Philip K. Dick

Fragment: Visează androizii oi electrice?

În doar câteva ore începe East European Comic Con, ceea ce înseamnă că Romexpo se va transforma într-o lume plină de culoare și de oameni faini care vor petrece trei zile de poveste printre călători în timp, mutanți, elfi, Jedi, monștri, luptători neînfricați și creaturi nepământene. Printre standuri, o să descoperiți benzi desenate, cărți, figurine, dar și cărțile care au stat deseori la baza serialelor sau filmelor pe care le iubim.

Printre ele, se numără și standul editurii Nemira, care vă așteaptă cu o nouă ediție a romanului Visează androizii oi electrice, care a stat la baza filmului Blade Runner, a cărui continuare, Blade Runner 2049, se va lansa în cinematografe în această toamnă.

Mai jos găsiți un fragment de roman, ca să vă convingeți că volumul lui Phillip K. Dick nu poate lipsi din biblioteca unui geek.


Un impuls electric, scurt şi rapid, generat de alarma automată a orgii de senzaţii, amplasate lângă pat, îl deşteptă din somn pe Rick Deckard. Surprins – întotdeauna îl surprindea trezirea pe neaşteptate –, se dădu jos din aşternut şi se întinse să-şi dezmorţească mădularele, îmbrăcat aşa cum era, în pijamaua lui multicoloră. Din patul alăturat, Iran, nevastă-sa, deschise nişte ochi cenuşii şi trişti, clipi, apoi mormăi ceva şi-i închise la loc.

– Ţi-ai potrivit orga la o intensitate prea mică, îi spuse bărbatul. Am să ţi-o reglez eu, ai să te trezeşti şi…

– Ia mâna de pe comenzi! Vocea ei aducea cu un şuierat plin de obidă. Nu vreau să fiu trezită!

Aşezându-se pe pat, alături de Iran, Rick îi explică pe ton domol:

– Dacă-ţi vei regla impulsul la o intensitate suficient de ridicată, atunci ai să fii mulţumită că te trezeşti; asta-i toată chestiunea. O bătu uşurel pe umărul gol, lipsit de culoare.

– Saltă-ţi labele de poliţai de pe mine! se răsti Iran.

– Nu sunt poliţai! Rick simţea crescând în el iritarea, deşi nu formase nicio comandă în acest sens.

– Eşti mai rău de-atât, rosti nevastă-sa, continuând să ţină ochii închişi. Eşti un asasin plătit de poliţişti!

– N-am ucis în viaţa mea o făptură omenească! Iritarea i se accentuase acum, devenind ostilitate făţişă.

– Cu excepţia nenorociţilor ălora de androizi! îl persiflă Iran.

– Observ, în schimb, că tu n-ai avut nicio ezitare să cheltuieşti pe tot soiul de fleacuri de moment banii primiţi drept recompensă! Se ridică în picioare şi, cu paşi mari, se îndreptă spre consola orgii de senzaţii, continuând: Asta în loc să facem economii, să putem cumpăra şi noi o oaie adevărată, cu care să înlocuim imitaţia electrică de pe acoperiş… un animal fals, pentru care am dat întregul meu câştig obţinut prin trudă de-a lungul anilor!

Ezită între a forma pe consolă denumirea unui inhibitor talamic (destinat să-i suprime mânia) sau, dimpotrivă, pe aceea a unui stimulator de acelaşi fel (ce l-ar fi înfuriat îndestul încât să iasă învingător din discuţie).

– Dacă formezi codul pentru o iritare crescută, spuse Iran, cu ochii deschişi şi atenţia la pândă, atunci am să fac şi eu ca tine. Am să dau aparatul la maximum şi să vezi bătaie! Certurile de până acuma au fost o nimica toată… Pune-mă, numai, la încercare şi-o să te convingi!

Dintr-un salt fu lângă consola propriei sale orgi de senzaţii unde rămase în picioare, uitându-se la el şi aşteptând. Bărbatul oftă, învins de ameninţare.

