Recenzie

Carte vs Film: Bird Box Orbește

N-o să lungesc mult suspansul, concluzia e clară: cartea bate din nou filmul. Am așteptat să citesc mai întâi romanul, apoi am văzut ecranizarea și m-au dezamăgit destul de multe dintre modificările făcute, deși au fost și câteva aspecte care mi-au plăcut. Totuși, prefer să vă recomand să citiți Bird Box. Orbește.

Povestea:

Un val de sinucideri mătură lumea, începând din Rusia (sau din România, în film) și ajungând în cele din urmă și în SUA. Deși nu există nicio informare oficială, ipoteza acceptată unanim este că e vorba despre niște creaturi pe care dacă le vezi, o iei razna și te sinucizi (sau, în cazul romanului, începi să omori pe toată lumea din jur, apoi te sinucizi). Lumea începe să se baricadeze în case, punând ziare pe ferestre și ieșind afară doar cu ochii acoperiți.

Fix în perioada în care au apărut creaturile, Malorie a aflat că e însărcinată. Acum, trebuie să facă tot posibilul pentru a-și proteja sarcina. Reușește să rămână în viață timp de patru ani, până când decide să pornească în cea mai riscantă călătorie din viața ei: pleacă pe râu cu barca, legată la ochi.

Părerea mea:

Atât cartea, cât și filmul, au două fie narative: primul se concentrează pe Malorie din trecut, atunci când începe totul, când ea încearcă să-și găsească un cămin stabil și sigur. Al doilea se învârte în jurul lui Malorie din prezent, patru ani după apariția creaturilor. După ce a supraviețuit într-o casă din apropierea râului, Malorie decide să plece cu barca alături de Fată și Băiat, cei doi copii pe care i-a crescut.

Pe de-o parte, existența celui de-al doilea plan narativ diminuează puțin din suspans, pentru că știi că Malorie și copiii vor supraviețui tuturor situațiilor limită din trecut. Însă se compensează cu suspans din plin pentru că văzând-o pe protagonistă singură cu doi copii în prezent, nu poți decât să te întrebi ce s-a întâmplat cu ceilalți oameni alături de care și-a găsit adăpost atunci când au apărut creaturile.

Mare parte din acțiune se petrece fără ca personajele să poată vedea ceva, ceea ce e incredibil de palpitant în carte, când orice adiere de vânt e motiv de panică. Autorul știe cum să se joace cu simțurile tale și cum să transmită senzația aceea de panică: oare a fost o frunză sau o creatură? În film, însă, deși s-a încercat reproducerea senzației, e mult mai greu să redai vizual ideea că nu poți vedea. Am apreciat tentativele de a ne arăta cum arată lumea în spatele unei eșarfe pentru ochi, dar tensiunea din film nu se poate compara cu cea din carte.

De asemenea, nici personajele nu se compară. În roman, tot grupul supraviețuitorilor e frumos construit, fiecare are o personalitate destul de bine alcătuită. Filmul, însă, mi s-a părut că a pus prea mult accent pe Malorie și Tom, așa că personaje precum Don și Gary, deși prezente și la fel de importante, au devenit mai degrabă o schiță comparativ cu romanul. M-am atașat mai ușor de oamenii din carte, am empatizat mai mult cu ei.

Cât despre creaturi, nici cartea, nici filmul nu ni le descriu/arată și nici nu ne lasă să înțelegem dacă ele sunt cu adevărat reale sau nu. Totuși, romanul face mult mai ușoară îndoiala, te face să simți mult mai puternic ideea că poate totul nu e decât o glumă proastă, o psihoză în masă, că poate nu e nimic afară și lumea doar a luat-o razna fără motiv. În film, atunci când un om vede o creatură, i se modifică ochii, iar creaturile sunt totuși „anunțate” de o pală de vânt. Așa că deși nu le vedem, în film nu m-am îndoit o secundă că ar fi reale. În carte, în schimb, posibilitatea ca ele să nu existe e destul de plauzibilă (noroc cu povestirea inclusă la finalul cărții, care face creaturile mult mai veridice).

