Provocarea

Recenzie: Provocarea II (Rephelimii #1)

Mi-e destul de greu să rezum cartea fără să-mi scape vreun spoiler sau vreo remarcă extrem de subiectivă, așa că am decis ca de această dată să vă ofer descrierea oficială:

coperta-provocarea-2-simona-stoica.jpg

Povestea:

Legătura neobișnuită dintre Jack Harper, conducătorul Rephelimilor, și Desiree, a Treia Cheie a Havenului, îl îngrijorează pe Azazeal, care alege să o trimită pe Eliza Harper dincolo de Voal, pentru a testa încrederea dintre ei și a-și ajuta fratele să-și îndeplinească misiunea.

Coșmarurile lui Desiree au revenit, dar amintirile refuză să dispară. Atenția ei este distrasă de persoanele nou apărute în oraș, dar și de Umbre, ființe aflate la granița dintre Viață și Moarte, care o urmăresc în permanență și ucid fără milă.

Numărul Rephelimilor din Wolfcraft crește.

Însă cine spune adevarul și cine încearcă să o manipuleze?

Părerea mea:

Am terminat Provocarea II acum câteva zile, dar am avut nevoie de ceva timp ca să-mi fac puțină ordine în gânduri, ca să mă hotărăsc ce simt de fapt în privința ei. Adevărul e că în continuare, habar n-am...

Ceea ce a funcționat foarte, foarte bine în cazul primului volum, cel puțin pentru mine, a fost stilul. Mi-a plăcut faptul că era încurcat și vag, că multe informații erau omise, mi s-a părut că ajută la crearea acelui început atractiv care e crucial pentru o serie. A fost un prim volum foarte bun din punctul ăsta de vedere. De la acest volum, însă, voiam altceva. Avusesem deja parte de mister, eram deja intrigată de serie, însă am început să-mi doresc explicații, aveam nevoie să încep să simt atașament față de lumea creată sau față de personaje. Ca să îmi placă ceva, trebuie să-l înțeleg, măcar puțin.

Nu mă înțelegeți greșit, ceața începe să se ridice în acest volum, poveștile personajelor încep să apară. Explicațiile despre lumea Rephelimilor sunt aproximativ suficiente. N-aș zice că sunt îndestulătoare, dar sunt suficiente. Însă personajele lasă de dorit. Pentru mine, marea problemă a acestui volum a fost Desiree. N-am reușit s-o înțeleg, n-am reușit să empatizez cu ea. Mai rău, cu ea în postura de narator, mi s-a părut că volumul acesta devine foarte obositor, foarte repede.

Pe parcursul cărții, Desiree e confuză. Înțeleg asta. Are 17 ani, deci presupunând că viața ei ar fi perfect normală, acum ar fi momentul în care începe să priceapă cine estea ea, ce vrea de la lume și viață, chestii de-astea. Dar viața ei nu e normală, așa că e și mai confuză. Nu știe ce i se întâmplă, nu știe în cine să aibă încredere, așa că face cele mai greșit lucru și alege să reacționeze mereu, fără să acționeze în mod activ vreodată. Nu cred că a fost vreun moment în are să simt că trage aer adânc în piept și gândește, n-am simțit niciodată o pauză în care să facă ordine în haosul din viața ei. Măcar puțin! Înțeleg că e o persoană impulsivă, dar totuși am simțit nevoia de pauze ocazionale, așa că lectura n-a mai curs și mi-a lăsat senzația de oboseală despre care vorbeam mai sus.

Iar sentimentele lui Desiree mi-au pus capac. La un moment dat, am început să mă întreb dacă nu cumva e gravidă sau ceva, părea exagerat de hormonală, îi sărea țandăra instant, totul la ea era un conflict. Urăște pe toată lumea, dar îi vrea în siguranță, vrea ca anumite personaje să moară, dar le ia apărarea. Roller-coaster emoțional e puțin spus. Pe parcursul întregului volum, Desiree m-a făcut să mă simt ca o persoană ajunsă pe undeva pe la vârsta de mijloc care trebuie să aibă grijă de un copil excesiv de energic, atât de hiperactivă era. Tocmai de aceea informațiile căpătate despre lumea Rephilimilor nu mi se par îndestulătoare, pentru că ea pare că nu le asimilează, le înghite nedigerate, nu le procesează în niciun fel...

