Regatul spinilor și al trandafirilor

Recenzie: Regatul aripilor și al pieirii (ACOTAR #3)

Dacă mi-ar fi zis cineva acum un an că o să mă trezesc iar amorezată de un tip ficțional, probabil aș fi râs. Mi-au plăcut deseori personajele masculine din cărți și filme (și am o leapșa super-embarrassing din 2013 care s-o demonstreze), dar după ce am început să înțeleg cum funcționează relațiile în realitate, credeam că mi-a trecut.

Adică da, e drăguț atunci când partenerul tău îți poate citi gândurile, rezolvă totul prin magie, te duce în vacanță în Roma antică și e milionar pentru că și-a tot investit economiile în ultima mie de ani, cât a trăit, dar cumva lucrurile nu stau așa în realitate. Așa că am crezut că astfel de povești n-o să mă mai atragă.

Dar l-am descoperit pe Rhys și mi-am amintit toate motivele pentru care am scris propria „poveste” la 16 ani, poveste în care cei doi protagoniști își puteau citi unul altuia gândurile, rezolvau totul prin magie și… v-ați prins. E ceva deosebit de atractiv la evadarea într-o lume fantastică unde nimic nu e cu adevărat periculos și unde cel mai important lucru e relația ta perfectă, în cadrul căreia obstacolele se depășesc cu the power of true love.

Asta e ceea ce a construit Sarah J. Maas în ACOTAR, asta a fost ceea ce a atras publicul la Twilight și sunt o grămadă de cărți populare care fac același lucru. Și nu mi se pare nimic rău în asta.

Povestea:

După evenimentele din Hybern, Feyre s-a întors în Regatul Primăverii, unde încearcă să joace rolul fetei speriate care are nevoie de protecția și de iubirea lui Tamlin. În realitate, însă, încearcă să se răzbune pentru tot ce i-a făcut Tamlin ei și familiei ei.

Între timp, nici Rhysand nu stă degeaba, pentru că un război cu Hybernul e inevitabil și nimeni nu vrea să repete vărsarea de sânge care a avut loc cu câteva secole în urmă.

Însă într-un Prythian dezbinat, e ușor să-ți faci dușmani noi, în timp ce aliați nesperați pot cere de la tine mult mai mult decât ești dispus să oferi. Dacă vor reuși Feyre și Rhys să-și apere pământurile și pe muritorii care habar n-au ce li se pregătește, rămâne să aflați citind romanul.

(Numai mie mi se pare greu să scrii despre o carte dintr-o serie fără să dai spoilere din volumele anterioare? Pentru că atunci când o fac, mereu am senzația că din dorința de a nu spune prea multe, creez un fel de suspans artificial gen „vei afla doar dacă citești cartea, buhuhuhu”.)

Părerea mea:

Cumva, mi-a plăcut acest volum mai puțin decât Regatul ceții și al furiei. Și cred că e prima trilogie pe care o citesc în care volumul al doilea, cel considerat deseori de umplutură, e cel mai reușit. Da, știu, vor mai apărea cărți în seria ACOTAR, dar se vor concentra pe alte personaje, deci povestea lui Feyre e doar o trilogie.

Cred că elementul care funcționează bine în volumul anterior și aici nu prea e tensiunea. În volumul al doilea, nu prea bănuiai ce o să se întâmple, lucrurile nu erau mai deloc previzibile. Însă în acest roman, deși nu poți ghici exact ce anume se va întâmpla, e destul de evident că va fi un război, că tabăra care trebuie va câștiga, că totul va fi bine și frumos și împachetat într-un happy end. Nu spun că asta se și întâmplă, dar pentru că Feyre și Rhys sunt atât de puternici și de pricepuți în tot ce fac, ți-e greu să crezi că nu vor rezolva totul. Da, vor avea dificultăți pe parcurs, dar le vor depăși, n-ai cum să nu crezi asta. Și din acest motiv, e greu să fii cu adevărat surprins.

Asta nu înseamnă că nu-i o carte faină. Sincer, nu cred că oamenii care au ajuns cu lectura la volumul al treilea citesc aceste cărți pentru plot sau pentru că sunt extrem de curioși ce se va întâmpla cu ținutul Prythian. După cum spuneam la început, seria asta prezintă o relație ideală și niște personaje simpatice, dar cam „prea perfecte”, așa că eu una am citit ca să văd ce se mai întâmplă cu ele, cum mai flutură ei din mâinile lor super-magice ca să rezolve totul. Și nu cred că sunt singura care e mai interesată de personaje și de relații decât de intrigă și de acțiune.

Ceea ce e ok.