Romanul e foarte fain scris. Se citește repede, te face să simți atmosfera de teamă și incertitudine, are suspans din plin și personaje cu o psihologie bine pusă la punct. Mi-a plăcut mult să descopăr mai ales capitolele din prezent, să văd îndoielile și teama lui Malorie legată de cei doi copii și de cum a ales să-i crească. Și mi-a plăcut finalul, pentru că aveam nevoie de el după tot ce se întâmplase de-a lungul cărții.

Bird Box. Orbește e un roman destul de dur, care te pune față în față cu fragilitatea lumii noastre, cu ideea că există atât de multe moduri în care tot ce a construit umanitatea poate fi distrus. Și te forțează să simți neputința de a lupta împotriva a ceva ce nu cunoști și nu înțelegi, a ceva ce nici măcar nu poate fi cunoscut, studiat, înțeles. E un fenomen dincolo de rațiune și e groaznic să citești despre cum lumea se năruie, incapabilă să-i facă față. Dar e o poveste bună și bine scrisă, pe care o recomand tuturor iubitorilor genului thriller.

PS: Mi-a plăcut mult și titlul, are un sens foarte fain de-a lungul cărții. Și au reușit oarecum să-l redea și în film. De asemenea, în recenzia mea eu m-am concentrat destul de mult pe carte și pe ce nu mi-a plăcut în film, dacă vreți o analiză mai echilibrată o găsiți pe blogul lui Răzvan.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Corint sau din librării online precum Cartepedia sau Libris.


Recenzie: Omul de cretă de C.J. Tudor

Știți cum vă spun eu mereu că participarea la un club de lectură e minunată? Ei bine, cred asta cu și mai multă tărie pentru că mi-a prins extraordinar de bine să particip la ediția din februarie a clubului de la Nemira. Am discutat atunci despre Omul de cretă și după ce am schimbat impresii cu alți cititori, mi-am schimbat complet perspectiva asupra cărții. Tocmai de aceea scriu atât de târziu despre roman, pentru că am vrut să mai recitesc câteva pasaje și să-mi fac puțin ordine în gânduri înainte să vă spun mai multe despre carte.

Povestea:

Eddie era un băiat destul de obișnuit, până în ziua în care a mers la bâlciul venit în orășelul lui. Acolo, roata cea mare s-a desprins și s-a rostogolit printre trecători, desfigurând o tânără. Deși avea doar 12 ani, Eddie a ajutat la salvarea fetei, dar a rămas marcat de eveniment. Și de parcă o tragedie n-ar fi fost de-ajuns, după aceea oamenii din oraș au început să moară.

Mulți ani mai târziu, Eddie a rămas unul dintre puținii oameni care a ales să-și construiască o viață în orășelul de provincie. Nu e o viață fericită, ci una previzibilă, fără șocuri prea mari. Asta până când rutina lui este întreruptă de reîntoarcerea unui prieten din copilărie, care vrea să sape în trecutul tumultuos al orașului.

Părerea mea:

Cartea aceasta are așa un vibe de IT, încât pe măsură ce citeam, tot așteptam să apară vreun monstru. E clar că autoarea a vrut să-i aducă un omagiu lui Stephen King cu acest roman, pentru că sunt destule asemănări între prima parte a cărții și IT. Avem două planuri narative, avem o gașcă de băieți cu o singură fată printre ei, avem niște copii mai mari care îi chinuie, avem până și scena cu bătaia cu pietre de pe Maidan. Dar acest roman nu e IT.

Și, cumva, asta m-a dezamăgit la prima lectură. Tot așteptam să apară Monstrul din canalizare sau din râu sau de oriunde, tot căutam semnele supranaturalului, în timp ce Omul de cretă e un roman realist. Da, sunt câteva scene stranii, dar toate sunt, de fapt, visele unui copil care încearcă să facă față unor traume, să înțeleagă că moartea poate surveni oricând și că nimic nu-i garantează că va trăi veșnic.

