Recenzie

Blogosfera SF&F: Regele fugar (Războiul legendelor #1)

Pot să rezum rapid tot articolul ăsta: nu citiți acest roman. Serios, e atât de simplu. N-aș putea recomanda cartea asta nimănui vreodată, nu are absolut nimic de oferit, începând de la acțiune și până la stil. Dacă n-ar fi trebuit s-o citesc pentru Blogosfera SF&F, zău că aș fi abandonat-o rapid și aș fi cerut banii înapoi la librăria de unde am cumpărat-o, lucru pe care nu l-am mai simțit niciodată, cu nicio carte.

Fun fact: volumul acesta nu are editor. În caseta tehnică există un redactor și un tehnoredactor, dar niciun editor. Nimeni nu și-a aruncat ochii pe cartea asta (sau nu și-a asumat asta) decât ca să-i corecteze greșelile de tastare și s-o pună în pagină.

Povestea:

Am să iau descrierea oficială și am s-o disec nițel, pentru că n-am cum să rezum cartea asta și e mai interesant să comentez textul de pe ultima copertă:

coperta-regele-fugar.jpg

Într-o lume în care dinozaurii nu au dispărut, două regate și două legi scrise în pergamente se luptă pentru supremație asupra pământului cunoscut. - de faaaapt, cele două pergamente nu se înfruntă, ci sunt la un loc, în rucsacul regelui fugar. Și nu fac nimic, doar stau acolo, în rucsac. Da, într-un ținut medieval, regele are un rucsac, nu o desagă. Revenind, nici regatele nu prea se înfruntă, unul îl distruge pe celălalt în primele 50 de pagini, lucru care pune în mișcare personajele și acțiunea.

Regatele de Vest și Imperiul Eternității își reclamă prin forță puterea asupra a ceea ce ar putea fi cea mai teribilă magie cunoscută de om. - din nou, pergamentele alea sunt într-un rucsac cu care fuge un rege, nu-și reclamă nimeni nicio… de fapt, whatever, să zicem că se bat pentru pergamente. După părerea mea, avem un rege care fuge și niște alte personaje prin lumea asta, care fac chestii pentru că motive, dar să zicem că acesta e plotul. Nu e ca și cum există vreunul mai clar.

Cei înfrânți au trei șanse: supunerea, exilul sau asumarea extincției. Una dintre ele trebuie să asigure încă o șansă pentru păstrarea legii și menținerea echilibrului. Una dintre ele este cea adevărată. - huh? 😂

Cea mai bună formulă a unei cărți fantasy este, după cum deja am învățat de la maeștri ca Tolkien sau George R.R. Martin, menținerea unui suspans nebun. - Tolkien se răsucește în mormânt pentru că a fost pomenit în descrierea asta. Dacă ar ști română și ar descoperi asta, GRRM și-ar lua jucăriile și s-ar retrage în pustiu, de unde n-ar mai scrie Fantasy câte zile ar avea.

Ori aici găsim tocmai asta. - cartea asta și suspansul nebun sunt ca baba și mitraliera, două concepte care n-au nicio treabă una cu alta. Pentru a construi suspans, trebuie să-l faci pe cititor să-i pese de ceva. De personaje, de lume, de acțiune. De orice. Aici nu e cazul.

Va reuși Amon să mențină Pergamentele în siguranță? - după cum spuneam, cui îi pasă?

Unde va ajunge Aredhel Aldarion, regina Regatelor de Vest, după Războiul Absolut? - Cui. Îi. Pasă?

Vor trăi Kinnunen și Shiva fericiți împreună? - niciun cititor nu și-a pus și nu și-ar pune vreodată această întrebare.

Va fi suficient de puternică iubirea secretă a Legendarului Charlemagne față de Shiva, soția Împăratului Kinnunen? - iubirea este un concept pe care niciun dintre cei doi nu-l cunoaște. Ei doar și-o trag între ei și asta îi satisface.

Care este rolul asasinului Nil? - să scârbească cititorul. Nu pentru că e un personaj bine scris, care stârnește sentimente puternice în cititori, ci pentru că e protagonistul unei scene abjecte, irelevante și profund scârboase.

