de mare ca însuși oceanul de pe Solaris.

Ceea ce mi-a plăcut la carte a fost faptul că ne arată că existența pe o stație de pe o planetă îndepărtată poate deveni destul de monotonă. De aceea, Kris Kelvin, personajul principal, are timp destul să mediteze. Și ceilalți membri au avut la fel de mult timp pentru asta (în ciuda vizitatorilor). Prin urma, deseori gândurile lui Kris sau discuțiile dintre el și ceilalți sunt rezultatul unei introspecții atente.

Ceea ce a însemnat că am avut de unde alege citate faine:

„Din modestie, nu spunem asta cu voce tare, dar uneori ne gândim cât suntem de minunați. Or, deocamdată, nu dorim să cucerim cosmosul, dorim doar să extindem granițele Pământului până la limitele acestuia. Unele planete sunt pustii ca Sahara, altele înghețate ca polii sau tropicale ca jungla braziliană. Suntem umanitari și nobili, nu dorim să cucerim alte rase, dorim doar să le transmitem valorile noastre și să le preluăm în schimb moștenirea. Ne considerăm cavaleri ai Sfântului Contact. Este o a doua minciună. Doar Omul face obiectul căutărilor noastre. Nu avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi. Nu știm ce să facem cu alte lumi. Ne este de ajuns lumea noastră, în care simțim că ne sufocăm. Dorim să găsim propria imagine idealizată în civilizații mai evoluate decât a noastră; alteori, ne așteptăm să regăsim imaginea trecutului nostru primitiv.”

„Existența însăși a colosului gânditor nu le va da niciodată pace oamenilor. Chiar dacă am străbate Galaxia, dacă am stabili o legătură cu alte civilizații asemănătoare cu noi, Solaris va constitui o permanentă provocare lansată omului.”

„Țin minte cum un grup de elevi a vizitat institutul solarisian din Aden pe când eram asistentul lui Gibarian și, după ce au trecut printr-o sală secundară a bibliotecii, copiii au fost conduși în încăperea principală, plină în cea mai mare parte de casete microfilmate, pe care erau înregistrate detalii din interiorul simetriadelor, firește dispărute demult; există acolo peste nouăzeci de mii de role complete. Apoi, dintr-odată, o fată grăsuță, în vârstă de cincisprezece ani, cu ochelari, cu o privire curajoasă și înțeleaptă, a întrebat: „Și la ce folosesc toate astea...?” În acel moment s-a lăsat o tăcere stânjenitoare, iar profesoara și-a privit aspru eleva obrăznicuță; dintre solariștii prezenți (și eu mă aflam printre ei) nimeni nu a găsit un răspuns.”

„De altfel, ce anume așteaptă, la ce anume se pot aștepta oamenii după „stabilirea unei comunicări informaționale” cu mările gânditoare? La o înșiruire a unor trăiri legate de o existență nelimitată în timp, atât de veche încât nu-și amintește propriul început? La descrierea unor dorințe, pasiuni, speranțe și suferințe generate de creația autogenă a munților vii, la transformarea matematicii în existență, a singurătății și resemnării în plenitudine? Dar toate acestea reprezintă cunoștințe intransmisibile, iar dacă s-ar încerca să fie transpuse în orice limbaj pământean, atunci toate valorile și semnificațiile căutate s-ar pierde, înainte de a ajunge la noi. Nu la asemenea revelații, de altfel demne de poezie mai curând decât de știință, se așteaptă „adepții”, care le-ar dezvălui menirea omului! Așadar solaristica este moștenitorul unor mituri care au murit demult, produsul unor aspirații mitice, pe care gura omului nu mai îndrăznește să le rostească deschis, cu voce tare, iar piatra unghiulară, ascunsă adânc la temelia edificiului ei, este speranța Ispășirii...”

După părerea mea, o poveste SF bună pleacă de la întrebarea„Ce-ar fi dacă...?” și oferă un răspuns plauzibil. Solaris este un astfel de roman. Probabilitatea de a întâlni o entitate extraterestră pe care să nu o putem înțelege e la fel de mare ca oricare alta și felul în care exploratorii se confruntă cu acest adevăr e redat într-un mod extrem de credibil, din punctul meu de vedere. Tocmai de aceea am selectat pasajele de mai sus, pentru că reflectă zbuciumul interior al celor care nu se pot împăca cu ideea că acel mult-dorit contact nu va avea loc (și chiar dacă ar avea, ar fi inutil pentru că nu s-ar putea găsi experiențe comune între oameni și un ocean gânditor, experiențe pe baza cărora să se realizeze un dialog). Și este interesant faptul că deși în mod rațional, își dau seama că încercările lor sunt inutile, totuși orgoliul uman nu-i lasă să renunțe...

Dacă v-au plăcut citatele de mai sus, atunci e momentul să citiți Solaris pentru că e un roman plin de pasaje care te pun serios pe gânduri!