Însă dincolo de dezamăgirea mea, cartea e foarte bine scrisă. Tocmai de asta mi-a plăcut întâlnirea de la Club, pentru că eu am fost singura surprinsă de lipsa de supranatural și vorbind cu ceilalți cititori, mi-am dat seama că eu am plecat la drum cu așteptările greșite. Citisem atât de multe romane SF&F încât n-am mai știut să urmez indiciile dintr-o poveste „normală”, ci căutam tiparele mele cunoscute. Dar citind cartea ca pe un roman realist, despre povestea unei crime, e un volum foarte fain.

În primul rând, Eddie este un personaj complex și mereu surprinzător. Până la ultima pagină, tot te mai poate șoca, deși ai senzația că în sfârșit ai reușit să-l înțelegi. E un copil care a trecut prin multe și le-a internalizat într-un mod neașteptat. Mi-a rămas în minte o scenă superbă și totuși extrem de tristă, când el se gândește prima dată la moarte, la cât de ușor e să dispari pur și simplu, la cât de vulnerabili sunt, de fapt, oamenii (și copiii).

Apoi, e o carte foarte surprinzătoare. Sunt destule morți suspicioase cât să provoace cititorul să găsească o explicație și sunt destule elemente care să te pună pe o pistă greșită. Nu m-aș fi așteptat niciodată la deznodământul romanului (și nu numai pentru că mă gândeam că vreun Monstru a făcut-o).

Așadar, recomand Omul de cretă celor care vor să citească un roman bine scris, cu răsturnări de situație neașteptate, cu un protagonist pe care n-o să-l uiți prea curând și cu un mister care abia te așteaptă să-l dezlegi. Și, desigur, îl recomand fanilor lui Stephen King care vor să descopere că lucruri bizare se pot întâmpla în orășele mici și fără vreun element supranatural care să le cauzeze.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira sau din librării online precum Cartepedia sau Libris.


Recenzie: Prințul nemilos de Holly Black

Dacă aș fi știut cât de tare mă voi regăsi în această poveste, probabil n-aș fi amânat atât de mult lectura ei. Și nu cred că sunt singura care a simțit asta, pentru că Prințul nemilos mi s-a părut a fi un roman dedicat tuturor celor care au fost vreodată excluși și nedoriți, neputincioși și marginalizați. Adică majoritatea oamenilor.

Povestea:

Jude și Taryn sunt surori gemene și se numără printre muritoarele care trăiesc în Tărâmul Zânelor. Însă ele au parte de un statut privilegiat, nefiind simple servitoare, ci egalele copiilor familiilor nobile ale zânelor.  Și asta doar pentru că mama lor a fost căsătorită cu o zână, Madoc, generalul Înaltului Rege al Tărâmului. Dar mama lui Jude a ales să fugă pe când era însărcinată și să-și refacă viața în lumea oamenilor, recăsătorindu-se cu tatăl muritor al gemenelor. Pentru a nu fi urmărită, a reușit să-și însceneze moartea și, pentru mulți ani, asta a fost de-ajuns.

Însă atunci când Jude și Taryn aveau 7 ani, Madoc le-a descoperit familia și le-a ucis părinții, apoi le-a dus pe Tărâmul Zânelor alături de sora lor mai mare, Vivi, fiica lui Madoc. Deși ar fi putut să le omoare și pe gemene, onoarea îl obligă pe general să le protejeze ca și cum ar fi proprii lui copii.

Totuși, oricât de mult încercă, fetele nu se pot adapta unei lumi în care abilitățile lor le plasează din start pe o poziție de inferioritate. Simțurile și reflexele lor sunt mai slabe, viața lor este finită și până și alimentele zânelor le pot face foarte mult rău. În plus, singura lor protecție în Tărâm este asigurată de ucigașul părinților lor. Așa că deși încearcă să se integreze, surorilor li se amintește mereu că sunt nedorite printre zâne.