Care va fi Marele Plan făurit de Mama Natură, pentru tânărul Uziwood? - personajul ăsta apare vreo 10-15 pagini aproape de finalul cărții, fix ca să i se spună ceva misterios. Din nou, nimănui nu-i pasă.

Întrebări care pe măsură ce citești te rod și nu te lasă în pace. Răspunsurile nu sunt mai niciodată cele așteptate, dar sunt atât de evidente. Bine ați venit în Ținuturile de Veci, unde nu există certitudini, ci doar fantezie. - hahaha

Părerea mea:

Să începem cu prima scenă. Avem un comandant care își abuzează un soldat ca să-i facă focul, apoi abuzează un alt soldat pur și simplu, apoi, cu focul proaspăt făcut, dă oamenilor ordinul de plecare. Așa începe cartea asta și e un început bun, pentru că te lasă să înțelegi exact cum e întregul roman: fără sens.

Personajele sunt din hârtie, nu din carton, cartonul e mult prea complex pentru a le caracteriza. Doar o parte din ele au caracteristici, restul au doar un scop. Regele fugar, Amon, spre exemplu, e o persoană care suferă după soția sa și vrea să apere pergamentele. Două însușiri nobile, despre care ni se reamintește cam la fiecare pagină, deoarece Amon ne spune aceste lucruri. În schimb, partenerul său de călătorie e doar atât, un partener de drum. Nu are nicio însușire, nu e decât o prezență. Din fericire, despre el nu ni se spune nimic, pentru că zău că toată caracterizarea personajelor e făcută direct de narator. Ferească sfântul să-ți faci tu singur o impresie despre ele!

Continuând, despre celălalt rege, Kinnunen, personajul cel rău, ni se spune că este, desigur, gras, bețiv, curvar, obsedat de putere și crud. Maxim de complex, nu? Regina lui Amon e… o persoană care fuge spre vechea ei casă, iar regina cealaltă, Shiva, e nesatisfăcută în pat și își dorește cu disperare ca amantul ei să i se întoarcă alături. Amantul este Charlemagne, acest bărbat profund masculin, care bate, mănâncă și și-o trage. Un exemplar absolut ravisant, noroc că Nil e și mai abject, altfel zău că marele erou n-ar fi avut egal la capitolul scârbă.

Atmosfera romanului, e, teoretic, una de Fantasy medieval și am apreciat că au existat încercări de a construi această atmosferă. Avem mentalități medievale și creaturi fantastice, avem unicorni și grifoni și uriași și… dinozauri. Și neologisme și expresii care n-au ce căuta acolo. Pentru că dincolo de rucsacul regelui, avem personaje care „primesc undă verde”, „conduc operațiuni” și, „după calculele lor”, nu sunt prea departe de vreo cetate. Așa se alege praful de toată atmosfera.

Și e, desigur, stilul. Ah, o minunăție. Dincolo de faptul că totul ni se spune direct și că limbajul e un amestec de arhaic și modern, n-am cum uita citatul de la finalul paginii 76:

Întreaga scenă fusese văzută și ascultată, de la marginea geamului, de unul dintre Marii Maeștrii Conducători ai Regatului Celor Trecuți. Era metamorfozat într-un vultur alb ca spuma mării.
Craa-craa!

Mai avem o serie de perle superbe, cum ar fi comparația mâncării cu diverse organe genitale sau, în cadrul scenelor detaliate de sex, pielea unor zone erogene e comparată, desigur, cu fundul unui bebeluș, pentru că nu-i așa că asta e excitant? Însă preferata mea va rămâne mostra uimitoare de suspans de la pagina 164, care reușește să-ți ridice pulsul și să te țină tensionat până citești toate acele puncte de suspensie. Și sunt multe, aviz celor slabi de inimă:

Acesta era sfârșitul...
... sau noul început, pentru că...
... în acel moment, fisura din peretele aflat în spatele lor se deschise cu un sunet fin.

