SRSFF

Recenzie: antologia Galaxis

coperta-galaxis.JPG

Nu scriu foarte des recenzii pentru antologii, așa că de fiecare dată când aleg să fac asta mă simt cumva în afara zonei mele de confort pentru că încă n-am descoperit ce abordare se potrivește cel mai bine acestor volume. Până acum, am încercat să mă axez pe ideea care leagă textele, pe unitatea antologiei și pe sentimentele și senzațiile provocate de întregul rezultat din alăturarea textelor.

Însă, în cazul lui Galaxis, pe măsură ce citeam mi-am dorit să scriu despre fiecare povestire în parte, pentru că fiecare și-a lăsat într-un fel sau altul amprenta asupra mea.Ceea ce nu înseamnă că volumul nu are acea unitate despre care vorbeam. Ba din contră, fiind vorba despre space opera, fiecare text reușește să te facă să te simți mic și neștiutor.

Fie că e vorba de spațiul vast pe în care suntem doar un grăunte de nisip, fie că discutăm despre cum fiecare colț de univers ne rezervă o surpriză pe care n-am fi putut-o prevesti pentru că natura are mai multă imaginație decât vom avea noi vreodată, atunci când citești space opera înțelegi cel mai bine că suntem o specie limitată și că în absența unei formule magice a nemuririi, așa vom rămâne.

Cu acest aspect în minte, acestea sunt textele din cuprinsul celei de-a șasea antologii a Societății Române de SF și Fantasy, volum coordonat de Antuza Genescu:

Niciun port din galaxie de Ioana Vișan

Este povestea unei nave de croazieră lovită de o molimă necunoscută. Condamnați la caratină eternă și nefiind primiți pe nicio planetă, membrii echipajului cutreieră spațiul. Cei care pot munci întrețin sistemele navei, însă ceilalți au o altă soartă. Singura șansa a supraviețuitorilor sunt întâlnirile întâmplătoare cu vehicule mai mici, pe care unul sau doi oameni de pe navă și-ar putea găsi izbăvirea.

Mi-a plăcut senzația constantă că nu totul e ceea ce pare, că există un element ascuns. Atmosfera misterioasă e bine construită și m-a indus în eroare destul de bine, în sensul că aveam câteva teorii, dar n-am ghicit adevărul. Și mi-au plăcut personajele, deși erau ușor de împărțit în pozitive și negative. Nia a fost simpatică dincolo de duritatea ei și am apreciat gestul final al lui Law. Per total, povestea a setat o ștachetă destul de înaltă pentru următoarele texte.

Solitudine de Daniel Haiduc

Două nave sunt blocate pe o planetă, trebuind să supraviețuiască până la apariția condițiilor propice în care să poată părăsi respectivul sistem. Militarii și civilii din echipaj trebuie să conviețuiască în ciuda diferențelor dintre ei, în timp ce persoanele care au cunoștințe științifice încearcă să înțeleagă ce sunt cristalele verzi care se găsesc pe suprafața planetei, deși frecventele furtuni de nisip ar fi trebuit să le acopere.

O poveste cu un protagonist cel puțin excentric, greu de înțeles. Cred că de aici i s-au tras și problemele lui, pentru că nici el nu s-a înțeles vreodată pe sine, n-a știut niciodată ce vrea. E genul de persoană care se vrea lider, dar e complet pasivă, sau cel puțin asta e impresia pe care mi-a lăsat-o mie. Dar deși n-am reușit să-l pricep sau să empatizez cu Paul, mi-a plăcut mult planeta și ceea ce se găsește pe ea, în special în urma informațiilor din deznodământ. În plus, scena finală, cu mărul, e superbă. E genul de text care e fain în ciuda protagonistului, care mi-a displăcut mai mult ca personalitate, dar care s-a potrivit cumva în contextul poveștii.

WW0 de George Lazăr

Adepți ai teoriei conspirației, povestea asta vă e dedicată. Imaginați-vă că NASA ne-a ascuns un mare secret, ceva care implică reptilieni și războaie preistorice, plus o călătorie pe lună făcută înaintea misiunilor Apollo. Toate descoperite de un hacker care a spart sistemele NASA.