Părerea mea:

Principalul motiv pentru care m-am îndrăgostit de blogging a fost faptul că m-a adus aproape de alți oameni care au aceeași pasiune ca mine: cititul. Pentru prima dată, m-am simțit parte dintr-o comunitate și aveam mare nevoie de asta, pentru că, la fel ca gemenele din Prințul nemilos, și eu m-am simțit marginalizată de-a lungul anilor de școală. Atât de mult încât de la un punct încolo, nici măcar n-am mai știut cum să interacționez cu ceilalți colegi fără să mă pun singură într-o poziție de inferioritate.

De aceea, mi-a fost extrem de ușor să empatizez cu Jude și cu Taryn. Și am apreciat mult faptul că autoarea a ales să creioneze cele două surori astfel încât ele să ilustreze două metode foarte diferite de a rezista într-un mediu care te respinge. Taryn a ales să-și accepte statutul, să plece capul, să nu iasă în evidență și să spere că astfel va fi lăsată în pace. Jude, în schimb, se revoltă și vrea să răspundă focului cu foc, să le facă și ea la fel de mult rău zânelor și să le demonstreze că e mai puternică decât ele. În plus, deși e un personaj care apare doar în plan secund și deși situația ei e diferită, Vivi alege o a treia cale de a face față propriilor traume: căutarea fericirii și acceptării în altă parte. Vă las să descoperiți voi unde.

Mă găsiți și pe    Instagram   😊

Mă găsiți și pe Instagram 😊

Cred că mulți o vor iubi pe Jude, pentru că putem să simțim alături de ea cum e să încerci să te răzbuni, să nu te lași intimidat și să lupți să-i învingi pe toți cei care te-au rănit vreodată. Și oricât de buni am fi, uneori e plăcut să vedem cum oamenii care ne-au greșit primesc ceea ce merită. Dar durerea altora nu vindecă propriile răni și viața lui Jude nu e deloc fericită. Deși mi-am dorit să reușească, știu că drumul pe care l-a ales nu-i va aduce liniștea. Și, surprinzător, mi-a plăcut enorm asta, mi-a plăcut furtuna de sentimente pe care mi-a trezit-o acest personaj, mi-a plăcut să râd și să plâng alături de ea, să lupt și să sufăr și să înțeleg din nou că nu poți obține iubire prin forță, dar poți obține putere și uneori, acesta poate fi primul pas spre vindecare.

De asemenea, mi-a plăcut mult Tărâmul Zânelor, atmosfera și magia lui, mâncărurile exotice și dansurile dezlănțuite, zânele și animalele lor. Și, desigur, intrigile de la curtea regală, răsturnările de situație și deznodământul neașteptat. E o poveste fascinantă și alertă, care se citește cu răsuflarea tăiată și cu o solniță plină la îndemână, pentru că nu se știe niciodată când vei avea nevoie de puțină sare (o să înțelegeți destul de repede la ce folosește).

Repet ce-am spus la început: Prințul nemilos este o carte numai bună pentru cei respinși și marginalizați. Dar o recomand și cititorilor cărora le place să viseze și să descopere lumi magice ascunse de ochii muritorilor. Și, desigur,  cred că o să-ți placă dacă te fascinează intrigile de la curte, ițele încurcate ale puterii și jocurile de culise ale nobililor.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Storia sau online din librării precum Libris sau Cartepedia.


Blogosfera SF&F: Un străin în Regatul Assert

A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odată…. un basm steampunk. Așa poate fi descris în câteva cuvinte romanul Un străin în Regatul Assert. Partea bună e că mi-a plăcut mult modul în care au fost transpuse elementele de poveste într-un univers steampunk. Partea mai puțin bună e că personajele de basm nu prea sunt genul de oameni de care m-aș putea atașa.

Povestea:

Regele din Assert a reușit să pună capăt unui război civil foarte sângeros, dar, după ani lungi de domnie pașnică, n-a reușit să dea naștere vreunui moștenitor. Spectrul unui nou război de succesiune planează asupra insulelor regatului, așa că regele și regina sunt dispuși să încerce orice, inclusiv leacurile necunoscute ale unui străin misterios.