Serios vorbind acum, cartea e groaznică. Povestea e slabă, personajele n-o pot susține, lumea și ființele din ea n-au niciun sens, iar stilul e pur și simplu necizelat. Și m-am chinuit s-o citesc și să scriu despre ea nu pentru că n-aveam nimic mai bun de făcut cu viața mea, ci pentru că acest roman e un semnal de alarmă: se scriu multe cărți proaste, extrem de multe, și există suficiente edituri care să le publice.

Nu că ar fi o noutate. Toate aceste cărți ar putea să dispară liniștite în uitare, acolo unde le e locul. Dar uneori, cineva va pune mâna pe ele, având așteptări. Eu, una, aveam așteptarea ca o editură pe care o consider prestigioasă, cum e Paralela 45, și un autor care nu se află la debut, cum e Silviu Urdea, să nu producă un asemenea dezastru de sute de pagini, ci o carte cel puțin ok. Și aș fi putut s-o abandonez, s-o returnez, să nu-i acord atenție și să le spun colegilor de Blogosferă că luna asta prefer să mă abțin. Dar eu chiar nu cred că băgând eșecurile sub preș avem ceva de câștigat. Pentru că va exista un cititor care va descoperi cartea asta și, în urma lecturării ei, va trage concluzia că toți autorii români scriu oribil și nu merită citiți.

Trăim într-o țară în care nu numai că se citește puțin, dar autorii noștri sunt stigmatizați chiar și de către puținii cititori. Așa că vreau să semnalez cărțile proaste care se întâmplă să-mi ajungă în bibliotecă, tocmai pentru a transmite un mesaj simplu: nu toți scriu prost. Da, unele cărți sunt slabe. Dar nu toate. Și atunci când le găsim pe cele bune, merită lăudate și-mi face plăcere s-o fac. Iar asupra celor proaste, o să sfătuiesc oamenii să stea departe de ele. Așa, cred eu, că poate o parte dintre ele o să dispară. Măcar cele care creează așteptări.

Așadar, serios, nu citiți cartea asta.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Regele fugar, le găsești pe blogurile:

Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Notă: Nu știu pe unde am anunțat sau scris noi că scopul Blogosferei SF&F e să promoveze autorii români, dar într-adevăr acela a fost obiectivul nostru inițial. Dar nu cred că se mai potrivește cu realitatea, nu se poate numi promovare ceea ce scriem despre cărțile care nu ne plac. Așadar, cum suntem un grup de cititori care doar povestesc despre volumele de pe piață, cred că mai corect ar fi să spunem că noi facem o radiografie a volumelor SF&F contemporane românești.


Cartea de pe plajă: Giganții adormiți

Acesta e un exemplu perfect de roman SF care te lasă cu o grămadă de sentimente și impresii amestecate. Mie mi s-a părut o carte faină și am apreciat multe elemente ale poveștii, dar i-am observat și lipsurile, așa că e ușor să-mi dau seama că Giganții adormiți n-are cum să fie pe gustul multora.

Pe scurt, ideea cărții e superbă și mi-a plăcut enorm modul cum e abordată, dar personajele nu mi-au trezit niciun interes. Stilul romanului - toată acțiunea e prezentată prin intermediul unor rapoarte și interviuri - e inedit și fascinant, pentru că reușește totuși să spună o poveste, dar e și foarte limitativ, tocmai pentru că e greu să empatizezi sau să te atașezi de vreun personaj.

Povestea:

O fetiță de 11 ani cade într-o groapă în pădure. E găsită câteva ore mai târziu, stând pe fundul gropii în palma gigantică a unei mâini de uriaș - o bucată dintr-o statuie? Un artefact antic? Nimeni nu știe.

Dar tânăra Rose devine un cercetător cunoscut care, ani mai târziu, conduce echipa care studiază palma. Așa descoperă faptul că e într-adevăr o bucată din ceva mai mare, dar ceva care n-a fost construit de oameni. Materialul din care e făcut artefactul e incredibil de rar pe Pământ și imposibil de modelat cu tehnologia existentă.