Pentru cei ca mine, care cred că ideea de secret bine păstrat devine hilară când e vorba de ceva la o scară atât de mare, textul e totuși interesant. Nu sunt convinsă că ar putea fi adevărat, dar e un exercițiu de imaginație amuzant. Mi-a lăsat senzația că citesc un text SF scris înainte de prima călătorie a omului pe Lună, deși porțiunea care se petrece în zilele noastre e destul de bine ancorată în prezent. A fost o combinație reușită de vechi și nou care a funcționat foarte bine, poate tocmai datorită ideii de bază complet neverosimile și a modului extrem de serios în care e tratată.

Desprindere lentă de Silviu Genescu

Echipajul unei nave care călătorește într-o bulă warp descoperă cu stupoare că se mai găsește un corp în aceeași bulă. La distanță de câteva secole, un arheolog încearcă să obțină acces la respectiva navă, acum prăbușită și criogenată pe luna unei planete terraformate. Pe un al treilea plan, entități superioare duc lupte care scapă nu doar înțelegerii, ci și atenției oamenilor.

Cel mai lung text din volum și, paradoxal, cel care mi s-a părut că s-a terminat înainte de vreme, lăsându-mă cu prea multe întrebări. La cât e de complex, cred că merită transformat într-un roman, ar ieși un hard SF cel puțin interesant. Mi-a plăcut cum e abordată tema identității în cazul lui Josephine și mi s-a părut fascinant și planul poveștii prințului Levien. Planul al treilea, însă, a fost prea tehnic pentru mine. Mi-a amintit puțin de stilul lui Hannu Rajaniemi, doar că aici povestea de dincolo de termenii științifici era ceva mai complexă, așa că am senzația că am priceput doar esențialul, dar că mi-au scăpat niște nuanțe. Totuși, s-ar putea ca asta să fi fost și ideea, pentru că până la urmă, ce ar putea pricepe oamenii din existența unor ființe aflate într-un plan al existenței care se intersectează doar tangențial cu al nostru?

La început au fost serviciile de calitate de Alexandru Lamba

Tehnologie care permite călătorii la viteze mai mari decât viteza luminii? Bifat. Oameni care să înțeleagă și să poată depana respectiva tehnologie? Nu chiar bifat, pentru că japonezii au decis să nu reînnoiască înțelegerea pe care o aveau cu Institutul de Cercetare a Spațiului. Rezultă că ICS a rămas fără tehnicieni. Și totuși, se găsește o soluție de compromis. Cât de bun a fost compromisul rămâne de văzut...

De departe cea mai amuzantă povestire din întregul volum. Cam asta e tot ce vreau să spun ca să nu cumva să dau spoilere din greșeală. Dar dacă aveți o zi proastă, luați o pauză de vreun sfert de oră și citiți povestirea asta și o să se întâmple una din două: ori o să vă binedispuneți, ori o să vi se pară că se putea și mai rău. Sau poate ambele :))

Scriitor de Liviu Radu

Într-un viitor în care omenirea se extinde printre stele, se găsește un loc pe fiecare navă pentru scriitori. Rolul lor, însă, nu e să încerce să deducă ce s-ar putea întâmpla pe fiecare lume întâlnită, echipajul nu se folosește nici de intuiția, nici de imaginația lor, ci rolul lor e să salveze vieți când situația devine disperată.

Mi-a plăcut ideea, în primul rând pentru că am tot așteptat să văd care ar putea fi, mai exact, rolul unui scriitor pe o navă de explorare, dar și pentru că misiunea descrisă e captivantă, lumea pe care aterizează echipajul e superbă și foarte frumos descrisă. Iar explicația din final mi-a trezit un mic zâmbet, deși nu reflectă ceea ce azi denumim scriitor, într-un fel e o metaforă frumoasă pentru că pentru unii dintre noi, ultima cale de salvare este și va fi mereu lucrarea unui scriitor.