Dar și Assertul are misterele lui: trei tinere născute în timpul unei eclipse descoperă că împreună pot ursi sorțile nou-născuților. Și deși ele sunt cum nu se poate mai diferite între ele, devin la fel de apropiate ca surorile și reușesc să-și schimbe statutul social, dar și să trăiască aventuri nemaipomenite.

Părerea mea:

Atunci când am început să citesc, am avut o perioadă în care devoram cărțile cu basme. Indiferent dacă erau românești sau străine, clasice sau moderne, îmi plăceau enorm poveștile nemuritoare. Desigur, după o vreme mi-am atins limita și mi-am dorit să descopăr și alt fel de povești, dar mi-amintesc cu drag acea perioadă și azi. De aceea, atunci când „m-am prins” că Un străin în Regatul Assert e un basm scris în cheie steampunk, m-am entuziasmat destul de tare.

Am un    semn de carte    nou, lucrat manual ♥

Am un semn de carte nou, lucrat manual ♥

Și e fascinant să vezi „potrivelile”, să descoperi cum ar putea arăta un balaur într-un univers mecanizat, să citești despre un prinț care nu are un cal năzdrăvan, ci își creează propriul ajutor nemaivăzut. În plus, povestea are și o doză de magie, puțin supranatural care condimentează acțiunea. Ursitoare, boabe negre fermecate și un copil care crește „într-o lună cât alții într-un an”, toate sunt elemente care completează atmosfera de basm.

Dar, după cum spuneam la început, personajele nu mi-au plăcut nici pe departe la fel de mult ca ideea. Își servesc scopul, duc povestea mai departe, dar fiecare are cam o trăsătură de caracter și cam atât. Cele trei ursitoare sunt fiecare în parte: blândă, practică și rebelă. Și atât. Străinul din titlu e doar misterios. Și atât. Cei doi oameni de știință sunt pasionați de știință. Ca bonus, femeia e și puțin discriminată, dar asta nu e o trăsătură a ei, ci a societății.

Totuși, romanul nu e lipsit de savoare. Sunt câteva easter eggs presărate de-a lungul lui, referințe la diverse elemente ale culturii din lumea noastră. Ba chiar scena luptei finale cu balaurul mi-a amintit puțin de un episod din Star Wars și sunt tare curioasă dacă asta a fost intenția autorilor. La fel cum sunt curioasă dacă finalul care introduce câteva personaje noi și misterioase are rolul de a pregăti terenul pentru o continuare.

Dar și cu continuare, și fără, recomand Un străin în Regatul Assert celor pasionați de experiementele literare, celor care vor să încerce să descopere un basm reinterpretat și celor care nu se atașează prea tare de personaje, ci citesc mai mult pentru idei.

Poți cumpăra volumul de pe site-ul editurii Tritonic, dar și de pe Libris.ro.

blogosfera sf&f.png

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Un străin în Regatul Assert, le găsești pe blogurile:

Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Singurătatea singularității de Alexandru Lamba

La lansarea volumului Singurătatea singularității s-a menționat de mai multe ori că deși este o culegere de povestiri, între ele există o legătură, că indicii despre unele texte se regăsesc în altele. Am crezut că asta înseamnă o serie de povestiri cu finaluri deschise, care alcătuiesc cumva un fel de roman-colaj. Din fericire, m-am înșelat: volumul cuprinde o serie de povestiri cu cap și coadă, care alcătuiesc împreună o viziune de ansamblu asupra viitorului speciei umane. Nu e un puzzle alcătuit din piese incomplete, ci o serie de instantanee (superbe!) întinse pe o lungă perioadă de timp.

Poveștile:

Prima povestire ar putea părea ciudată pentru un volum SF, pentru că pare să aibă o temă religioasă. Pe scurt, în urma unei prăbușiri masive la bursă, civilizația se destramă și oamenii cad pradă foametei. Pe străzile Moscovei, armata se chinuie să păstreze o urmă de ordine, până când din cer încep să apară mesaje scrise cu foc. Eu știam deja șmecheria din final pentru că povestirea Focurile lumii noi a fost transformată și într-o bandă desenată, pe care am citit-o. Dar o posibilă cheie de lectură este strecurată subtil într-o altă povestire a volumului și ea schimbă complet misticismul textului.