Încet-încet, echipa lui Rose începe să adune bucățile statuii, care e de fapt un robot imens, care încă funcionează. Însă liderul misiunii nu este cercetătoarea, ci un agent al guvernului american, care descoperă mult mai multe despre artefact și proveniența lui.

Părerea mea:

Inițial, nu mă așteptam ca întreaga carte să fie scrisă sub forma rapoartelor pe care le scrie agentul guvernamental. Ba chiar mă deranja puțin stilul destul de sec. Dar, pe măsură ce echipa lui Rose crește, am început să apreciez modul în care aflăm informații despre oamenii implicați, fără ca povestea să ne relateze pas cu pas ce se întâmplă. Nu e un stil des întâlnit și are multe limitări, însă pe parcurs devine din ce în ce mai interesant câte lucruri se pot transmite doar din interviurile agentului. Mie a ajuns să-mi placă.

Totuși, una dintre limitările acestei abordări este cea legată de personaje: aflăm motivațiile și reacțiile lor, așa cum le povestesc chiar ele sau așa cum le deduce agentul. Dar asta nu te ajută să cunoști cu adevărat un personaj, sau eu una n-am reușit să empatizez cu ei. Paradoxal, cel mai simpatic a devenit agentul, despre care aflăm cumva destul de multe și totuși nimic substanțial, dar care pare mânat de intenții bune. Practic, în carte găsim printre rânduri profiluri psihologice pentru toți oamenii implicați în proiect, îi avem disecați în detaliu și expuși în fața noastră, dar fără să le vedem sufletul. Despre agent nu știm mai nimic, nu se expune deloc, dar îi putem întrezări frânturi de suflet. Așa că, paradoxal, e cel mai „viu” dintre personaje.

Însă atmosfera compensează din plin această lipsă. Fascinația tuturor e aproape palpabilă și sentimentul de a fi acolo, de a lua parte la momentele în care fiecare descoperire cât de mică schimbă complet înțelegerea noastră despre Univers… e minunat, fabulos, te umple de entuziasm. Totul se schimbă la fiecare pas, cu fiecare nouă piesă de puzzle și senzația de a fi martor la așa ceva (chiar dacă ești doar dactilograful agentului sau o muscă pe perete) e suficientă cât să scuze orice lipsuri ale cărții.

Giganții adormiți nu e un roman ușor de îndrăgit de oricine, dar îl recomand celor care citesc cu plăcere cărțile lui Arthur C. Clarke, celor care sunt mai atrași de ideile unei povești și de dorința de a fi martor la ceva fenomenal, chiar dacă personajele sunt doar uneltele autorului. Aceia dintre voi cred că vor iubi acest volum.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Paladin sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.

Notă: Dacă ați citit deja romanul sau dacă vreți s-o faceți în viitorul apropiat, dacă vreți să aflați și alte păreri despre el sau pur și simplu să cunoașteți și alți cititori pasionați de SF, atunci vinerea viitoare, pe 20 septembrie, la ora 19:00, sper să ne vedem la Librarium TNB, unde are loc un club de lectură dedicat acestei cărți. Detalii în descrierea evenimentului de pe Facebook.


Recenzie: Două domnii întunecate (Trei coroane întunecate #3)

După ce am citit primul volum din această serie, am avut ceva dubii în privința ei, deoarece mi s-a părut cam lentă și nu chiar atât de captivantă. Dar atunci când a apărut volumul al doilea, mi-am dat seama că vreau să știu ce se întâmplă mai departe cu reginele din Fennbirn și l-am citit, ca să descopăr cele mai palpitante răsturnări de situație.

Acum, citind Două domnii întunecate, deși mă așteptam să fiu surprinsă, ceea ce se întâmplă și lucrurile pe care le aflăm în acest roman sunt mult mai șocante decât mi-aș fi putut imagina.

Notă: rezumatul de mai jos conține spoilere din primele două volume, dar părerea mea despre carte e scrisă fără să facă vreo referință la vreun eveniment cheie, așa că o puteți citi fără teamă indiferent dacă ați citit sau nu primele volume.