– Voi forma starea prevăzută în programul de astăzi. Examinându- şi agenda pentru ziua de 3 ianuarie 1992, văzu că-i era necesară o atitudine de profesionist în afaceri. Dacă am să procedez conform programului, întrebă el, precaut, ai să faci şi tu la fel?

Rămase în aşteptare, suficient de isteţ ca să nu se oblige la nimic până când nevastă-sa nu-şi dădea, la rândul ei, acordul.

– Trăirile mele de azi cuprind o stare depresivă, combinată cu un complex de vinovăţie, pe durata a şase ore, zise Iran.

– Poftim?! Cum aşa? Opţiunea ei dădea peste cap întreaga menire a orgii de senzaţii. Nici n-am ştiut că poţi forma una ca asta! rosti, sumbru.

– Şedeam aici într-o după-amiază, începu Iran să povestească, şi ca de obicei mă uitam la televizor, la Matahala Prietenoasă şi Prietenii ei Prietenoşi. Tocmai povesteau ceva despre un număr colosal, nou-nouţ, pe care urmează să-l înceapă curând, când deodată a apărut iar reclama aia îngrozitoare, pe care-o urăsc atât de mult; ştii care, cea pentru Suspensoarele de Plumb Mountibank… Aşa că pentru câteva clipe am închis sonorul. Şi-atunci, am auzit clădirea. Clădirea asta… Am auzit…

Se întrerupse, gesticulând.

– …apartamentele goale, completă Rick. Uneori, noaptea, când ar fi trebuit să doarmă, le auzea şi el. Şi totuşi, în acele vremuri, un edificiu pe jumătate ocupat avea o poziţie privilegiată în schema densităţii populaţiei; în zonele unde înainte de război se aflaseră suburbiile puteai găsi o mulţime de construcţii nelocuite. Cel puţin aşa auzise… iar pentru el, ştirea rămăsese un simplu zvon; ca majoritatea oamenilor, de altfel, nu se îngrijise s-o verifice direct.

– În momentul acela, îşi continuă Iran relatarea, abia formasem starea 382. Cu toate că, pe cale raţională, realizam pustiul ce mă înconjura, de simţit, nu-l simţeam. Prima reacţie pe care am avut-o a fost una de recunoştinţă pentru faptul că ne putem permite o orgă de senzaţii, marca Penfield. După aceea, însă, am realizat cât de nesănătoasă era lipsa de reacţie în faţa absenţei vieţii, nu numai în această clădire, ci pretutindeni în altă parte, pricepi? Nu, nu cred că pricepi… Situaţia amintită este considerată de obicei drept un semn de boală psihică, i s-a spus „absenţa afectului adecvat“. Drept urmare, am închis televizorul, m-am aşezat în faţa orgii şi-am început să caut. Am găsit, în final, o combinaţie pentru disperare.

 
 

Chipul negricios, cu trăsături obraznice, al femeii, oglindea satisfacţia, ca şi cum ar fi obţinut un bun de preţ:

– Mi-am programat-o, aşadar, în schema personală de trăiri, de două ori pe lună; mă gândesc că e un interval rezonabil ca să resimt lipsa de speranţă în general, dar mai ales pe aceea legată de rămânerea noastră pe Pământ, după ce toţi tipii cât de cât deştepţi au emigrat, nu crezi?

– Dar dintr-o asemenea stare, protestă Rick, se iese foarte greu. Disperarea cu privire la întreaga realitate se perpetuează de la sine.

– Programez o decuplare automată după trei ore, rosti mieroasă nevastă-sa. Starea 481. Conştientizarea variatelor posibilităţi pe care ţi le oferă viitorul. Speranţa reînnoită că…

– Ştiu şi eu starea 481, o întrerupse el. Formase de nenumărate ori combinaţia respectivă, considerând-o drept una de bază. Ascultă, îi spuse, aşezându-se şi trăgând-o de mână, lângă el, pe pat, chiar şi cu întrerupere automată este periculos să experimentezi un proces depresiv, indiferent de natura lui. Uită de programul ăsta şi eu am să fac la fel cu al meu. Mai bine formăm amândoi starea 104. După aceea tu n-ai decât să ţi-o păstrezi, iar eu mă voi reprograma pentru atitudinea cerută de obicei în afaceri. În felul ăsta o să doresc să trag o fugă pe acoperiş, să văd ce mai face oaia, apoi să mă duc la slujbă; între timp aş fi sigur că nu stai aici cuprinsă de melancolie la absenţa televizorului.