În plus, multe personaje sunt văzute doar din perspectiva ei. Și cum ea e o tornadă emoțională, care ba îi urăște pe toți, ba îi adoră pe toți, habar n-am ce simt eu față de niciun personaj. Cu excepția lui Desiree, desigur, de care nu-mi place. Sper să fie doar o altă Diane din Ultimul avanpost și să devină simpatică după ce viața o forțează să nu mai fugă aiurea și să digere ce i se întâmplă. Sper.

Oricum, puștoaica are nevoie serioasă de o trezire la realitate care s-o facă să renunțe la atitudinea ei stupidă cu „nu-mi spuneți voi mie ce să fac”. Prințesă, am o veste pentru tine, ai căzut cu capul înainte într-o lume nouă, dacă nu te apuci să asculți de cei care știu cum merge și care își spun și ție ce să faci, o să dai chix. Ceea ce n-ar fi așa rău, poate am căpăta și noi un narator mai stăpân pe sine.

De fapt, dacă mă gândesc bine, întreg volumul am așteptat această trezire a lui Des, speram să-i dea cineva o pereche de palme și s-o pună la locul ei de ucenic. Cred că de fapt, faptul că anticipam acest moment și nu l-am primit m-a făcut să mă molipsesc de nehotărârea „prințesei” și să nu-mi dau seama dacă mi-a plăcut sau nu cartea. Tot ce știu e că m-a umplut de frustrare...

Totuși, finalul volumului a fost un cliffhanger foarte promițător, pentru că urmările sale probabil vor pune destule lucruri în mișcare. Astfel încât, indiferent de rezultat, s-ar putea ca sursa frustrării mele să dispară. Tocmai de aceea, mă abțin să trag vreo concluzie și singurul rezultat al zilelor în care am încercat să ajung totuși la o concluzie a fost decizia mea de a continua să deliberez până după următorul volum...


Recenzie: Provocarea #1 (Rephelimii #1)

coperta-provocarea-1-simona-stoica.jpg

Povestea:

Ca să nu-și petreacă sfârșitul de săptămână plicitisindu-se, Desiree și sora ei, Sarah, alături de prietenii lor, Viola, Derek și Michael decid să pătrundă prin efracție în străvechiul conac Wolfmaner, pentru a afla adevărul din spatele legendei locale despre moartea baronului Rockner și a familiei sale.

Dar o dată ce vor pătrunde în conac, regulile se vor schimba și vor trebui să facă față nu numai fantomelor trecutului, dar și unor demoni cât se poate de ancorați în prezent. Și totul se întâmplă deoarece Desiree nu e ceea ce pare a fi, Soarta ei rezervându-i un viitor foarte diferit de cel pe care și-l imaginase tânăra.

Totuși, lumea care dă năvală peste realitatea pe care o cunoștea Desiree nu se rezumă doar la conac, deoarece dintr-o realitate paralelă își face apariția Jack Harper, un Rephelim. Dar este el un prieten sau un dușman?

Părerea mea:

Ați încercat vreodată să povestiți un vis? Ați sesizat că deseori, în timp ce vorbiți, vă dați seama că povestea are goluri, schimbări bruște ale locului, atmosferei sau personajelor, lucruri care nu au sens la lumina zilei, dar care erau perfect firești în vis? Ați observat cât de logic părea totul până când ați încercat să-l împărtășiți cu ceilalți? Ați observat că un vis adus în realitate devine pur și simplu lipsit de substanță?

O să presupun că răspunsul a fost „da”. Dar ați avut vreodată senzația acută că citiți un vis? Nu povestea unui vis, nu transpunerea lui în realitate, ci visul în sine, cu toate regulile lui bizare și poate de neînțeles, dar care au cumva sens acolo, în acea lume? Ei bine, cam asta e senzația cu care te lasă primul volum al seriei Provocarea (cu mențiunea că uneori visul e mai degrabă un adevărat coșmar).