Povestea:

După evadarea Mirabellei și a lui Arsinoe, Katherine poate în sfârșit să domnească. Totuși, corpul ei e prea otrăvitor pentru a putea avea un Consort, așa că fata se teme că linia reginelor se va încheia cu ea. De asemenea, insula însăși pare să nu și-o dorească pe Katherine pe tron.

Și nici locuitorii n-o îndrăgesc prea mult pe noua regină, așa că prin tavernele și subsolurile insulei, se pune la care ceva inimaginabil: înlocuirea ei cu altcineva, cu o persoană cu mult mai mult har, capabilă să inspire oamenii s-o urmeze în primul război civil de pe Fennbirn.

Dincolo de ceață, cele două surori descoperă o lume în care ele nu sunt decât o povară pentru Billy, nicidecum glorioasele regine ale Fennbirnului. Mai mult, deși au reușit să plece de pe insulă, aceasta le vrea înapoi, bântuind visele lui Arsinoe, chemându-le pe fete acasă, unde e nevoie de ele.

Părerea mea:

Dacă n-ați citit niciunul dintre volumele acestei serii, atunci vi le pot rezuma pe scurt: primul este mai mult o introducere, prezentând personaje și locuri, dar condimentat bine de un joc politic și cu un final surprinzător. Al doilea roman este o poveste care te surprinde la fiecare pas, luând mereu o turnură nouă. Și de data asta, finalul e șocant. Ei bine, în acest al treilea volum, nimic nu mai merge cum trebuie, iar consecințele sunt grave.

Asta mi s-a părut fascinant, cum a reușit autoarea să întoarcă lucrurile în așa fel încât să înșele așteptările. Sunt atâtea elemente noi care apar acum, despre care vom afla mai multe într-un mod destul de inedit. Ceața care înconjoară insula, magia reginelor, obiceiul uciderii celor învinse, toate nu sunt deloc ceea ce par și, de-a lungul timpului, se pare că au mai existat excepții neștiute până acum.

Cartea m-a ținut cu sufletul la gură, e plină de acțiune și de suspans. Și totuși, dacă mă gândesc la ea acum (am citit-o luna trecută), mi se pare că am înghițit-o nemestecată tocmai pentru că îți vine să dai pagină după pagină, fără oprire. E amețitoare, dar multe detalii am reușit să le uit. Însă ce rămâne cu tine e senzația pe care ți-o dă cartea: de surpriză și de fascinație, de ceva întunecat (are multe bucăți destul de dure, multe morți), dar care te atrage într-un vârtej de răsturnări de situație.

Cel mai mult m-a surprins revolta de pe insulă. Nu m-aș fi așteptat niciodată ca oamenii să conteste un sistem magic vechi de secole. Senzația mea despre Fennbirn și regulile sale era că magia reginelor e ceva ce nimeni n-ar îndrăzni să conteste, însă se pare că m-am înșelat (din nou). Din păcate, asta aduce cu sine mai multe victime. De fapt, volumul acesta cred că e cel mai sângeros de până acum, așa că sper ca următorul să aducă după sine puțin răgaz, puțină pace, nu un final întunecat (cam naiv din partea mea să mă aștept la asta, având în vedere că fiecare volum din serie conține cuvântul „întunecat”, nu?). Dar rămâne de văzut.

Între timp, vă recomand Două domnii întunecate și întreaga serie, dacă n-ați început-o deja și mai ales dacă ați renunțat după primul volum. În ciuda începutului mai lent, e o serie care o să vă țină cu sufletul la gură, mereu curioși ce s-ar putea întâmpla pe pagina următoare.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Corint sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Cartea de la munte: Visul își alege visătorul

După ce am citit seria Născută din fum și os, semnată de aceeași autoare, abia așteptam să citesc și alte cărți scrise de ea. Și nu m-a dezamăgit, pentru că am descoperit un roman superb, despre visuri și lupta pentru a le îndeplini, dar și despre vise și puterea lor asupra noastră.

