Paul McAuley

Am invadat FILB-ul

Deși seara dedicată SF-ului din cadrul Festivalului Internațional de Literatră București a avut loc cu o săptămână în urmă, articolul meu apare cu acest „magnific” delay pentru că finalul de an la facultate e cel din liceu ridicat la pătrat, care e cel din generală ridicat la pătrat... pe scurt: deadline-uri multe, timp puțin, oboseală la cote maxime. Totuși, acum că am găsit în sfârșit timpul necesar ca să-mi fac ordine în gânduri și notițe, mă bucur că am avut ocazia să citesc impresiile altora înainte s-o scriu pe-a mea.

Mai exact, m-am bucurat să citesc articolele celor care au reușit să ajungă la MȚR în toate cele 4 seri dedicate festivalului, pentru că majoritatea au tras concluzia că iubitorii de SF au „invadat” locul, umplând sala. Nu mi-am putut reține un mic zâmbet citind asta și sper ca tocmai de aceea seara dedicată celui mai fain gen de literatură (se vede că sunt perfect obiectivă, nu?) să devină o parte consacrată a festivalului, mai ales că am înțeles că sâmbătă a fost prima dată când organizarii au trebuit să ceară politicos încheierea discuției pentru că se depășise deja timpul alocat... Ei, ce ți-e și cu sefiștii ăștia, pentru noi timpul e jucărie, îl oprim, pornim sau încetinim după bunul plac!

Revenind la seara literară, evenimentul a început cu o lectură publică a fiecăruia dintre cei 4 autori invitați (Paul McAuley, Richard Morgan, Sebastian A. Corn și Michael Haulică), un moment gândit foarte atent de organizatori, care au oferit tuturor celor prezenți o traducere în limba română a fragmentelor citite de cei doi britanici. De asemenea, pentru mine a fost un moment de mândrie foarte plăcut pentru că din cele 4 fragmente ascultate, cel citit de Richard Morgan a fost singurul pe care nu-l știam. Totuși, plănuiesc să remediez foarte repede scăparea, pentru că Richard Morgan știe să se vândă foarte bine, a reușit foarte repede să-mi trezească interesul pentru romanele sale, plus că omul chiar știe să citească! Sunt foarte puțini oamenii care știu să și interpreteze ceea ce citesc în așa fel încât să te facă să vrei să citești la rândul tău cartea, iar el mi s-a părut unul dintre ei. Totuși, n-a fost singurul care a captivat cu adevărat sala, Mike Haulică stârnind nu numai interesul, dar și amuzamentul sălii atunci când a citit un fragment din Transfer.

Mai departe, moderatorul discuției, Oliviu Crâznic, i-a provocat pe invitați să ne povestească despre debutul lor. Poveștile au avut în comun ideea că o dată ce îți dai seama că ai niște povești de spus, o dată ce înțelegi că ești scriitor, vei scrie acele povești și apoi te vei chinui să le vezi publicate, indiferent dacă asta înseamnă că va trebui să rescrii o poveste și să o trimiți iar și iar până când va fi acceptată sau dacă va trebui să scrii povești scurte până ajungi să-ți faci un nume și poți trece mai departe. Au fost și câteva povești amuzante despre edituri sau reviste care au acceptat un text și apoi au dat faliment sau au dispărut înainte ca textul să fie publicat.