Senzația asta de suprarealism se instalează încă de când e menționat prima dată conacul Wolfmaner. Personajele sunt ferm hotărâte să meargă acolo ca să afle adevărul despre moartea baronului și a familiei sale, deși până atunci problema nu-i interesase nici un pic. E exact acea hotărâre oarbă dintr-un vis, e ca și cum simpla mențiune a numelui acestui loc e suficientă pentru a distruge orice urmă de rațiune. Și imediat ce protagoniștii ajung în preajma conacului începe cu adevărat coșmarul.

De fapt, conacul e epicentrul acestui roman, e cel care declanșează intriga și care susține acțiunea, e un labirint fără cap și fără coadă care se modifică în funcție de reguli numai de el știute. Fenomene stranii se petrec la tot pasul, dar nici măcar acestea nu respectă vreun tipar. Și totul e conținut între granițele conacului, ca și cum acesta ar fi un imens generator de coșmaruri. Nu-mi dau seama dacă am reușit să mă atașez de vreun personaj (și o să explic puțin mai încolo de ce ezit), dar dacă Wolfmaner ar putea fi considerat personaj, atunci ar fi cel mai fascinant din întregul roman.

Totuși, nu la fel de fascinante mi s-au părut personajele paranormale ale acestui volum. Pe de o parte, avem o vrăjtoare locală care e mai mult decât o persoană excentrică, dar despre care nu aflăm mai nimic. Apoi, avem o tânără despre care vom afla că are peste 100 de ani, dar despre care nu știm absolut deloc cum a reușit să-și păstreze tinerețea. Și mai sunt și câteva creaturi scoase direct dintr-un film horror a căror existență e pur și simplu luată de bună. Iar de cealaltă parte sunt Rephelimii.

După un volum întreg, încă nu pot spune dacă sunt o familie sau o specie, dacă sunt umani, supraumani sau ceva cu totul diferit. Nu știu absolut nimic despre abilitățile lor sau despre ceea ce îi diferențiază de celelalte specii/familii de supranaturali. Și chestia asta ar trebui să mă deranjeze, și încă destul de tare, dar cumva, pentru mine întreaga atmosferă de mister încețoșat de reguli neclare a funcționat și a funcționat bine, m-a intrigat.

La fel de intrigante mi s-au părut și personajele umane. Avem cinci prieteni care deseori se poartă ca și cum n-ar avea nimic în comun, prieteni care se ceartă violent, izbucnind din cele mai banale motive, pentru ca în final, certurile să fie aplanate fără vreun motiv clar. Din nou, exact ca într-un vis, stările de spirit se schimbă fulgerător, fără vreo explicație și deși asta contribuie enorm la atmosfera suprarealistă, dăunează construcției personajelor pentru că fiind atât de nestatornice, senzația mea a fost că nu le cunosc absolut deloc. Tocmai de aceea nu sunt sigură că mi-a plăcut vreunul dintre ei, pentru că nu cred că am reușit să înțeleg vreun personaj.

În schimb, mi-a plăcut mult finalul romanului, pentru că imediat ce conacul a fost lăsat în urmă, o senzație de calm s-a instalat peste toți și toate, pentru ca apoi, coșmarul să se strecoare în lumea reală, confirmând că visul a fost real și forțând personajele să încerce să descopere regulile și logica din spatele lucrurilor de neînțeles pe care le-au trăit.

Ca prim volum al unei serii, Provocarea e o carte intrigantă și suficient de misterioasă încât să te facă să vrei să citești mai departe ca să afli ce s-a întâmplat de fapt. Totuși, deși mi-a plăcut enorm stilul, nu cred că e potrivit o perioadă prea lungă de timp. Deși lipsa informațiilor e exact elementul care te face să vrei să continui lectura, la un moment dat informațiile devin necesare pentru că misterul prelungit prea mult timp devine forțat.

Tocmai de aceea, sper ca în următorul volum să aflu ce sunt Rephelimii și cum arată de fapt lumea lor, dar și cum e văzut de fapt destinul unui om, pentru că regulile cărții privind Soarta mi-au fost neclare. Dar n-o să aflu până nu-l citesc, nu? Între timp, vă invit și pe voi să descoperiți primul volum din Provocarea.