Povestea:

Lazlo și-a pierdut părinții în război, așa că a fost trimis la o mânăstire. Acolo a aflat de la un călugăr pe jumătate nebun povești despre un oraș vrăjit, aflat dincolo de deșert. Însă la un moment dat, numele orașului e smuls din mintea lui Lazlo, fiind înlocuit cu numele Plângerea. De-atunci, băiatul a început să creadă cu adevărat în magie.

Mai târziu, Lazlo a ajuns să lucreze la o bibliotecă, unde a început să studieze informațiile despre Plângerea, devenind practic un expert în tot ce ține de Orașul Pierdut. Însă atunci când visele sale se împlinesc și o legiune din Plângerea vine în orașul său, căutând oameni care să-i ajute cu o problemă misterioasă, Lazlo va descoperi că altcineva vrea să-i trăiască visul.

În Plângerea, oamenii au trăit în prezența zeilor. Aceștia erau niște stăpâni care păreau atotputernici și luau mereu ceea ce-și doreau: oameni care să le fie sclavi. Asta până când oamenii s-au revoltat și i-au omorât. Dar cinci copii de zeu au reușit să supraviețuiască, rămânând ascunși deasupra Plângerii. Și deși ei își doresc să nu atragă atenția asupra lor, lucrurile lăsate în urmă de zei încă amenință orașul.

De aceea, legiunea întâlnită de Lazlo a plecat din Orașul pierdut, pentru a aduna înțelepții și inginerii altor neamuri, care să-i ajute să salveze Plângerea.

Părerea mea:

Am citit Visul își alege visătorul la munte, cât timp ajutam la organizarea unei tabere. Norocul meu a fost că m-am apucat de ea în ziua liberă, pentru că zău că n-am putut-o lăsa din mână. Și pentru că se citește repede, am terminat-o într-o zi, suferind apoi pentru că s-a terminat atât de repede. E aproape nedrept de ușor de citit.

Nici nu știu care dintre protagoniști mi-a plăcut mai mult: Lazlo, băiatul care luptă pentru ceea ce-și dorește, dar îi și ajută pe alții, care e plin de compasiune și complet lipsit de egoism. Sau de Sarai, una dintre cei cinci copii de zei, cea care poate intra în visele oamenilor și care le poate înțelege teama și ura pentru zei, care poate accepta și punctul lor de vedere. Și restul personajelor sunt la fel de bine construite: chiar și „cei răi” au o motivație clară, dar și o traumă în trecut care i-a dus pe calea pe care sunt astăzi. Ambițiile și dorințele lor de distrugere sunt aproape logice, iar suspiciunea cu care îi privesc pe ceilalți (mai ales Nero pe Lazlo), e fascinantă.

Atmosfera e pur și simplu wow! Dacă ești genul de cititor care a așteptat cu nerăbdare scrisoarea de la Hogwarts, care a explorat toate șifonierele căutând poarta spre Narnia și care și-a dorit mereu ca dincolo de aparențele lumii normale să întrezărească o frântură de magie, atunci cartea asta e ca un vis devenit… un roman.

Dincolo de personaje și de lumea lor, acțiunea e și ea prezentă, mai puțin la început, dar extrem de mult spre final. Iar finalul e atât de surprinzător… Adică romanul începe cu o scenă în care o fată albastră cade din cer și moare. Apoi povestea se mută în trecut și, pe măsură ce citești, începi să înțelegi cine e fata și când va cădea… Pentru ca apoi lucrurile să se precipite și să ai parte de o grămadă de revelații fascinante. Serios, dacă începutul romanului vi se pare lent, dați-i totuși o șansă, finalul o să merite.

Așadar, în timp ce aștept continuarea, vă recomand Visul își alege visătorul dacă vă plac lumile fantastice și magice, în care visurile pot deveni realitate, iar visele sunt mult mai mult decât ceea ce par.

