Radu Găvan

Recenzie: Neverland de Radu Găvan

coperta-neverland.jpg

Povestea:

Anton e un profesor universitar pentru care fiecare zi e o luptă. O dată ce soția lui a murit, singurul lucru care îl ține în viață e fetița lor, Letiția. Însă aproape fiecare moment în care o privește doare, pentru că e conștient că nu-i poate oferi ceea ce ar vrea. Și ar vrea să-i ofere totul, dar uneori, chiar o ciocolată e un efort prea mare. Totuși, cum îi explici asta unui copil, cum să-i spulberi visele pline de culoare când știi deja că dincolo de ele e doar o garsonieră gri și sufocantă, construită doar ca să țină la distanță lumea și mai gri care vrea doar să te strivească...?

În plus, mai există un copil, unul căruia copilăria îi e furată în fiecare zi până când nu mai rămâne nimic, nici copilul, nici omul, ci doar un hău negru într-un înveliș de carne. Dar chiar și astfel de stafii reușesc să se lege de un alt suflet, reușesc să găsească ceva care să aducă un strop de viață în ochii lor. Și atunci nimeni nu poate bănui ce ar fi în stare să facă pentru a-și apăra prietenii.

Părerea mea:

Uneori, cred că mi-aș dori ca Radu Găvan să se lase de scris. Romanele lui pur și simplu te lovesc, emoțional vorbind, în cel mai sensibil punct al tău, te fac să-ți pierzi încrederea în umanitate, în societatea în care trăiești, în prietenie, în orice fel de valori umane, în tot. Și ca și cum n-ar fi de-ajuns, mai există și acea rază de speranță, acel fum vag luminos dintr-un colț de carte care te scoate puțin din bezna în care te-ai scufundat trăind alături de personajele lui Radu, care scrie prea la naibii de bine. Și întunericul e cu atât mai puternic atunci când vezi lumina și poți să vezi diferența între ele.

Neverland este o carte despre viață, dar viața de după ce culorile dispar, aproape-viața pe care o trăiești atunci când ai pierdut motorul și înaintezi doar din inerție. Dar e și o poveste despre forța pe care ți-o dau cei dragi, despre cum, în clipa în care nu mai ai nimic de pierdut, înțelegi cât de multe poți face pentru ca lor să le fie mai bine. Și e o poveste despre alegeri greșite, despre cum o singură greșeală poate deveni un bulgăre de zăpadă care aduce după el alte decizii greșite, care aduc din ce în ce mai multe consecințe după ele până când viața ta e atât de diferită încât singurele alegeri care mai au vreun sens sau vreun rost sunt cele greșite.

Aș fi vrut să scriu că am empatizat cu Anton, dar ar fi o minciună. Aș fi vrut să scriu că i-am simțit durerea, dar citind despre viața lui, mi-am dat seama că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru faptul că nu știu ce e durerea. Totuși, în felul meu limitat, am simțit și eu pereții apăsători, durerea surdă, amorțită, dar veșnic nevindecată a unei pierderi, bucuria înțepătoare a unei persoane dragi pe care o știi condamnată, arsura veșnic dureroasă a neputinței de a schimba ceva... Am simțit doar o mică parte din ceea ce era acolo, dar a fost destul cât să mă termine nervos, cât să mă facă să stau cu cartea lipită de mâini o noapte întreagă, ignorând somnul sau faptul că a doua zi trebuia să fiu o persoană. Nu voiam să fiu o persoană, voiam să smulg paginile și să le înlocuiesc cu unele goale pe care să scriu altă poveste. Voiam să fiu un spirit care poate să-l apuce pe Anton și să-l oprească înainte să fie prea târziu.

Și aș mai fi vrut să nu cred cartea asta, aș fi vrut să-mi imaginez că așa ceva nu există, că nu se poate întâmpla, că nu pur și simplu. Am vrut să-l urăsc pe Anton, să-l detest pentru alegerile lui, pentru că e vina lui că povestea asta există, că așa ceva n-ar trebui să existe. Dar nu e în totalitate vina lui, nu pot să cred asta. Aș fi vrut să urăsc ceva concret, dar n-am putut urî decât soarta în care nici măcar nu cred, dar nu pot să nu cred după cartea asta pentru că e prea mult, prea dur, prea ascuțit.

E o carte cu o copertă prea nevinovată. Prea luminoasă. E o carte plină de griuri pastelate care se accentuează până devin alb pur și negru pur și contrastul între ele îți rănește ochii, dar nu poți privi în altă parte. E o carte ca un tren deraiat care nu poate fi oprit. E o carte inevitabilă. Și asta doare cel mai tare, faptul că înțelegi că nu se putea altfel, nu exista alt drum și chiar dacă ar fi existat, ar fi ajuns tot acolo, la același final inevitabil în care întunericul înghite tot, mai puțin speranța, blestemata de speranță care rămâne mereu.

Cițiti cartea asta. Citiți-o pentru că e ceva ce n-ar trebui să trăiască nimeni, niciodată, dar despre care nu avem voie să uităm că există, că se poate întâmpla oricui, că nu știm la ce curbă urmează să ieșim cu totul de pe șine și să pierdem luminița de la capătul tunelului. Citiți-o, la naiba, pentru că doare și oricât de imbecil de egoist ar suna, uneori e bine să-ți amintești că durerea ta nu e chiar atât de mare, că se poate mult, mult, infinit mai rău. Meriți să ți se reamintească faptul că de fapt ești fericit, deșteptule, și că ar fi cazul să înveți să apreciezi asta.