Evangelion de Liviu Surugiu

Într-o lume în care Raiul și Iadul există, deși oamenii nu mai cred de mult, lupta dintre bine și rău depinde în întregime de oamenii care reușesc sau nu să mai descopere o fărâmă de credință. Și deși îngerii și demonii din poveștile creștinești au devenit cât se poate de tangibili, prin urmare și semnificația credinței s-a schimbat, până la urmă aceasta a rămas la fel de importantă.

Deși mi se pare că religia și știința ar putea conviețui dacă n-ar avea o istorie atât de sângeroasă în spate, totuși mi-e greu să accept povești în care anumite aspecte din Biblie sunt reale, iar altele nu prea. Deci povestirea lui Liviu a fost destul de greu de înghițit pentru mine, dar asta nu înseamnă că nu e frumoasă în felul ei pentru că ideea unui Rai existent în același plan cu noi, un Paradis în care să se poată ajunge fără să trebuiască să mori e ceva ce ne-am dori cu toții.


Acestea au fost, pe scurt, cele șapte povestiri ale antologiei. Mi-a plăcut să mă plimb prin spațiu alături de autori, să văd cum fiecare dintre ei a încercat lărgirea universului uman, ducându-l fie printre alte Galaxii, fie doar până pe Lună, însă reușind ca dincolo de toate obstacolele și de toată neputința, de toată micimea noastră și de vastitatea lumii în care trăim, să redea o bucățică de strălucire, un pic de speranță sau măcar o fărâmă de uimire pe care englezii o numesc sense of wonder

Notă: Volumul nu este încă disponibil, dar va apărea în curând online pe ImaginaStore.com, moment în care voi actualiza articolul cu link-uri de cumpărare.


Club de Science Fiction

Joia trecută mi-am dat seama că a trecut mult timp de când n-am mai călcat într-o bibliotecă. Din păcate, nici în seara aceea nu am intrat în Biblioteca Ion Creangă ca să împrumut o carte și, odată cu povestea, să iau acasă și fragmente din poveștile celor care au citit romanul înaintea mea, ci am fost acolo ca să particip la prima întâlnire a Clubului de SF.

club-de-sf.JPG

Realizat la inițiativa Bibliotecii Metropolitane București, cu sprijinul SRSFF (Societatea Română de Science Fiction și Fantasy), Clubul își propune să atragă tinerii către genul SF discutând alături de aceștia despre unele din temele acestui gen. Prima întâlnire a avut ca subiect SF-ul apocaliptic și post-apocalitic așa că, după ce moderatorul Florin Stanciu ne-a făcut o introducere în care ne-a prezentat câteva din principalele moduri în care e văzută apocalipsa, tot el ne-a provocat să descriem felul în care vedem sfârștiul lumii.

club-de-sf-foto.JPG

Am încercat și un mic joc, pasând un fes de la unul la altul, persoana cu fesul trebuind să vorbească și apoi să paseze fesul la întâmplare. Dar cum toți cei de față eram oameni vorbăreți, nu prea ne-am ținut de reguli, ci am început să dezbatem liber, pornind de la însăși conceptul de apocalipsă.

În primul rând, unii spun că termenul „apocalipsă” ar trebui folosit doar pentru a descrie conceptul explicat în Biblie, o resetare a existenței în urma unei judecăți, iar literatura despre care vorbeam noi ar fi mai corect denumită post-cataclismică. În același timp însă, dacă plecăm de la o definiție alternativă, unde apocalipsa ar fi sfârșitul lumii, atunci ar putea moartea să fie văzută ca o apocalipsă?

Aici, discuția a fost deturnată de două tinere care nu cred că aveau mai mult de 10-12 ani care au încercat să răspundă la întrebare, ridicând la rândul lor alte întrebări. Noi toți am rămas puțin blocați, pentru că nu ne așteptam din partea lor la un discurs atât de elocvent, nu ne așteptam să jongleze atât de ușor cu termeni precum Big Bang, multivers, fizică cuantică...

Mie personal mi-au dat speranța că generațiile care vin în urma noastră sunt mult, mult subestimate.