Apoi discuția a trecut la dificultățile în ceea ce privește „meseria” de scriitor. Paul McAuley a fost scurt și la obiect: una dintre cele mai mari probleme în momentul actual o reprezintă piratarea pentru că extrem de neplăcut să vezi cum munca ta e răspândită fără ca aceia care fac asta să înțeleagă că actual de a cumpăra o carte e o dovadă de respect pentru munca scriitor, un mod de a o răsplăti. Desigur, orice autor se bucură să fie citit, dar oamenii ăștia au și ei nevoie să trăiască (faptul că unii chiar pot trăi din asta prin alte părți e altă discuție la care ajung mai târziu). Richard Morgan consideră că partea cu adevărat dificilă e începutul, e lupta pentru a te face cunoscut, pentru a-ți construi un nume. Mai apoi, desigur, apare și problema reinventării constante, faptul că întotdeauna se poate găsi cineva care să spună că romanul tău seamănă cu vreunul scris cu cine știe câte decenii în urmă, așa că e dificil și să îți menții un grad de prospețime a ideilor... dar totuși, concluzia lui a fost că o dată ce ești full-time writer, o dată ce reușești să trăiești efectiv din scris, viața ta e mult, mult mai ușoară decât a multora, așa că nu prea mai ai dreptul să te plângi. În schimb, Sebastian A Corn consideră că e dificil faptul că o dată ce înțelegi că ești scriitor, că ai nevoie să faci asta, îți pui pielea pe băț pentru că e ceva care te consumă, îți mănâncă timp și resurse și îți aduce în schimb doar beneficii de ordin spiritual, pentru că în niciun caz n-o faci pentru bani. Nu la noi, cel puțin. Michael Hăulică s-a plasat la capătul opus al spectrului, spunând că marele dezavantaj al unui scriitor e că gândește ca un scriitor român, că dacă vrei cu adevărat să reușești poți, dar e de muncă și asta îi sperie pe mulți...

Următoarea întrebare cu care i-a provocat Oliviu a fost ce influență a avut slujba pe care o au sau au avut-o asupra scrierilor lor. Răspunsul general a fost că nu prea mare, dar Paul McAuley a spus-o frumos, s-a referit la faptul că nu prea îi place să se gândească la sursele sale de inspirație, că scrisul e ca mersul pe bicicletă: o dată ce începi să te gândești la modul în care mergi pe ea, începi să te dezechilibrezi și nu-ți mai iese. Iar Richard Morgan a înveselit toată sala povestindu-ne despre faptul că în Marea Britanie, profesorii trebuie deseori să fie un fel de hipioți care îți lasă studenții să se exprime... doar că uneori, unii din ei sunt niște persoane de-a dreptul iritante, așa că toate sentimentele reprimate, el le vărsa în cărțile sale. Și Sebastian A Corn ne-a împărtășit o idee interesantă: munca sa de doctor l-a ajutat la documentare, dar nu neapărat din punct de vedere științific, deoarece prin natura meseriei sale, el intră în contact cu o mulțime de oameni care se deschid în fața lui, povestindu-i tot felul de lucruri utile. Și tot despre documentare ne-a vorbit mai departe și Mike Haulică, trăgând concluzia că un autor de SF trebuie să fie mereu foarte atent atunci când scrie, pentru că e foarte probabil ca printre cititorii săi să se găsească un specialist într-o anumită ramură a științei care să-i poată demonta scrierile dacă acestea nu sunt coerente.

Înainte să trag câteva concluzii din această întâlnire între autori de la noi și de peste hotare, mai e un singur moment deosebit din seara aceea despre care vreau să vă povestesc: întrebați despre premiile literare și modul în care acestea i-au influențat, cei doi autori britanici au început să discute despre premiile Philip K. Dick pe care le-au câștigat, jucându-se cu cuvintele spre deliciul tuturor celor prezenți. Și Sebastian A Corn a completat momentul cu o povestire de pe meleagurile noastre: dorind să participe la un concurs care avea printre cerințe mențiunea că un autor nu poate trimite mai mult de un text, scriitorul a făcut rost de 3 mașini de scris și de foi cu texturi diferite și a trimis nu mai puțin de 8 texte, fiecare semnată cu alt pseudonim. A primit vreo 2-3 premii și vreo 5 mențiuni...