Urmează o serie de povestiri cu un protagonist comun: un robot - numit Bender, wink wink - care capătă conștiință de sine și încearcă să-și cunoască Programatorul. Însă lucrurile nu merg chiar așa cum se aștepta el, prin urmare e forțat să-și creeze propria filozofie de viață. Pe parcursul povestirilor apar detalii despre niște oameni plecați în spațiu, care vor avea o legătură interesantă cu Bender și cu nou-descoperitul său scop.

În continuare avem patru povestiri cu temă spațială: una dintre ele este din nou profund religioasă, dar totuși SF. Și absolut fascinantă! Nu vreau să vă spun nimic despre ea, pentru că e o plăcere s-o descoperi, așa că voi trece la următoarele trei povestiri, care au ca protagonist un om forțat să „se descurce” într-o galaxie plină de specii mult mai competitive. Sunt niște texte cu un specific românesc când vine vorba de atitudine, dar pe care cred că l-ar înțelege orice om.

Și, la final, Copiii întunericului… E o povestire despre sfârșituri, dar și despre oameni care nu se mulțumesc cu puțin și care vor mereu să descopere misterele din jurul lor. E simultan minunată și tristă, dar foarte bine scrisă.

Părerea mea:

Nici nu știu cu ce să încep… mi-a plăcut enorm volumul acesta! Mi s-a părut fascinant modul cum toate povestirile au fost făcute să se lege între ele. Nu am citit-o pe niciuna înainte (nu prea mai citesc proză scurtă în ultimul timp, din păcate), excepția fiind Focurile lumii noi, pe care am descoperit-o sub formă de bandă desenată. Faptul că acolo finalul era puțin diferit față de povestirea din acest volum mă face să cred că toate textele au fost ușor modificate astfel încât să se potrivească.

Fascinant mi s-a părut și Bender și felul cum alege el să rezolve toate problemele pe care le întâlnește - adică logic. Nu conform valorilor umane, ci conform valorilor sale. Dar cel mai mult mi-a plăcut cum gândește. Povestirile sunt scrise la persoana I, așa că însuși robotul ne spune povestea lui, iar Bender e straniu de poetic. Se exprimă foarte logic și calculat, dar încercările lui de a înțelege oamenii duc adesea la niște gânduri care m-au înduioșat, mi-au trezit nostalgii sau zâmbete. Cumva, e un robot foarte sentimental și rece simultan, ceea ce e superb și merită citit.

Mi-au plăcut și povestirile din a două jumătate a volumului (deși nu la fel de mult ca robotul). Alexandru Lamba a abordat niște teme foarte actuale, de la îndoctrinarea religioasă la problemele imigranților și emigranților. Sunt multe lucruri care îți dau de gândit și care pun într-o perspectivă foarte nouă niște teme despre care credeam că nu mai pot fi privite și din alte unghiuri. E genul acela de volum ale cărui idei o să te urmărească multă vreme după ce l-ai terminat… adică fix genul de cărți pe care le iubesc!

Așadar, Singurătatea singularității e un volum cu povestiri individuale, dar foarte fain legate între ele, cu un personaj fascinant (și nu e singurul, pentru că deși în prozele scurte am întâlnit rareori personaje memorabile, în acest volum m-au impresionat mai multe) și care vorbește despre teme controversate, abordate din unghiuri inedite. Cum să nu vreau să recomand acest volum tuturor? Mi-a plăcut enorm, se citește foarte repede (l-am terminat într-o singură zi și mi-a părut rău, aș fi vrut s-o iau mai încet și să-l mă bucur de el mai mult timp!) și pur și simplu merită! M-a entuziasmat peste măsură și deși au trecut două săptămâni de când l-am terminat, încă îmi place să vorbesc despre el. Serios, citește-l!

Poți cumpăra volumul de pe site-ul editurii Herg Benet sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Singurătatea singularității, le găsești pe blogurile:

În martie vom scrie despre Un străin în regatul Assert de Teodora Matei și Lucian Dragoș Bogdan. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.