Dădu drumul degetelor ei lungi şi subţiri, traversă apartamentul spaţios, până în sufrageria care mai păstra încă mirosul slab al ţigărilor din ziua precedentă şi deschise aparatul TV.

Din dormitor, vocea lui Iran îl urmă:

– Închide-l! Nu pot să-i sufăr imaginile înainte de micul dejun!

– Formează 888, spuse Rick, aşteptând să se încălzească circuitele. Dorinţa de a urmări programele de televiziune, indiferent de conţinut!

– În clipa asta nu simt nevoia să formez nimic.

– Bine, atunci formează 3.

– Dar ţi-am mai spus, nu pot să formez o comandă care-mi stimulează cortexul tocmai spre a forma! Dacă nu vreau să formez, atunci cu atât mai mult nu vreau să formez asta, căci atunci aş vrea să formez, şi a vrea să formez este pentru mine lucrul cel mai străin cu putinţă în clipa de faţă! Tot ce-mi doresc e să stau întinsă pe pat şi să mă uit în tavan.

Glasul îi deveni ascuţit, cu nuanţe de deprimare, în vreme ce sufletul îi îngheţă şi ea încetă să se mai mişte, ca şi cum o greutate imensă, instinctivă şi omniprezentă, semn al unei inerţii aproape absolute, o luase în stăpânire.

Bărbatul învârti butonul de sunet al televizorului şi vocea tunătoare a Matahalei Prietenoase umplu încăperea:

– …hei, hei, oameni buni, e timpul să vă prezentăm prognoza vremii pentru ziua de astăzi. Satelitul Mangusta transmite că precipitaţiile radioactive vor fi mai pronunţate în special către ora prânzului, după care vor slăbi în intensitate, aşa încât aceia dintre voi, oameni buni, care se vor aventura în exterior…

Apărută pe neaşteptate lângă el, cu lunga-i cămaşă de noapte răsucită precum o funie, Iran închise televizorul.

– Foarte bine, renunţ! Am să formez combinaţia pe care-o vrei. Am să formez orice combinaţie – minunata exaltare sexuală sau… Mă simt atât de rău, încât aş îndura chiar şi-aşa ceva. La dracu’! Cu ce schimbă asta lucrurile?

– Am să formez atunci eu, pentru amândoi – spuse Rick şi o conduse înapoi în dormitor. Acolo acţionă pentru ea starea 594: recunoaşterea de bunăvoie a înţelepciunii superioare a bărbatului, indiferent de domeniu. Iar pe propria lui consolă tastă combinaţia pentru o atitudine nouă, plină de creativitate, faţă de slujba pe care-o îndeplinea. Deşi nu prea era nevoie: Şi fără o orgă de senzaţii marca Penfield, această atitudine constituia modul său obişnuit de a aborda lucrurile.


Recenzie: Dr. Bloodmoney de Phillip K. Dick

Citind povești despre cum ar putea arăta o societate post-apocaliptică, am întâlnit personaje care vor să reconstruiască lumea veche sau, din contră, să creeze una mai bună. Am întâlnit și resemnare uneori, dar niciodată atât de multă și de deprimantă ca în Dr. Bloodmoney, un roman în care nu sfârșitul lumii e șocant, ci faptul că e acceptat cu atâta ușurință.

coperta-dr-bloodmoney.jpg

Povestea:

În urma unor calcule greșite, testarea unor bombe nucleare în atmosfera terestră a însemnat și apariția unor mutanți care nu au membre, așa că au nevoie de proteze pentru a putea funcționa normal. Nu toți au apărut din cauza radiațiilor, unii dintre ei, precum Hoppy Harrington, fiind rezultatul unor medicamente nocive.