Spuneam mai sus că trăitul din scris e o discuție separată... problema a fost atinsă doar tangențial o singură dată pe parcursul serii, atunci când Sebastian A Corn a menționat că e greu să compari România cu Marea Britanie pentru că e vorba de o populație diferită în primul rând ca număr, ceea ce înseamnă că la ei se discută plecând de la alte date; fiind vorba de mai mulți oameni în general, și de mai mulți care cumpără cărți în special, editurile au de unde să investească în autori, există bani și pentru salariile agenților literari - în România cică există unul singur... - și așa mai departe. Totuși, părerea mea a fost că în jurul acestei diferențe s-a învârtit întregul dialog din acea seară, diferența de mentalitate, de abordare, de percepție a ceea ce înseamnă literatura și scrisul era enormă, se vedea că românii și britanicii veneau din lumi complet diferite, deși practic toți au aceeași meserie... de fapt nu, mint, doar pentru britanici era o meserie, la noi părea un hobby, ceva ce faci din capriciu, nu pentru a-ți câștiga existența. Și mi s-a părut trist. Romantic, idealist, „noi scriem din pasiune”, dar trist. Și cel mai trist e că nu văd vreo schimbare în viitorul apropiat. Și mi-e ciudă, mi-e foarte foarte ciudă. Dar pentru că e ilegal să mergi să legi oameni de scaune și să-i obligi să citească (și oricum asta n-ar rezolva nimic, pentru că tot ce e făcut cu forța nu iese bine), o să mă limitez la a vă povesti despre cărțile care îmi plac mie, în speranța că vă pot corupe să le citiți și voi...

Totuși, nu vreau să închei pe un ton pesimist, pentru că mi-a plăcut enorm seara de la FILB, mi-a plăcut să-i ascult pe invitați, am aflat câteva lucruri foarte interesante despre cum merg lucrurile în spatele cortinei și despre ce înseamnă să fii scriitor, am stat de vorbă cu niște oameni foare faini... per total, a fost o seară care sper să se repete an de an!


SF-ul a aterizat la British Council

Vineri seara, după o zi mai mult decât obositoare, am luat o bine-meritată pauză de la cotidian și m-am refugiat în biblioteca de la British Council unde, în cardul Festivalului Internațional de Literatură București, a fost organizată o întâlnire cu autorii britanici Paul McAuley și Richard Morgan, în cadrul căreia Mike Haulică, în calitate de coordonator al seriei de SF&F de la editura Paladin, a lansat câte un volum al fiecărui autor. Întâlnirea a fost moderată de Alis Vasile, Arts Project Manager la British Council.

Pentru mine, a fost prima întâlnire la care am luat notițe pentru că timp de două ore, s-au discutat subiecte foarte diverse, s-au spus multe lucruri pe care nu voiam să le uit și pe care am simțit impulsul să le notez. Din păcate, după ce m-am bazat atâta timp pe memoria mea, nu mi-a dat prin cap să vin cu un carnețel la mine, așa că toate observațiile au ajuns pe afișul evenimentului pe care l-am primit când am ajuns. Never again, de acum o să fiu pregătită!

Aruncând o privire peste ce-am notat, primul lucru care sare în ochi este un comentariu cu vreo trei semne de exclamare: „Alis și-a făcut temele!!!”. Am remarcat cu plăcere faptul că moderatoarea chiar a venit pregătită, cu romanele celor doi citite, așa că a putut dialoga cu ambii autori pe marginea cărților pe care le-au publicat; a pus întrebări foarte la obiect când a fost cazul și a avut grijă ca discuția să nu lâncezească în rest (deși, ca să fiu sinceră, autorii s-au descurcat de minune la acest capitol, preluau unul o idee de la celălalt și o duceau mai departe... adevărat, Richard Morgan a fost mult mai volubil, dar și Paul McAuley a avut destule lucruri faine de spus).