Regatul aripilor și al pieirii și, de altfel, întreaga serie, nu e genul de poveste care va aborda teme existențiale sau care îți va da lumea peste cap. E doar o fantezie pusă în pagini, doar o lume creată pentru a putea evada în ea. Ceea ce e perfect ok. Cu toții ne simțim deseori neputincioși. Viața e deseori grea și sunt multe lucruri pe care nu le putem controla sau rezolva așa cum ne-am dori. Uneori lucruri nașpa se întâmplă și nu poți decât să speri că le vei depăși fără prea multe cicatrici noi. Așa că e ok să-ți dorești să trăiești într-o lume mai bună, una în care magia rezolvă totul, în care te poți transforma dintr-un om neputincios o zână nemuritoare. E ok să-ți dorești un partener care îți poate citi gândurile, ca să nu trebuiască să aveți toate discuțiile complicate despre ce vrei tu, ce vrea el, compromisuri și alte chestii din astea „plăcute”. E ok să vrei să evadezi într-un loc unde lucrurile sunt mai simple și seria asta e evadarea perfectă din acest punct de vedere.

Nu degeaba am comparat-o cu Twilight la început. Cred că motivul pentru care Twilight a fost așa un fenomen este că te lăsa să-ți imaginezi tot ce-ți lipsește: un tip super-puternic și indestructibil care ar face orice pentru tine, promisiunea nemuririi și o viață eternă super-mișto. Serios, orice potențială problemă sau obstacol în calea fericirii eterne se rezolvă până la urmă. Plus, pentru o adolescentă cu probleme cu stima de sine (la mine mă refer, deși cam acesta era publicul țintă al seriei, după părerea mea), e genial să visezi că doi tipi incredibili se bat pentru tine, doar pentru că exiști. That is cool stuff.

Bine, Regatul spinilor și al trandafirilor e o serie mult mai bună decât Twilight, în sensul că nu-i repetă greșelile. Rhys nu e creepy și nu-i limitează lui Feyre independența, ci o lasă să-i fie egală. O admiră, dar nu în modul „ești minunată și am să te apăr cu prețul libertății tale”, ci „ești minunată și ar fi o onoare să lupt alături de tine, dar numai dacă tu vrei”. Există totuși un personaj „edwardian” în ACOTAR, dar e evidențiat ca fiind un abuzator.

În plus, spre deosebire de Twilight, aici personajul feminin e destul de badass cât să poată să se apere singură și are și un partener care îi lasă toată libertatea de care are nevoie. Desigur, relația lor e mega-perfectă, dar e mult mai realistă decât poveștile de dragoste fantasy care erau „la modă” în adolescența mea (sună de parcă aș fi o babă). În plus, personajele sunt mult mai bine construite: Feyre nu depășește rapid lucrurile oribile la care a fost supusă, ci chiar are o cădere din care nu se poate ridica fără ajutor, ceea ce e un element care mi-a plăcut mult.

Nu prea am vorbit despre carte în acest articol, ci mai mult despre serie per total, dar cred că e mai potrivit așa. Dacă ai ajuns cu lectura la acest volum, cred că știi destule despre poveste cât să îți dai seama dacă ți-ar plăcea sau nu s-o continui. Personajele, atmosfera, stilul, acțiunea, toate urmează aceeași linie de până acum și în acest roman. Da, e puțin mai previzibil, dar e în continuare o carte axată pe relații, nu pe război, deci nu-i o surpriză.

Așa că o recomand celor care au nevoie de această evadare sau celor care vor să se distreze câteva mii de pagini într-o lume magică, alături de niște personaje super-dotate din toate punctele de vedere (ah, da, e o serie cu scene de sex explicite, care se întind pe câteva pagini bune). E o trilogie simpatică, ușor de plăcut, care poate da dependență (cine stătea la 3 dimineața pe instagram căutând glume cu Cassian și Azriel? Eu, desigur) și poate fi o pauză bine-meritată de la cotidian.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii RAO sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Recenzie: Regatul ceții și al furiei (ACOTAR #2)

Toată lumea, dar absolut toată lumea care mi-a recomandat seria asta mi-a spus să nu-mi fac o părere până nu citesc și volumul al doilea, despre care spuneau că e spectaculos. Având în vedere că deja mi se păruse simpatic Regatul spinilor și al trandafirilor, m-am gândit că n-are ce să fie atât de impresionant la o continuare… mhm, fix! A. Fost. Extraordinar!

Povestea:

După evenimentele de la Poalele Muntelui, Feyre încearcă să se întoarcă la viața sa alături de Tamlin. Dar ea nu mai e aceeași, nici din punct de vedere fizic, nici mental. Adaptarea e mai mult o mască pe care încearcă s-o poarte, însă descoperă rapid că nu i se potrivește deloc. În plus, înțelegerea ei cu Rhysand o obligă să plece lunar timp de o săptămână în Regatul Nopții, unde primește lucruri de care nu și-a dat seama că are nevoie ca să se vindece.

