Rendez-vous cu Rama

Clubul de Lectură Nemira #16

Nu știu dacă v-a fost dor de poveștile mele de la Club, dar mie una mi-a lispit enorm doza lunară de discuții despre cărți faine cu oameni și mai faini. De data asta, cartea pe care am disecat-o a fost Rendez-vous cu Rama de Arthur C. Clarke, singurul autor care a reușit să se găsească în centrul discuțiilor noastre de trei ori (celelalte 2 romane discutate fiind „2001: Odiseea Spațială” și „Sfârșitul copilăriei”).

Atenție! Articolul conține spoilere din cartea Rendez-vous cu Rama

 
event-club-lectura-nemira-16.jpg
 

Până acum, cărțile lui Clarke ne-au prezentat rase extraterestre extrem de avansate, care interacționau cu omenirea pentru a o ajuta să treacă la „nivelul următor”. De data asta, însă, asteroidul artificial Rama trece chiar pe lângă Terra fără să acorde planetei nici cea mai mică atenție.

Totuși, omenirea nu-l poate ignora. Rama este o navă imensă, cilindrică, evident de origine extraterestră, care tranzitează sistemul nostru solar pentru o perioadă scurtă de timp, urmând să plece mai departe și să nu se mai întoarcă niciodată. Așa că omenirea nu poate rata șansa explorării lui Rama sau șansa unui prim Contact. Prin urmare, nava Endeavour a căpitanului Norton e trimisă să aterizeze pe Rama, care e un cilindru de 50 de kilometri, dacă nu mă înșel, deci nava umană e minusculă prin comparație.

Reușind să pătrundă în navă, echipajul descoperă minunea: înăuntru e un habitat aproape terestru, perfect funcțional, dar înghețat. Asta până când începe dezghețul și prin navă încep să mișune „bioții”, niște roboței organici cu rol în întreținere, observație și „strâns gunoiul”. Dar bioții ignoră complet oamenii și ignorați vor rămâne până când nava pleacă, luând cu ea speranțele noastre și lăsându-ne fie consternați, fie plini de frustrare.

Încă de la începutul întâlnirii, am căzut de acord că romanul e scris într-un mod care îl face ușor de citit de către oricine, chiar și de către cei care nu sunt fani ai genului SF. Capitolele scurte, detaliile oferite în momente cheie, fără să devină excesive, stilul de a relata întâmplările, toate au contribuit la senzația că această carte se citește practic singură.

În schimb, când a venit vorba despre poveste în sine și mai ales despre rolul lui Rama, a fost mai greu să ajungem la o concluzie comună. În primul rând, ceea ce i-a deranjat pe unii la Rama a fost tocmai faptul că înăuntru era aproape ca o Terra în miniatură. Mie mi-a plăcut detaliul, mi s-a părut că acest aspect mărește impactul pe care l-a avut nava asupra omenirii: cum te simți când pătrunzi într-o navă extraterestră și descoperi că seamănă enorm cu propria ta casă? Nu simți că e clar că tu și ramanii aveți enorm de multe în comun și că, mai devreme sau mai târziu, veți putea să discutați despre tot ce vă leagă? Dar ei nu se arată nici măcar o clipă...

Totuși, pentru că „ramanii fac totul în triplet” (exact asta e ultima frază a romanului) și pentru că există încă trei cărți care continuă povestea din Rendez-vous cu Rama, unii dintre participanții la întâlnirea de luni au considerat că această navă a fost doar avangarda, că Rama trebuia doar să observe și să raporteze și că navele ce vor veni ne vor aduce mult-doritul contact cu ramanii.

Eu însă am preferat să iau cartea ca pe un roman de sine stătător și să cred că într-adevăr, ramanii ne-au ignorat. Și alții care au fost de acord cu mine au venit cu câteva comparații interesante:

  • Rama e ca o mașină în care s-au suit câteva furnici, au explorat câte ceva prin portbagaj, apoi, când s-au îndepărtat prea mult de mușuroi, s-au dat jos.

  • Rama poate fi o navă care a scăpat cumva de pe linia de producție și a ajuns să cutreiere universul, fără că explorarea să fie scopul ei, și poate tocmai de aceea ne-a ignorat.

  • Rama a mai fost comparat și cu o sămânță care caută mediul propice ca să încolțească, iar sistemul nostru solar nu a fost acel mediu

Oricum, Rama a rămas o enigmă pentru noi, la fel cum a rămas și pentru omenirea din romanul lui Clarke.

De asemenea, o altă ideea adusă în discuție la Club care mi-a plăcut a fost că personajul principal din roman n-ar fi fost căpitanul sau vreun membru al echipajului de pe Endevour. Nici măcar vreun alt om, ci însăși Omenirea ar fi fost „protagonistul”. Iar conflictul ar fi fost unul interior, deoarece la un moment dat, oamenii de pe Mercur trimit o bombă nucleară către Rama, cu intenția de a-l distruge. Norton, pe moment întruchiparea părții raționale a omenirii, e forțat atunci să ia o decizie. Va distruge bomba, riscând soarta oamenilor dacă Rama se dovedește ostil? Sau va permite semenilor săi să distrugă nava care ascunde mistere pe care omenirea nu le va descifra vreodată?

Dacă Omenirea a fost într-adevăr personajul principal, eu cred că lecția pe care a învățat-o în acest roman e că nu e centrul universului. Că se poate ca o specie extraterestră să vrea să comunice cu noi, dar e la fel de posibil ca ea să ne refuze ceea ce noi considerăm că ar fi dreptul nostru. Că e posibil să aleagă să ne ignore, nu neapărat pentru că suntem la un nivel diferit al evoluției și comparația dintre noi și ei ar fi cea dintre oameni și furnici, ci poate pentru că simplul fapt că existăm nu e chiar atât de important pe cât ne place să credem.

Tocmai pentru că această idee îmi place enorm, n-am să citesc romanele următoare și am să aleg să cred că Rama a trecut nepăsător pe lângă noi, lăsându-ne doar cu întrebări fără răspuns.

Acum îmi dau seama că peste am ajuns să folosesc „noi” și nu „ei” când vorbeam despre oamenii din carte. Ceea ce nu înseamnă decât că romanul lui Clarke e atât de bine scris încât poți să juri că totul s-a întâmplat cu adevărat și ai citit doar un raport al expediției. Așa că vă recomand să-l citiți, la fel cum vă recomand să participați la Clubul de Lectură Nemira pentru că e o experiență pe care o veți îndrăgi din prima clipă!