Totuși, lumea a reușit într-un fel sau altul să integreze în societate acești noi cetățeni și, în plus, să-și continue progresul, primul cuplu de oameni urmând să plece în curând spre Marte.

În ziua lansării rachetei, însă, se declanșează adevăratul dezastru, deoarece America este bombardată de inamici. Hoppy reușește să supraviețuiască, la fel și Walt Dangerfield, unul dintre cei doi oameni trimiși pe Marte, care este acum condamnat să orbiteze Terra până când își va fi epuizat rezervele de hrană.

El devine catalizatorul renașterii, transmisiunile sale ajutând comunitățile să facă schimb de informații. Dar Hoppy nu e mulțumit de situația sa actuală, așa că își pune cunoștințele și puterile psihice și telekinetice în slujba propriului plan de a schimba lucrurile.

Părerea mea:

Când termin de citit o carte luminoasă, veselă sau măcar cu happy-end, mi-e în general destul de clar ce vreau să scriu despre ea, dar atunci când întâlnesc o carte sumbră, plină de sentimente din partea neagră a spectrului, mi-e mult mai greu să-mi dau seama cum să transmit faptul că merită citită. Unii dintre voi citesc tocmai ca să scape de negativitate, să evadeze în povești în care, în ciuda dificultăților, totul se termină cu bine.

Însă în acest roman, chiar și finalul te lasă confuz, pentru că deși personajul negativ e învins, personajul victorios e suficient de ambiguu cât să te facă să te îndoiești că lucrurile vor deveni mai bune. Într-un fel, Dr. Bloodmoney mi-a amintit de universul X-Men, dar privit cu adevărat din perspectiva umană. Mutanții din acest roman sunt cu adevărat înfricoșători, iar puterile lor, oricât de greu de crezut par la început, devin rapid un instrument de subjugare a oamenilor.

De fapt, cel mai dezarmat aspect al poveștii este că la început, puterile lor nici nu par credibile, ci mai mult un fel de autosugestie generată de propria lor frustrare, așa că sunt ușor de ignorat. Cel puțin până când încep să pară din ce în ce mai reale, iar când pericolul e cu adevărat conștientizat de către oameni, e prea târziu.

În plus, coperta gri se potrivește perfect, deoarece atmosfera întregului roman e apăsătoare și deprimantă. Nimeni nu pare vesel nici măcar din greșeală, adulții sunt veșnic preocupați de câte o problemă, iar singurul copil e uneori mai matur decât proprii părinți. Nimeni nu are o viață ușoară, toți au probleme externe sau interne, nici măcar cuplul care are o aventură nu e fericit.

Totuși, poate ar fi fost mai bine să fie mai puține personaje sau cele care sunt ar fi trebuit conturate mai bine, cel puțin la început. În debutul romanului, mi s-au părut prea mulți oameni, mi-era greu să rețin cine unde e și ce face. Din fericire, după o vreme m-a prins povestea și încet-încet am început să-i cunosc pe toți, să le înțeleg rolul în poveste și să mă afund în depresia lor.

Nu pot să spun că experiența de a citi Dr. Bloodmoney e una plăcută, dar cred că e un roman care merită citit. Merită să simți pe pielea ta senzația de dezorientare pe care ți-o dă romanul, pentru că limita dintre real și imaginar (în sensul de indus-de-o-minte-bolnavă) e destul de firavă. Și e bine să simți dezolarea prezentă în fiecare rând, pentru că deși nu e o experiență plăcută, e una care n-o să te lase indiferent și asta mi se pare mult mai important.

Așadar, recomand cartea tuturor celor care vor să iasă din zona de confort și să accepte provocarea de a descoperi o lume gri în care speranța e doar un concept abstract.