Din păcate, discuția n-a mai putut continua mult, pentru că timpul aproape expirase. Am mai avut vreme doar să ne gândim ce am face dacă ne-am trezi într-o zi singuri pe lume, cu toți cunoscuții și necunoscuții din jurul nostru dispăruți. Totuși, a rămas mai mult o temă de gândire pentru drumul spre casă, pentru că biblioteca urma să se închidă. Dar urmează să ne revedem joia viitoare și în fiecare joi rămasă până la vacanța de iarnă.

Eu una abia aștept următoarea întâlnire, pentru că deși n-am plecat din bibliotecă având în geantă cărți pe care să le citesc, am plecat de-acolo cu mintea plină de momente la care să vreau să mă gândesc. Discuțiile m-au pus cu adevărat pe gânduri și nu pot decât să sper să le revăd pe cele două fete și să văd din ce în ce mai mulți tineri care să ne provoace să ne gândim outside the box.


De ce particip la cenacluri?

Acum câțiva ani, am descoperit la bibliotecă o serie de cărți scrise de Isaac Asimov. Citisem deja seria Fundația și îmi plăcuse, așa că le-am împrumutat, le-am citit și am descoperit două universuri minunate. Primul era, desigur, cel ficțional, de care m-am îndrăgostit încă de la primii roboți de pe Terra și pe care l-am iubit până la ultimul atom din Gaia.

Al doilea însă, era universul iubitorilor de SF americani, univers cu care Asimov mi-a făcut cunoștință prin introducerile din antologiile sale de povestiri. Fiecare text era precedat de câteva cuvinte, multe astfel de introduceri conținând povestioare despre cenacluri și sedii de reviste unde s-a întâlnit cu diverși alți oameni importanți din domeniu.

În ochii mei, acestea păreau niște locuri magice unde oameni deschiși la minte și cu o imaginație fără limite se întâlneau și stăteau de vorbă. Regretam că nu mă născusem atunci și acolo. Reciteam introducerile numai pentru a mă convinge că magia există nu doar în textele de ficțiune, dar și în realitate. Și apoi, am descoperit că magia există și pe plaiurile mioritice. Sau, mai precis în mijlocul Bucureștiului, unde eu nu prea am văzut oi :))

sigla-srsff.JPG

Mai exact, cu aproximativ un an în urmă, am descoperit cenaclul ProspectArt al Societății Române de Science Fiction și Fantasy. Acolo, o serie de autori români de SF&F se adună și stau de vorbă. Era exact ca în povești. Ba chiar ceva mai bine.

De-a lungul timpului, am asistat la niște discuții care m-au făcut să-mi doresc încă vreo trei apartamente, ca să am loc pentru toate cărțile pe care vreau să le citesc. De asemenea, am ascultat lectura unor texte nepublicate încă, dar și la feedback-ul oferit autorilor după lectura lor. Și am luat parte la o grămadă de discuții care m-au pus pe gânduri.

Nu mai departe de ieri seară, am asistat la aproape trei ore de discuții despre Solaris și Xenos, discuții în care s-a trecut de la mesajul lui Stanislaw Lem la definiția umanității, de la textele din Xenos la faptul că seriozitatea prozei poate produce texte cu protagoniști români care să nu cadă în ridicol, de la așteptările publicului de la un film și până la cenzura din spatele unor ecranizări făcute în URSS. Genul de discuții la care pur și simplu te bucuri că asiști și absorbi toată informația exact ca un burete.

 
event-cenaclu.jpg
 

În plus, magia continuă și după cenaclu, la tradiționala bere, unde subiectele de discuție se diversifică și unde ai ocazia să cunoști oamenii din spatele cuvintelor, punctele lor de vedere și viziunile lor asupra subiectelor de tot felul. Plus că afli niște bancuri faine :)

Din păcate, în timpul anului universitar, orarul nu mi-a mai permis să particip, dar aseară am profitat de vacanță și mi-am reamintit cât de bine mă simțeam la aceste întâlniri, așa că am vrut să împărtășesc experiența cu voi. Cu puțin noroc, în anul doi o să am o zi mai ușoară vinerea, ca să pot ajunge mai des, pentru că e o pauză binemeritată de la rutina vieții de zi cu zi :)