Discuția a început firesc, cu întrebări despre scris. Așa am aflat că lui Richard Morgan i-a luat 14 ani până să reușească să-și vadă cărțile publicate, dar și că de atunci a primit mereu contracte fără să fie întrebat dinainte despre ce va fi vorba în romanele promise. Și așa, discuția a migrat spre ideea de plan, cei doi scriitori fiind în tabere opuse: în timp ce Paul McAuley scrie urmând un plan, documentându-se temeinic dinainte, pentru ca în final să fie nevoit să scoată multe părți explicative din roman pentru a nu-l încărca, Richard Morgan scrie știind doar unde vrea să ajungă, unde e finalul (pe care îl folosește ca indicator ca să știe că a terminat), dar lăsându-se purtat de val, deseori descoperind că în final, romanul are alt subiect față de cel pe care îl intenționase. Tocmai de aceea, multe din momentele surprinzătoare pentru cititori au fost surpinzătoare și pentru el însuși: deoarece nu plănuise acele momente, dar ajunsese într-o înfundătură, a avut nevoie de un element neașteptat cu care să deblocheze situația.

Mai departe s-a discutat și despre literatura fantasy, despre care McAuley crede că îți permite să fii creativ înainte să te apuci de scris, pentru că în acest caz, procesul creativ constă în a crea întreaga lume în care îți vei desfășura povestea. Și de la ideea de lume s-a ajuns la întrebarea despre necesitatea unei hărți, cât e ea de importantă atunci când scrii fantasy. Ca și cum i s-ar fi ridicat mingea la fileu, în acel moment Richard Morgan s-a lansat într-o povestea foarte amuzantă despre cum a luat naștere harta din seria lui fantasy: după ce a publicat primul roman al seriei, a dat startul unei competiții în urmă căreia autorul celei mai reușite hărți a lumii lui Morgan urma să fie invitat la o cină cu scriitorul. În final, cea mai frumoasă hartă pe care a primit-o a fost complet greșită din punctul lui de vedere, însă la întâlnirea cu creatorul ei, în urma discuțiilor despre hartă, și-a dat seama că anumite detalii imaginate de el pur și simplu nu se potriveau unele cu altele - moment în care a intervenit McAuley, amintind de situații în care pe hărțile lumilor fantasy, multe lucruri nu aveau sens, precum deșerturi care nu erau plasate în spatele munților, deci care nu ar putea exista în realitate din punct de vedere climateric... Însă amândoi au căzut de acord că literatura fantasy e mult mai permisivă, deoarece multe probleme se pot rezolva dacă sunt motivate de faptul că e vorba de o lume magică.

Revenind la harta lui Morgan, autorul acesteia a revenit asupra hărții, a făcut corectările necesare și i-a trimis noul rezultat, pe care scriitorul l-a înrămat deasupra biroului... și astfel și-a dat seama cât de mult i-a ușurat munca acea hartă, pentru că mulțumită ei a putut vizualiza mult mai clar locul în care se aflau personajele, cum ar fi ales ele să călătorească între două puncte și așa mai departe... În schimb, Paul McAuley a mărturisit simplu: „NASA mi-a făcut hărțile.”

Acțiunea romanelor sale având loc în spațiu, a apelat deseori la pozele furnizate de diverși sateliți sau roboți de explorare, folosind imaginile acelea drept ghid pentru a-și face poveștile cât mai veridice.

Un alt subiect de discuție care mi s-a părut extrem de interesant a fost ideea de limitare pe care ți-o dau volumele deja publicate. Un scriitor cu un plan bine pus la punct s-ar putea să se ciocnească mai rar de această problemă, însă Richard Morgan ne-a mărturisit că el o vede ca pe o limitare pe care sincer, o detestă. Tocmai de aceea, deseori între romanele sale trec perioade mari de timp, astfel încât inconsistențele (pe care unii fani le remarcă mult mai ușor decât însuși autorul) își pot găsi explicația în faptul că s-a scurs mult timp, deci evenimentele au fost reținute greșit. Totuși, nu a putut apela mereu la acest procedeu, uneori acțiunea a mai multe romane desfășurându-se într-un interval destul de mic de timp. Din nou a dat ca exemplu seria sa fantasy, unde s-a găsit deseori în situația de a avea unele idei care îi plăceau enorm, dar pe care nu le-a putut folosi pentru că ar fi contrazis ceva afirmat într-un roman deja publicat, și deci pe care nu-l mai putea modifica.