Recenzie: Exorcizat de Radu Găvan

coperta-exorcizat.jpg

Povestea:

După ce decide să renunțe la facultate, un tânăr încearcă să-și câștige existența lucrând ca agent imobiliar.

Totuși, independența proaspăt dobândită o dată cu cheile unei garsoniere duce la începerea procesului de devenire al protagonistului, proces în care fantomele, traumele și demonii trecutului își dau mâna cu toate relele prezentului ca să-l mâne spre viitor precum sunt mânate animalele spre porțile abatorului.

Părerea mea:

De-a lungul timpului, mi-am trăit viața într-un mediu protejat. Nu mi-am dat seama de asta mereu, dar am început s-o realizez în ultimii ani, pe măsură ce vedeam, de la distanță, ce e drept, imaginea de ansamblu a realității. Sunt multe lucruri care variază de la rele la îngrozitoare, lucruri care pentru unii sunt o realitate cruntă, iar pentru mine sunt doar povești.

Sunt o persoană fericită, care trăiește într-un mediu în care majoritatea frazelor motivaționale precum „Dacă vrei, poți!” sunt perfect adevărate. Și nu e în totalitate meritul meu. Am muncit pentru a ajunge în acest punct, dar am avut și destul de mult noroc. Și sunt recunoscătoare pentru asta. Vă spun toate astea ca să fie clar de pe ce poziție am privit și privesc eu romanul Exorcizat. Știam că trăiesc într-o bulă destul de bine izolată, dar nu cred că am simțit-o niciodată ca pe o poziție privilegiată până când acest roman nu m-a forțat să dau piept cu un alt mediu, unul despre care știam că există, dar pe care abia acum simt că l-am văzut cu adevărat, că m-am confruntat cu el.

Pentru mine, romanul acesta a fost un contact dur cu o realitate pe care deseori refuzam s-o accept. Totuși, cred că cineva pentru care întâmplările descrise în roman sunt o realitate cotidiană nu l-ar vedea nici pe departe ca pe o trezire la realitate, ci pur și simplu ca pe o cronică a unei vieți.

Cel mai greu pentru mine a fost să nu-l judec pe protagonist. La început, l-am perceput ca pe o persoană inteligentă, lucidă, cu care poate mi-ar fi plăcut să stau de vorbă, cu care aș fi putut cădea de acord în anumite privințe și cu care poate mi-ar fi plăcut să mă contrazic pe anumite teme. Dar pe măsură ce povestea avansează și viața îl poartă din ce în ce mai adânc într-o spirală descendentă care nu e de fapt decât un cerc vicios al fricii, urii și violenței - foarte reușită coperta, apropo - n-am putut să nu mă pun în pielea lui, dar n-am putut nici s-o fac cu totul. Pentru că totul e șocant de nedrept! E de fapt o altă lume, una în care frazele motivaționale sunt doar o bătaie de joc. E o lume cu alte reguli din care pur și simplu nu vedeam o evadare.

„Pentru că eu cred cu tărie că un tigru obligat să trăiască printre câini va ajunge să latre cu ei până la urmă. Va uita cine e și, la un moment dat, va deveni un câine ca și ceilalți, fără să mai știe drumul de întoarcere. Și nimeni nu i-l va arăta, pentru că pe nimeni nu interesează cu adevărat ce se întâmplă în viața unui câine rătăcit.”

Voiam cu disperare să dau vina pe cineva. Pe el, pe alegerile lui, pe familia lui, pe mediul în care trăiește, pe garsoniera goală pe care am văzut-o ca pe un simbol al alienării și nebuniei, pe internetul pe care l-am văzut pentru prima dată ca pe un tobogan noroios pe care pur și simplu aluneci mai adânc și mai adânc într-o prăpastie a inumanului din care nu vedeam calea de ieșire. Și-l judecam, îl judecam că nu încearcă suficient, că nu vrea suficient, că e moale și slab și fricos. Apoi mă contraziceam singură, pentru că nu e niciunul din aceste lucruri.

Protagonistul e un om pus într-un mediu care mie mi-e necunoscut, despre care nu știu și nu vreau să știu destule cât să pot afirma cu siguranță că te poate transforma în altceva, dar care simt că te poate strivi fără șă-ți dai seama. Dar nici nu pot da în întregime vina pe mediu, pentru că nu pot să cred că există locuri atât de întunecate încât niciun om să nu se poată cățăra afară din ele.

Exorcizat e o poveste dură, brutală, dar sinceră și reală, despre care cred că ne reamintește faptul că realitatea are și alte fațete decât cele pe care le cunoaștem. Și poate că e bine să mai dăm nas în nas și cu aceste lumi pe hârtie. Cel puțin atunci când citești despre ele, te poți opri oricând devine prea mult și îți poți aminti că sunt destul lucruri din viața ta pentru care trebuie să fii recunoscător.

E un roman care nu poate să te lase indiferent:, începe ca un val și devine un tsunami care crește și crește deasupra ta, ducându-te în adâncuri întunecate din care singura șansă să te ridici și să iei o gură de aer e să te oprești literalmente din citit, pentru că speranța e ultimul lucru pe care îl vei găsi în adâncurile cărții.

Recomand romanul doar celor care vor să-și amintească și care suportă să conștientizeze faptul că nu întotdeauna viața se află în mâinile noastre și că între o viață fericită și una plină de frică, ură și violență e doar un pas. Și viața nu vine nici măcar cu garanția că știi atunci când ai făcut deja acel pas sau că e deja prea târziu ca să te întorci.