Recenzie: Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul

Întotdeauna mi-a fost puțin teamă de cărțile lui Phillip K. Dick, pentru că zile întregi după terminarea lecturii nu poți să nu te întrebi dacă tu ești cu adevărat real și ce înseamnă, de fapt, realitatea. Însă, citind Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul, mi-a făcut plăcere să descopăr că, de fapt, realitatea poate fi și ea subiectivă.

coperta-curgeti-lacrimile-mele.jpg

Povestea:

Jason Taverner este un om de televiziune faimos, veșnic asaltat de fani, dar și un cetățean de Rang Șase, ceea ce înseamnă că, la nivel genetic, e mai bun decât semenii săi. Viața lui e, așadar, o veșnică petrecere, condimentată cu femei care îl adoră. Totuși, una dintre aceste femei nu suportă ideea de a fi abandonată și găsește o cale să se răzbune, aproape reușind să-l ucidă pe Taverner.

Planul ei eșuează, Jason supraviețuiește, dar se trezește într-o cameră de hotel dintr-un cartier rău famat, cu o sumă de bani suficientă cât să reziste o vreme, dar fără niciun act de identitate. În plus, nimeni nu pare să-l recunoască, nici măcar Guvernul, care nu mai are în bazele sale de date niciun document despre Jason Taverner. Și într-un stat aflat la finalul unui război civil în care poliția și jandarmeria stăpânesc străzile, lipsa unui act de identitate poate fi fatală.

Părerea mea:

Cum ar fi să dispari într-o zi? Nu complet, corpul tău, mintea ta, amintirile tale, toate ar rămâne intacte. Dar nimeni altcineva nu te-ar recunoaște, nici colegii tăi, nici prietenii tăi, nici măcar persoana cea mai dragă. Ba mai mult, oricât ai încerca, n-ai putea găsi nicio dovadă că ai existat vreodată sau că amintirile tale sunt reale. Ce ai face?

Jason Taverner își păstrează calmul și o ia pas cu pas, ceea ce mi s-a părut simultan admirabil și nebunesc, pentru că a-ți păstra mintea limpede într-o astfel de situație cere, simultan, un autocontrol excepțional, dar și o doză de curaj nebunesc, pentru că, mai devreme sau mai târziu, panica își va face simțită prezența, iar momentul s-ar putea să fie complet nepotrivit. Din fericire, Jason are și ceva noroc (nu prea mult, totuși, doar s-a trezit un nimeni), așa că e un personaj pe care îți face plăcere să-l urmărești în încercările sale de a-și recăpăta viața.

Totuși, nu e un personaj cu care e ușor să empatizezi, fiind deseori puțin prea arogant, mai ales că, prins în tăvălugul evenimentelor, deseori nu e el dirijorul situației. În plus, încă de la început, are un puseu de rasism, dar care poate fi pus pe seama faptului că lumea în care trăiește e axată pe puritatea genetică, așa că e posibil ca rasismul să fie norma în acest viitor alternativ. De fapt, pe lângă tema realității, sunt destule astfel de mici episoade care denotă faptul că lumea e foarte diferită de ceea ce cunoaștem, ceea ce te provoacă să-ți imaginezi cum au ajuns lucrurile așa cum sunt.

Acțiunea, în schimb, te prinde deseori și nu te lasă să pici pe gânduri decât la finalul romanului. Situațiile la limită se adună una după cealaltă și până și scenele care, teoretic, durează puțin (cum ar fi trecerea printr-un punct de control al poliției) se prelungesc în clipe lungi de suspans și tensiune, astfel încât, curând, ești la fel de prins în tăvălugul evenimentelor precum e și Jason.

Însă ceea ce mi-a plăcut cu adevărat a fost explicația finală, motivul pentru care Jason a devenit inexistent. E surprinzător, e ciudat, e nedrept, e fantastic și deschide portița unei lumi în care n-ai vrea să trăiești vreodată, unde poți fi oricând târât din cotidian fără voia sau știința ta, devenind o victimă nevinovată a unei persoane pe care nici măcar n-o cunoști și care nici măcar nu ți-a făcut rău intenționat.

Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul este un carusel de întâmplări fantastice care au o motivație și mai incredibilă. Phillip K. Dick are un stil de a scrie în care pare că jonglează cu îndemânare cu mai multe planuri ale realității, astfel încât e greu să-ți dai seama ce a fost real și ce a fost iluzie sau vis. Povestea o să te poarte cu ea până la ultima pagină, așa că o recomand oricui își dorește o poveste ieșită din tipare, în care niciodată nu poți fi sigur că ai redescoperit drumul spre realitatea ta sau ești în continuare pierdut în realitatea altcuiva.

Totuși, nu o citiți înainte de culcare. Altfel, o să descoperiți că și în mintea voastră se pot ascunde vise la fel de bulversante care vi se vor strecura printre gânduri și după trezire.


Clubul de Lectură Nemira #22

Iar public o poveste de la un eveniment cu o întârziere serioasă, dar sunt lucruri pe care vreau musai să vi le povestesc și n-am avut timp s-o fac mai devreme. Așa că nu pot decât să-mi cer scuze și să sper că nu devine un obicei (poate îmi revin acum, în vacanță).

 
event-club-lectura-nemira-22.jpg
 

O serie de cititori pasionați ne-am întâlnit în mansarda librăriei Cărtureși Verona acum mai bine de o săptămână, dar discuțiile mi-au plăcut atât de mult încât am senzația că a fost ieri. Cartea pe care am luat-o la puricat a fost Substanța M de Phillip K Dick, o carte care spune povestea unui polițist care lucrează sub acoperire între niște drogați și ajunge dependent de o substanță care îi scindează creierul în două, fiecare jumătate având personalitatea ei distinctă, ceea ce îl face să uite că el-polițistul și el-drogatul sunt una și aceeași persoană.

Romanul este un pretext pentru ca autorul să poată picta în fața ochilor noștri viața unor dependenți de droguri, viață pe care a dus-o la rândul lui, așa că impactul este cu atât mai puternic.

Am citit cartea pentru prima dată acum câțiva ani și mi-a plăcut atât de mult încât nu numai că am votat-o când a trebuit să alegem cartea despre care vom discuta, dar m-am și apucat s-o recitesc special pentru întâlnirea clubului. Totuși, lunea trecută nu recitisem decât prima jumătate (însă între timp am terminat-o, mi se părea o poveste prea faină ca s-o abandonez, chiar dacă știam ce urmează să se întâmple), dar a fost de-ajuns ca să-mi reamintesc de ce îmi plăcuse povestea: autorul nu încearcă să convingă pe nimeni de nimic, el doar prezintă o situație și lasă fiecare cititor să tragă propriile concluzii. Bineînțeles, nu e nimic prezentat în mod obiectiv pentru că nimeni nu e cu adevărat obiectiv, însă în fiecare rând se vede sinceritatea, se vede că Phillip K Dick nu încearcă să cosmetizeze nimic din ceea ce înseamnă viața unui dependent de substanțe.

Tocmai de aceea, atunci când am fost întrebați cum ni s-a părut romanul comparativ cu altele semnate de același autor (în cadrul Clubului s-au mai dezbătut Ubik și Omul din castelul înalt, deci era ușor de presupus că nu ne aflam la primul contact cu acest autor), eu am răspuns că mi-a plăcut mai mult (eu n-am citit decât Ubik și câteva povestiri scurte). Mi-a plăcut lumea din Ubik, însă citind Substanța M, l-am simțit pe omul din spatele cuvintelor, am simțit greutatea acestora, dar și sinceritatea lui, așa că a fost mai ușor să mă atașez emoțional.

Bineînțeles, părerea mea n-a fost unanimă, alții au considerat că alte scrieri ale sale au fost mult mai bine și că această carte e bună doar pentru a-i arăta unui drogat cum e văzut el din exterior. Paradoxal, mie mi s-a părut exact pe dos: că e o carte care îi arată unui om cum se vede lumea dependenței din interior, de undeva din adâncurile unei minți consumate de nevoia de următoarea doză... Tocmai de acceea mi se par faine aceste întâlniri, ne dau ocazia să vedem cât de diferită poate fi aceeași carte pentru mai mulți oameni.