Restul serii, discuția a continuat pe teme care mai de care mai diverse, de la filme cu Bruce Willis la modul în care e predată istoria, de la clasicii englezi și până la războaiele mondiale... Din păcate, discuția a trebuit să se oprească undeva pe Marte - se dezbătea dacă e mai bine că avem posibiliatea tehnologică de a explora spațiul fără să riscăm vieți umane, deoarece trimitem roboți, sau dacă ar fi mai bine să mergem noi înșine, și s-a menționat faptul că, deocamdată, Marte e singura planetă cunoscută populată în întregime de roboți - pentru că expirase timpul, altfel noi am fi putut sta acolo mult și bine, pentru noi timpul se oprise încă de când veniserăm.

A urmat o sesiune de întrebări din public, ocazia cu care mi-am lămurit problema pe care am avut-o cu Războiul liniștit, care deși prezenta o lume extrem de avansată, avea drept protagoniști niște oameni cu aceleași porniri de maimuță. Totuși, se pare că volumul următor al seriei, Gardens of the Sun, lucrurile nu mai stau chiar așa, prin urmare nu pot decât să aștept cu nerăbdare ca romanul - în curs de traducere la Paladin - să apară și la noi. Între timp, pentru că toți cei care au pus întrebări au primit cadou cărți (cu care m-am lăudat deja pe facebook), pot să citesc romanul Omul negru al lui Richard Morgan pentru că scriitorul a fost foarte ușor de plăcut ca persoană și sunt curioasă dacă și cărțile sale sunt la fel. Plus că a menționat că el folosește literatura ca pe o metodă de a scăpa de toată furia acumulată, așa că mă aștept la o lectură cel puțin interesantă.

Pe lângă noile cărți și autografele de care sunt foarte mândră - apropo de ce vorbeam într-un articol recent, despre cum îmi place ca un scriitor să personalizeze momentele în care oferă un autograf, Paul McAuley mi-a împărtășit câteva detalii despre o ducesă engleză care îmi purta numele, în timp ce eu credeam că numele meu e extrem de străin vorbitorilor de limbă engleză, iar Richard Morgan ne-a povestit istoria fețișoarei pe care o desenează mereu atunci când semnează cărți - rămân cu câteva impresii despre modul în care literatura și piața de carte funcționează în Marea Britanie, dar și cu o ușoară tristețe știind că la ei un autor poate trăi din scris, având luxul de a se dedica în întregime operei sale, pe când la noi a fi autor nu e o meserie care să-ți pună pâine pe masă. De asemenea, și astfel de întâlniri cu publicul mi se pare că se desfășoară destul de diferit în UK, autorii sunt destul de deschiși, gata să răspundă oricărei întrebări, discuția curge firesc și pun pariu că și faptul că moderatorul le-a citit cărțile e la fel de firesc. Nu pot să spun că n-am asistat la întâlniri și dezbateri foarte faine în prezența autorilor români, dar asta a avut alt aer... unul pe care aș vrea să-l văd și la noi, dar care, deocamdată, pare puțin... SF.


FILB sefist

Deși se află la a 7-a ediție, pentru mine acesta va fi primul an în care particip la Festivalul Internațional de Literatură București. Motivul e destul de simplu: e primul an în care se organizează evenimente dedicate literaturii SF&F. Am fost mereu curioasă cum e să pariticipi la FILB (sau la orice alt festival de literatură), dar cred că ocazia perfectă să aflu e cea în care știu și eu despre ce e vorba și cum singura literatură despre care pot vorbi fără să mă simt ultima incultă e SF-ul... abia anul acesta merg și eu la FILB :)