Cartea poate fi cumpărată din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Recenzie: Circul nopții

Cartea asta mi-a fost recomandată de o grămadă de oameni, încă de când a fost tradusă. Totuși, descrierea suna doar vag interesant, din punctul meu de vedere. Așa că deși recomandările m-au convins s-o adaug pe lista mea de lecturi, am tot amânat Circul nopții până când a fost aleasă drept cartea lunii la Bookclub-ul organizat de Diana. Ulterior, am înțeles de ce lumea o laudă și bineînțeles că am regretat că n-am citit-o mai devreme, pentru că e o carte absolut superbă. Dar descrierea ei nu e.

Relația mea cu rezumatele de pe spatele cărților e simplă: dacă e vorba despre un autor, editură sau colecție pe care o iubesc deja, atunci cel mai probabil voi ignora complet descrierea, poate nici măcar n-o voi citi. Dar dacă e vorba despre un autor pe care nu-l cunosc (Circul nopții e un roman de debut) sau de o editură care scoate și cărți care nu mă atrag (cum era Leda, la care a apărut inițial cartea), atunci descrierea pentru mine e esențială.

Așa că hai să analizăm puțin descrierea acestui roman. Notă: am folosit descrierea de la YoungArt, unde e publicată momentan cartea. E ediția pe care am citit-o eu - traducătoarea e aceeași, deci nu cred că sunt diferențe prea mari - dar descrierea nu e identică. Însă e extrem de similară, așa că dintre cele două, am preferat s-o aleg pe cea mai actuală.

Povestea:

„Circul a sosit fără nici o înștiințare; corturile lui magice, cu cupolele în dungi albe și negre, parcă au răsărit din pământ. Reprezentațiile fermecătoare, care n-au loc decât noaptea, sunt o experiență unică și o sărbătoare a simțurilor.” - Așa începe descrierea de pe coperta a patra. Și zău că ar fi fost mai bine dacă era doar atât.

„Ascunsă de ochii spectatorilor, în spatele labirintului de nori sau al grădinii construite din gheață, o competiție acerbă are loc. Celia și Marco sunt doi tineri magicieni care au fost antrenați încă de mici anume pentru acest duel crâncen al imaginației. Însă când cei doi se îndrăgostesc iremediabil unul de altul, consecințele iubirii lor se dovedesc a fi mult mai periculoase decât ar fi putut anticipa ei vreodată.” - Acerbă? Crâncen? Nu. Nici măcar puțin.

Duelul lor e mai mult o competiție de tehnică magică, nu un duel vrăjitoresc precum cele din Harry Potter. Cei doi nu se confruntă direct, ci se folosesc de magie pentru a crea atracții noi, fiecare încercând să-l depășească pe celălalt în măiestrie și rezistență, dezvoltând astfel Circul. Acest duel atrage după sine consecințe nedorite, dar povestea este mai mult a oamenilor din jurul circului și a construirii acestuia, nu a competiției magice. Ah, și cei doi se îndrăgostesc cam după jumătatea cărții, deci nu vă așteptați la o poveste de dragoste care să lege romanul, n-o s-o primiți. Iubirea lor devine un element important al poveștii, dar nu e elementul central.

Central este Circul, un loc fabulos, aflat undeva la limita dintre realitate și visare (Circul chiar se numește Le Cirque des Rêves - Circul Viselor). Pentru cei din afara Circului, acesta e doar un loc unde, au fost create cu măiestrie atracții aflate la limita imposibilului. Chiar și cei care, poate, se îndoiesc că există o explicație logică în spatele lucrurilor fantastice preferă să „nu strivească corola de minuni” (că tot a început ieri școala). Despre asta e, de fapt, cartea, despre un circ fantastic și oamenii care îl visează.

Părerea mea:

Romanul începe cu un capitol scris la persoana a doua, care ți se adresează și te invită printre corturi. Astfel de capitole mai apar ocazional, adâncind senzația de realitate visată - momentele acelea în care visezi ceva ce nu pare neapărat imposibil, dar nici nu are marginile bine definite, nu poate fi ușor explicat sau descris. Ca trucul unui iluzionist, care te păcălește pentru că îți dai voie să crezi că poate fi real. Imaginație care a prins viață, vis care e mai real decât lumea ta, asta e starea pe care ți-o dă cartea, aceasta e atmosfera superb construită. Cine n-ar vrea să fugă cu Circul și să trăiască mereu undeva unde totul pare posibil?