Ruptă între cine și-ar dori să fie și cine este de fapt, Feyre trebuie să descopere unde îi este locul acum. Și asta înainte ca Regele Hybernului să decidă să-și dezlănțuie forțele asupra Zidului și a lumii oamenilor, pe care îi dorește din nou la locul lor: în sclavie.

Părerea mea:

Pentru mine, cititul este o formă de evadare, de a scăpa pentru câteva ore de cotidian în favoarea unei lumi fantastice. Deseori, îmi place să-mi imaginez cum ar fi dacă aș putea pleca într-adevăr într-o lume în care magia există, cât de puternică aș fi și cu ce fel de oameni (sau creaturi fantastice) mi-ar plăcea să mă înconjor. Ei bine, aceasta e fix călătoria lui Feyre în acest volum: a fost un om banal într-o lume dură, din care acum a evadat, ajungând în mijlocul magiei și al fantasticului, descoperindu-și puterile, explorând lumea spiridușilor și cunoscând mai bine ființele fabuloase care o înconjoară.

Și acum nimeni și nimic n-o mai poate opri să aibă exact viața pe care și-o dorește, nimeni n-o mai poate constrânge sau încarcera, nu când ea are puterea să se elibereze și să-și creeze un scop nou din apărarea celor prea slabi ca să se apare singuri. De aceea, dacă vreodată viața te-a făcut să te simți neputincios, o să te regăsești deseori în trăirile lui Feyre, în experiențele și în dorințele ei.

Dacă în primul volum, mi s-a părut că protagonista e prea „cuminte”, prea supusă, prea lipsită de inițiativă măcar atunci când vine vorba despre a descoperi Prythianul și regulile lui, de data asta mi-a plăcut enorm de ea. Am suferit alături de ea, i-am apreciat deciziile și alegerile și mi-am dorit să-și găsească fericirea. În plus, în afară de noua Feyre, în acest volum ne sunt prezentate o suită de personaje secundare absolut memorabile. După apariția celor din Cercul Interior, cartea capătă brusc culoare și vă garantez că descoperindu-i, o să înțelegeți entuziasmul fără margini din jurul acestei cărți.

În plus, romanul are o răsturnare de situație absolut fabuloasă chiar în prima jumătate. Nu vreau să vă dau prea multe detalii, eu deja bănuiam despre ce e vorba dinainte, așa că n-a mai fost atât de rewarding descoperirea (sfat: nu căutați poze, fan art, meme-uri sau orice altceva are legătură cu ACOTAR, nu până nu citiți volumul doi. Serios. Internetul e pliiiin de spoilere. Mai directe sau mai indirecte, tot o să vă strice experiența). Dar o să vă spun totuși că ceea ce în primul volum părea a fi începutul a fi un triunghi amoros a fost, de fapt, cu totul și cu totul altceva.

Dincolo de personaje și de problemele lor, mai ales amoroase, cartea are și o intrigă. Regele Hybernului are niște planuri de răzbunare foarte atent construite și a adunat deja atât de multă putere încât s-ar putea ca planurile lui să fie imposibil de dejucat. Și cu soarta lumii în balanță, sunt multe riscuri la mijloc. Iar Sarah J Maas construiește niște personaje atât de ușor de iubit, încât n-ai cum să nu-ți faci griji pentru soarta lor.

Totuși, e un roman de dragoste cu elemente fantasy. Deși are o intrigă ne-romantică, nu e o carte despre lupta epică dintre Feyre și prietenii ei, pe de-o parte, și Hybernul pe de alta. E o poveste despre cum protagonista își găsește locul (și dragostea) în timp ce încearcă să se adapteze noii ei lumi. Totuși, nu e nici povestea clasică dintre o fată sărmană și niște spiriduși puternici, arătoși și bogați. După cum spuneam la început, Feyre nu mai e neputincioasă.

Așadar, dacă vă place să evadați în lumi fantastice, pline de magie și de inimioare, dar cu niște personaje bine scrise, în ale căror reacții vă veți putea regăsi, atunci vă recomand seria. Și vă recomand și eu, ca toată lumea, acest volum, care e într-adevăr mult mai bun ca primul, pentru că schimbă regulile jocului și o face într-un mare fel.