Programul complet îl găsiți aici, pe mine personal mă interesează două evenimente: întâlnirea cu Paul McAuley și Richard Morgan, doi scriitori britanici de SF&F, întâlnire care are loc vineri, 5 decembrie, ora 18:30 la biblioteca British Council (pe care am vizitat-o când m-am înscris să dau examenul CAE și nu numai că arată superb, dar ca bibliotecă, e organizată extrem de futurist comparativ cu bibliotecile noastre municipale... deci și cadrul o să fie perfect) și întreaga zi de sâmbătă, care arată cam așa:

  • Lectură Paul MCAULEY (Marea Britanie) – din romanul Războiul liniștit; ediția în limba română, apărută în 2014 la Editura Paladin, în traducerea lui Nicu Gecse
  • Lectură Richard MORGAN (Marea Britanie) – The Dark Defiles, în curs de aparitie, fragmnet tradus în limba română de Roxana Brînceanu
  • Lectură Sebastian A. CORN (România) – din romanul Ne vom întoarce în Muribecca, apărut la Editura Nemira în 2014
  • Lectură Michael HAULICĂ (România) – din romanul Transfer (ediție revăzută), publicat de Millennium Books, în 2014
  • Open Talk – moderator: Oliviu Crâznic
  • Dialog cu publicul
  • Închiderea celei de a VII-a ediții a FILB
  • Cocktail, oferit de Ambasada Elveției în România și Swiss Sponsors’ Fund

Tot citind despre FILB, am dat și peste un scurt articol al președintelui festivalului, care vorbește despre tema centrală a acestei ediții: conflictul. Printre altele, e menționat și conflictul dintre literatura mainstream și cea SF&F... Știu că o dezbatere, oricât de lungă, n-o să rezolve nimic, mai ales pentru că foarte probabil, cei prezenți vor fi cititori de SF&F care s-au săturat să afirme iar și iar că literatura lor preferată nu e cu nimic mai prejos decât orice alt tip de literatură. Ba chiar, în momentele mele de înverșunare împotriva tuturor elitiștilor care cred că SF-ul e alcătuit doar din broșurici pe care le citești „pe tren”, sunt ferm convinsă că dacă un autor vrea să-și demonstreze măiestria, atunci provocarea cea mai mare e să scrie un roman SF.

Mă rog, astea sunt frustrările mele care poate se vor rezolva la un moment dat, poate nu, cert e că abia aștept să reîntâlnesc oamenii cu care a ajuns să-mi placă enorm să-mi petrec timpul liber, abia aștept să-i întâlnesc pe cei doi autori străini și să ascult fragmentele din romanele lor ce vor fi citite, abia aștep să-i ascult citind și pe autorii noștri, pe scurt, abia aștept două zile pline de SF. Ne vedem acolo?


Clubul paladinilor #2

Vine un moment în viața oricărui cititor în care abia a terminat o carte și arde de nerăbdare să discute cu prietenii despre asta. Nu e vorba neapărat de o capodoperă a literaturii, ci poate fi vorba de orice poveste care i-a pus o rotiță din cap în mișcare, poate fi vorba de orice carte care l-a pus măcar puțin pe gânduri.

Problema apare atunci când sus numiții prieteni n-au citit cartea. Sunt cazuri fericite în care prietenii pot fi corupți/mituiți/amemințați și alte chestii „prietenoase” care să-i convingă să citească romanul, însă sunt și cazuri în care atunci când cititorul o să deschidă gura și o să amintească de cartea aceea, ochii prietenilor lui vor decide brusc să studieze cerul, tavanul, sau orice altceva aflat deasupra lor - adică o să-și dea ochii peste cap și o să roage cititorul să schimbe placa.

Acum imaginați-vă un pod. Nu un pod întunecat și plin de scânduri care scârțâie, ci un pod luminos, cu măsuțe cochete, unde o să găsiți câțiva oameni. Poate îi cunoașteți, poate nu. Nici ei nu vă cunosc neapărat. De fapt, nu vă leagă decât un singur lucru: cartea. Nu orice carte, ci cartea aia care vă zgârâie pe toți. Imaginați-vă că vă așezați la măsuța lor, pe care tronează cartea. 5 minute mai târziu, sunteți cei mai buni prieteni și nu e nimic mai plăcut decât să stați de vorbă. Divagați, reveniți la subiect, minutele trec, subiectele se leagă și nici nu vă dați seama când vine ora de închidere a librăriei în podul căreia vă aflați.