Pe parcursul serii, am mai discutat despre stil, despre modul în care paragrafe scrise normal se împletesc cu paragrafe scris în italic, amplificând senzația de vertij resimțită de personaj, dar și despre diversele fixații ale unora dintre protagoniști, fixații care ni s-au transmis și unora dintre noi (am fost destui care chiar am fi vrut să știm cine a defectat aparatul lui Arctor).

Și bineînțeles că n-am putut să nu comparăm cartea cu ecranizarea acesteia, care a fost filmată și apoi transformată în animație printr-un procedeu despre care am aflat și eu că se numește rotoscopie. Cred că e prima dată când am văzut și eu filmul unei cărți discutate la Club, așa că am putut să fiu de acord cu ceilalți când am tras concluzia că e probabil una dintre cele mai fidele ecranizări ale unei cărți. Deși în film două dintre personajele din carte au fost îmbinate într-unul singur, sunt multe multe scene care sunt luate pur și simplu din carte, sunt dialoguri întregi care n-au suferit nicio modificare. Atunci când am văzut filmul, chiar aveam senzația că recitesc cartea.

Și la final, pentru că ne aflam (și ne aflăm în continuare) în perioada sărbătorilor de Crăciun, am primit fiecare câte un volum cadou. Eu mi-am ales Amintirea albastră a Pământului pentru că îmi place cum sună titlul.

Următoarea întâlnire o să aibă loc anul viitor (ce-mi place să zic asta la sfârșit de an!) și s-ar putea să ni se rezerve o mare surpriză, despre care o să vă dau mai multe detalii pe măsură ce acestea se confirmă :)


Clubul de lectura Nemira (#4)

Te simti prost? Avem solutia pentru tine! Participa la intalnirile Clubului de lectura Nemira ca sa-ti iei doza lunara de cultura. Perfect sigur daca nu este depasita doza recomandata.

"Reclama" de mai sus ar putea sa sune familiar pentru cei care au citi romanul Ubik al lui Phillip K. Dick, roman despre care s-a discutat in cadrul celei de-a 4-a intalniri a Clubului care a avut loc luni. De data asta, a fost ceva mai "aglomerat", printre invitati strecurandu-se si figuri noi. Welcome to the club... literally!

 
event-club-lectura-nemira-4.jpg
 

Deoarece a fost cel mai straniu roman pe care l-am discutat pana acum (si are mari sanse sa-si pastreze definitiv acest titlu), am luat la disecat tot, incepand de la usile care cereau bani ca sa iesi din apartament pana la justificarea canibalismului. S-a lasat si cu amenintari cu moartea - doar in conditii de Apocalipsa, totusi - asa ca a fost o intalnire destul de animata!

In cadrul discutiilor, am incercat sa facem impreuna putina lumina in lumea incalcita a romanului, lume in care nici macar nu stiam care personaje erau vii si care erau moarte. In final, insa, concluzia a fost ca Dick e un autor extrem de dificil de inteles si ca majoritatea povestilor lui se bazeaza foarte mult pe simboluri si semnificatii ascunse, extrem de interpretabile. Singura diferenta intre concluzia asta si orele mele de romana e ca macar aici chiar pare intr-adevar un roman greu de inteles, spre deosebire de cele studiate in scoala, unde actiunea era cat se poate de clara :))

Totusi, Clubul a inceput sa-si atinga si scopurile secundare, cel putin in privinta mea. Adica, pe langa motivul evident, si anume aducerea la un loc a oamenilor pasionati de citit, mi se pare ca orice Club de lectura vrea ca membrii sai sa si descopere titluri si autori noi. Si eu, cu ocazia acestei intalniri, l-am descoperit pe Dick si lumea lui de neinteles. Si ma indoiesc ca Ubik va fi ultimul roman semnat de el pe care il voi citi.

Asadar, imi reiau invitatia cu care deja v-am obisnuit si sper sa veniti luna viitoare, pe 22 iulie, cand discutam (in sfarsit!) despre 2001: Odiseea spatiala a lui Sir Arthur C Clarke!