Personajele sunt bine construite, deși povestea de dragoste dintre Celia și Marco mi s-a părut puțin forțată (pe de altă parte, cum să nu te îndrăgostești de singura persoană capabilă să te înțeleagă în întregime?). Majoritatea personajelor sunt simpatice, cu excepția celor doi magicieni care au orchestrat acest duel. Amândoi sunt niște tutori teribili și abuzatori, absolut înfiorători. Însă restul personajelor chiar mi-au plăcut. Totuși, de departe, preferatul meu a fost ceasornicarul. Nu e un personaj principal, dar chiar și așa, nu vreau să vă spun prea multe despre rolul lui în poveste. Dar m-am regăsit mult în abordarea și în acțiunile sale și îmi place să cred că în locul lui aș fi făcut același lucru. Iar comunitatea lui e #goals.

Totuși, cartea are o acțiune destul de lentă. În mare parte a timpului, nu se întâmplă prea multe lucruri. Nu e o poveste care să se bazeze pe intrigă, ci e mai degrabă orientată pe dezvoltarea personajelor și pe construirea lumii. Suspansul și marile revelații nu sunt date de întorsături de situație, ci de detalii despre magie care abia atunci ies la iveală. Mie mi-a plăcut enorm din punctul acesta de vedere, nu mă deranjează poveștile mai lente, atâta timp cât sunt bine executate. Iar aceasta construiește o lume și un Circ absolut minunat.

De asemenea, și stilul narațiunii e unul neliniar: capitolele consecutive sar nu doar de la un personaj la altul, dar și de la un an la altul, sunt salturi mari prin timp și bucăți de puzzle care se îmbină târziu. Nu e un roman pe care să-l devorezi, ci unul care îți va pune atenția și răbdarea la încercare. Eu apreciez mult asta, îmi place să îmbin singură bucățelele de informație și să nu mi se ofere totul pe tavă, dar nu e ceva pe gustul tuturor.

Tooooocmai de aceea, pe lângă descriere, mai am un mare of: ce caută cartea asta în colecția pentru tineri? Adică da, e o carte care are protagoniști adolescenți, dar până la finalul poveștii, cei doi au în jur de 30 de ani. Da, romanul aduce în discuție tema unei copilării groaznice, dar nu stă s-o dezbată sau s-o evidențieze prea mult. Nu e un roman al maturizării, nu e vorba despre cum Celia și Marco „cresc mari” sau despre îndrăgosteala lor.

Nu zic că tinerii n-ar trebui să citească romanul, nu are vreun pasaj prea matur pentru vreo vârstă (e puțin mai întunecat pe alocuri, mai ales când vine vorba de abuzurile asupra copiilor - care nu sunt sexuale, nu se ajunge la nimic din sfera asta, dar e vorba totuși de neglijență și de chinuire - și, mai târziu, sunt niște episoade destul de serioase. Dar 14+, cum scrie pe carte mi se pare rezonabil). Dar nu l-aș recomanda în primul rând tinerilor, nu mi se pare potrivit să fie încadrat la această categorie de vârstă.

Există cărți pentru tineri pe care le pot citi cu plăcere și adulții, deși publicul lor țintă e format din adolescenți. La fel, acesta e un roman pentru adulți care poate fi citit cu plăcere și de tineri. Dar tematica, elementele de construcție, stilul lent, toate sunt mai potrivite într-o colecție pentru adulți, după părerea mea.

Așadar, dacă sunteți niște visători incurabili, pasionați de povești aflate la limita dintre real și fantastic, dacă nu vă deranjează salturile prin timp între capitole și vă plac romanele cu un ritm lent, axate pe personaje, atunci vă recomand cu drag Circul nopții. Atmosfera e incredibilă și, o dată ce v-ați lăsat prins, n-o să mai vreți să părăsiți Circul.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Young Art sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.