Exact așa a fost întâlnirea de marți a clubului paladinilor. N-am fost mulți, dar am fost prieteni timp de câteva ore. Am vorbit de toate despre tot, plecând de la romanul Războiul liniștit de Paul McAuley. Elementul inedit al întâlnirii a fost faptul că Nicu Gecse, traducătorul romanului, a fost prezent la întâlnire și ne-a povestit despre lunile în care a lucrat la acest roman, despre conversațiile cu autorul, cu redactorul, cu editorul, cu toată echipa din spatele cărții, despre cum e să cauți cu febrilitate cuvântul potrivit, acela care face diferența dintre o traducere mot-a-mot și un roman adevărat, dar și despre tinerețea SF-ului românesc, despre cenacluri care schimbă destinul oamenilor, despre întâmplări care nu se uită... despre de toate.

Bineînțeles, am discutat și despre roman în sine, despre poveste și cum a perceput-o fiecare. Primul subiect au fost așa numitele „burți” ale poveștii, fragmentele de „information dump” în care povestea trecea în plan secund, în favoarea descrierii regulilor care guvernează viitorul din viziunea lui McAuley. Pentru mine, aceste pasaje au fost cele mai reușite. Citesc SF ca să văd lumi noi, plauzibile și coerente, așa că toate explicațiile m-au ajutat să înțeleg cum funcționează această lume, ce reguli o guvernează, cum s-a ajuns acolo, ce e diferit, ce a rămas la fel... Fiecare descriere era o cărămidă de construcție în plus și a fost genul de carte care, cu cât oferea mai multe cărămizi, cu atât mai reușită devenea lumea pe care o construia.

Și tocmai penru că a fost atât de migălos prezentată, am putut discuta despre cât de plauzibilă e această lume, despre cât de probabil e ca ea să devină realitate nu doar la un moment dat, ci chiar în 200 de ani, după cum promite autorul. Oameni trăind pe alte planete ale sistemului solar, organisme modificate genetic astfel încât să producă orice ar avea oamenii nevoie, carbon procesat folosit ca material de construcție... pare mult pentru doar 200 de ani, așa că la început, ne-am îndoit de termenul optimist, însă mai apoi cineva ne-a pus întrebarea „unde eram noi acum 200 de ani?”. Deja, visul a părut puțin mai aproape.

Din păcate, însă, lumea a fost singurul lucru pe care McAuley l-a construit frumos. Din punctul meu de vedere, povestea care lega toate elementele unei lumi a viitorului nu mi-a îndeplinit așteptările. Într-o lume genială cred că putea exista o intrigă pe măsură, însă deși lumea din jurul lor s-a schimbat, oamenii au rămas la fel: plini de o lăcomie fără sens și gata să se distrugă între ei, în loc să lucreze împreună pentru a ajunge mai departe.

Totuși, au existat câteva personaje care au ieșit în evidență, iar ceea ce am remarcat cu toții și mie mi-a plăcut în mod special au fost personajele feminine, care au fost nu numai niște personaje puternice, care s-au descurcat cum au putut mai bine în anumite situații, dar și personaje-cheie, care prin acțiunile lor, au schimbat totul. Și deși a fost interesant faptul că inițial, părea că femeile vor fi personajele pacifiste, iar bărbații vor fi cei care vor dori războiul, în final taberele n-au fost împărțite după sexe, și noi, cititorii, ne-am trezit cu personaje preferate în ambele tabere, fiind în imposibilitatea de a alege.