Poți cumpăra Regatul ceții și al furiei de pe site-ul editurii RAO sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Recenzie: Regatul spinilor și al trandafirilor

După ce mi-a tot recomandat-o Ioana, am cedat și am citit și eu prima carte a acestei serii. Fiind vorba de niște romane foarte apreciate în comunitatea de iubitori de carte de pe Instagram, știam câte ceva despre serie înainte să o încep. Chiar și așa, am descoperit un roman surprinzător, plin de răsturnări de situație. Și deși protagonista nu prea m-a cucerit, au compensat spiridușii la acest capitol ;)

Povestea:

Familia lui Feyre era una înstărită, dar tatăl ei a riscat toată averea într-o afacere care nu a avut succes. Acum sunt forțați să trăiască de pe o zi pe alta, așa că Feyre a devenit singura care le asigură hrana, vânând în pădurea din apropiere. Și nu sunt mulți cei care au curajul să se aventureze în codrul în care se află Zidul.

Cu câteva secole în urmă, între oameni și spiriduși a avut loc un război. Sătui să fie sclavi, muritorii s-au revoltat și, pentru că unii spiriduși li s-au alăturat, au reușit să provoace pagube importante foștilor lor stăpâni. După mult sânge vărsat, cele două tabere au ajuns la un armistițiu. Oamenii au fost eliberați și trimiși să trăiască dincolo de Zid, iar interacțiunea dintre cele două popoare este acum foarte limitată, guvernată de legile Tratatului.

Într-o zi, însă, Feyre ucide un spiriduș deghizat în lup. Tratatul cere viața ei la schimb, dar spiridușul care vine să-i revendice viața e impresionat de curajul fetei. Așa că Tamlin nu o ucide, ci o duce dincolo de Zid, oferindu-i o viață nouă în lumea lui.

Dar în lumea magică a spiridușilor au loc lupte pentru putere pe care oamenii nici nu le pot bănui. Și Feyre ar putea descoperi că rolul ei este mult mai important decât credea.

Părerea mea:

A trecut ceva timp de când am citit un roman pentru tineri și mi-a plăcut să redescopăr experiența citind despre tărâmul spiridușilor. Totuși, aș fi vrut o Feyre mai curioasă, mai dornică să pună întrebări, să știe mai multe despre lumea în care trăiește. I-am înțeles, însă, refuzul de a se adapta, am înțeles cum a afectat-o faptul că a fost smulsă de lângă cei dragi. În plus, am rezonat cu teama ei de a dispărea, de a fi uitată, teamă amplificată de contactul cu ființe nemuritoare. Așadar, deși Feyre nu mi-a fost simpatică, i-am putut înțelege traumele și dificultatea de a se adapta la noua ei viață.

Însă mi-au fost simpatici cei doi spiriduși care au conturat alături de ea un triunghi amoros. În viața de zi cu zi, nu cred că te poți lăsa atrasă de o altă persoană dacă îți iubești cu adevărat partenerul… Dar când e vorba despre o adolescentă răpită de un spiriduș, forțată să trăiască într-o lume pe care n-o înțelege și având o relație de câteva luni cu cineva care face parte din altă specie? Sigur, cred că se poate îndrăgosti de oricâte persoane vrea. Mai ales când e amuzant să vezi competiția dintre un tip musculos, dar sincer, cu un suflet mare versus un tip înșelător, care se joacă mereu cu cei din jurul lui, dar care are o serie de valori foarte solide. Așa că deși nu prea agreez triunghiurile amoroase, acesta mi s-a părut simpatic, mai ales că e abia în fază incipientă în acest volum. Abia aștept să văd ce se va întâmpla mai departe și deși nu m-am hotărât cu cine țin eu, am o vagă bănuială că știu pe cine va alege Feyre.

Revenind la poveste, are un o răsturnare de situație superbă undeva pe la jumătate. Nu vreau să vă spun prea multe, dar mi-a plăcut enorm aerul de basm pe care îl capătă cartea după acea dezvăluire. Și deși până acum v-am povestit doar despre latura romantică a poveștii, Regatul spinilor și al trandafirilor nu e doar un volum despre relațiile amoroase ale lui Feyre, ci un roman plin de momente destul de tensionate, în care nu știi dacă personajele vor scăpa cu bine până la final sau dacă, dimpotrivă, își vor găsi sfârșitul (da, și spiridușii pot muri). În plus, istoria tărâmului magic e destul de bogată și are suficiente ițe încurcate care se propagă până în prezent.

Nu e un roman dificil, nu e încărcat de personaje sau de linii narative complexe, așa că se citește repede. Și vă recomand Regatul spinilor și al trandafirilor dacă vă plac romanele fantastice care reiau o parte din temele populare ale basmelor, dacă vreți să descoperiți lumea spiridușilor și magia ei, dar și dacă vă place să citiți despre dragostea adolescentină. Eu una abia aștept să descopăr continuarea seriei :)

Poți cumpăra cartea de pe site-ul editurii RAO, dar și din librării online precum Libris sau Cartepedia.