Dacă tot am menționat războiul, un alt subiect pe care l-am dezbătut a fost titlul romanului: Războiul liniștit, în original The Quiet War. Din nou, a fost un mare plus să avem traducătorul alături de noi, să putem înțelege procesul prin care titlul românesc a fost ales, dar mi-a plăcut și faptul că am discutat despre motivul pentru care autorul a ales acest titlu, faptul că în vidul spațiului nu există sunet... Câte filme cu nave spațiale care scot zgomote care mai de care mai moderne n-am văzut? Cât de interesant ar fi un film care să redea liniștea asurzitoare a spațiului?

Am încercat să mă limitez doar la subiectele de discuție legate de roman și deja am scris o grămadă, dar discuțiile au fost mult mai variate, am acoperit subiecte de la romane SF care să acopere și părțile necunoscute (încă) ale lumii, cum ar fi paranormalul sau noțiunea de suflet, dar și despre ideea de a ilustra romanele pentru a le face mai atractive, ajungând cu discuția chiar până la romanele lui Jules Verne cu gravurile lor. Pe scurt, a fost exact ca o discuție între prieteni care nu s-au mai văzut de mult și ard de nerăbdare să schimbe impresii.

În final, editura Paladin ne-a făcut două surprize. Prima a fost faptul că fiecare dintre participanți a primit cadou o carte. Eu am plecat acasă cu Dexter, pentru că dacă tot am început să-mi mai diversific lecturile, m-am gândit că ar fi interesant să văd cum gândește criminalul care ucide criminali... Cea de-a doua surpriză a fost confidențială, însă informația a devenit publică recent, așa că îmi face plăcere s-o împărtășesc cu voi: Paul McAuley, autorul romanului pe care l-am dezbătut, va veni în România în decembrie în cadrul Festivalului Internațional de Literatură București.

Următorul eveniment va avea loc în luna decembrie, însă între timp va avea loc târgul Gaudeamus. În mod tradițional, lansările de SF au loc sâmbăta și anul acesta, se anunță rearanjări masive de biblioteci pentru că multe volume noi vor avea nevoie de spațiu. Mai multe detalii vor apărea pe măsură ce se apropie 19 noiembrie.


Clubul paladinilor revine!

Dacă în octombrie s-au „aliat” cu Serial Readers pentru a aduce împreună cititori vechi și noi de SF, pentru luna noiembrie cei de la editura Paladin revin în librăria Bastilia, unde ne vom întâlni ca să discutăm despre romanul Războiul liniștit de Paul McAuley. Și nu vor fi doar cititorii prezenți, ci și Nicu Gecse, traducătorul romanului!

Despre roman, deocamdată, nu vă pot spune mai mult decât ceea ce scrie pe coperta a 4-a deoarece deși titlul mi s-a părut interesant de când l-am cumpărat, încă își așteaptă rândul la citit. Totuși, imediat ce termin cartea la care „muncesc” acum, o să aflu cum arată, mai exact, un război liniștit.

„În secolul al XXIII-lea, Pământul, distrus de schimbările climatice provocate de poluare, este condus de câteva familii puternice şi de aşa-numiţii „sfinţi verzi” ai acestora. Milioane de oameni lucrează la reconstrucţia ecosistemelor devastate. Alţii au preferat să plece pe sateliţii lui Jupiter şi Saturn, unde au creat o varietate de habitate, protejate de atmosferele inospitaliere cu ajutorul unor vaste corturi sau ascunse sub scoarţa aştrilor respectivi. Aici şi-au dat frâu liber imaginaţiei şi au pus în practică până şi cele mai fanteziste teorii ale geneticii. Însă pacea fragilă dintre Pământ şi colonii este ameninţată de ambiţia „exteriorilor” de a se răspândi prin întreg Sistemul Solar şi de a grăbi evoluţia umanităţii...” - Sursa

La fel ca data trecută, intrarea este liberă. Înscrierea se face printr-un mail către paladin@editura-art.ro, iar ei vă vor răspunde cu un voucher personal pentru achiziționarea romanului cu o reducere de 40%!

Ne vedem acolo? :)