Paralela 45

Blogosfera SF&F: Regele fugar (Războiul legendelor #1)

Pot să rezum rapid tot articolul ăsta: nu citiți acest roman. Serios, e atât de simplu. N-aș putea recomanda cartea asta nimănui vreodată, nu are absolut nimic de oferit, începând de la acțiune și până la stil. Dacă n-ar fi trebuit s-o citesc pentru Blogosfera SF&F, zău că aș fi abandonat-o rapid și aș fi cerut banii înapoi la librăria de unde am cumpărat-o, lucru pe care nu l-am mai simțit niciodată, cu nicio carte.

Fun fact: volumul acesta nu are editor. În caseta tehnică există un redactor și un tehnoredactor, dar niciun editor. Nimeni nu și-a aruncat ochii pe cartea asta (sau nu și-a asumat asta) decât ca să-i corecteze greșelile de tastare și s-o pună în pagină.

Povestea:

Am să iau descrierea oficială și am s-o disec nițel, pentru că n-am cum să rezum cartea asta și e mai interesant să comentez textul de pe ultima copertă:

coperta-regele-fugar.jpg

Într-o lume în care dinozaurii nu au dispărut, două regate și două legi scrise în pergamente se luptă pentru supremație asupra pământului cunoscut. - de faaaapt, cele două pergamente nu se înfruntă, ci sunt la un loc, în rucsacul regelui fugar. Și nu fac nimic, doar stau acolo, în rucsac. Da, într-un ținut medieval, regele are un rucsac, nu o desagă. Revenind, nici regatele nu prea se înfruntă, unul îl distruge pe celălalt în primele 50 de pagini, lucru care pune în mișcare personajele și acțiunea.

Regatele de Vest și Imperiul Eternității își reclamă prin forță puterea asupra a ceea ce ar putea fi cea mai teribilă magie cunoscută de om. - din nou, pergamentele alea sunt într-un rucsac cu care fuge un rege, nu-și reclamă nimeni nicio… de fapt, whatever, să zicem că se bat pentru pergamente. După părerea mea, avem un rege care fuge și niște alte personaje prin lumea asta, care fac chestii pentru că motive, dar să zicem că acesta e plotul. Nu e ca și cum există vreunul mai clar.

Cei înfrânți au trei șanse: supunerea, exilul sau asumarea extincției. Una dintre ele trebuie să asigure încă o șansă pentru păstrarea legii și menținerea echilibrului. Una dintre ele este cea adevărată. - huh? 😂

Cea mai bună formulă a unei cărți fantasy este, după cum deja am învățat de la maeștri ca Tolkien sau George R.R. Martin, menținerea unui suspans nebun. - Tolkien se răsucește în mormânt pentru că a fost pomenit în descrierea asta. Dacă ar ști română și ar descoperi asta, GRRM și-ar lua jucăriile și s-ar retrage în pustiu, de unde n-ar mai scrie Fantasy câte zile ar avea.

Ori aici găsim tocmai asta. - cartea asta și suspansul nebun sunt ca baba și mitraliera, două concepte care n-au nicio treabă una cu alta. Pentru a construi suspans, trebuie să-l faci pe cititor să-i pese de ceva. De personaje, de lume, de acțiune. De orice. Aici nu e cazul.

Va reuși Amon să mențină Pergamentele în siguranță? - după cum spuneam, cui îi pasă?

Unde va ajunge Aredhel Aldarion, regina Regatelor de Vest, după Războiul Absolut? - Cui. Îi. Pasă?

Vor trăi Kinnunen și Shiva fericiți împreună? - niciun cititor nu și-a pus și nu și-ar pune vreodată această întrebare.

Va fi suficient de puternică iubirea secretă a Legendarului Charlemagne față de Shiva, soția Împăratului Kinnunen? - iubirea este un concept pe care niciun dintre cei doi nu-l cunoaște. Ei doar și-o trag între ei și asta îi satisface.

Care este rolul asasinului Nil? - să scârbească cititorul. Nu pentru că e un personaj bine scris, care stârnește sentimente puternice în cititori, ci pentru că e protagonistul unei scene abjecte, irelevante și profund scârboase.

Care va fi Marele Plan făurit de Mama Natură, pentru tânărul Uziwood? - personajul ăsta apare vreo 10-15 pagini aproape de finalul cărții, fix ca să i se spună ceva misterios. Din nou, nimănui nu-i pasă.

Întrebări care pe măsură ce citești te rod și nu te lasă în pace. Răspunsurile nu sunt mai niciodată cele așteptate, dar sunt atât de evidente. Bine ați venit în Ținuturile de Veci, unde nu există certitudini, ci doar fantezie. - hahaha

Părerea mea:

Să începem cu prima scenă. Avem un comandant care își abuzează un soldat ca să-i facă focul, apoi abuzează un alt soldat pur și simplu, apoi, cu focul proaspăt făcut, dă oamenilor ordinul de plecare. Așa începe cartea asta și e un început bun, pentru că te lasă să înțelegi exact cum e întregul roman: fără sens.

Personajele sunt din hârtie, nu din carton, cartonul e mult prea complex pentru a le caracteriza. Doar o parte din ele au caracteristici, restul au doar un scop. Regele fugar, Amon, spre exemplu, e o persoană care suferă după soția sa și vrea să apere pergamentele. Două însușiri nobile, despre care ni se reamintește cam la fiecare pagină, deoarece Amon ne spune aceste lucruri. În schimb, partenerul său de călătorie e doar atât, un partener de drum. Nu are nicio însușire, nu e decât o prezență. Din fericire, despre el nu ni se spune nimic, pentru că zău că toată caracterizarea personajelor e făcută direct de narator. Ferească sfântul să-ți faci tu singur o impresie despre ele!

Continuând, despre celălalt rege, Kinnunen, personajul cel rău, ni se spune că este, desigur, gras, bețiv, curvar, obsedat de putere și crud. Maxim de complex, nu? Regina lui Amon e… o persoană care fuge spre vechea ei casă, iar regina cealaltă, Shiva, e nesatisfăcută în pat și își dorește cu disperare ca amantul ei să i se întoarcă alături. Amantul este Charlemagne, acest bărbat profund masculin, care bate, mănâncă și și-o trage. Un exemplar absolut ravisant, noroc că Nil e și mai abject, altfel zău că marele erou n-ar fi avut egal la capitolul scârbă.

Atmosfera romanului, e, teoretic, una de Fantasy medieval și am apreciat că au existat încercări de a construi această atmosferă. Avem mentalități medievale și creaturi fantastice, avem unicorni și grifoni și uriași și… dinozauri. Și neologisme și expresii care n-au ce căuta acolo. Pentru că dincolo de rucsacul regelui, avem personaje care „primesc undă verde”, „conduc operațiuni” și, „după calculele lor”, nu sunt prea departe de vreo cetate. Așa se alege praful de toată atmosfera.

Și e, desigur, stilul. Ah, o minunăție. Dincolo de faptul că totul ni se spune direct și că limbajul e un amestec de arhaic și modern, n-am cum uita citatul de la finalul paginii 76:

Întreaga scenă fusese văzută și ascultată, de la marginea geamului, de unul dintre Marii Maeștrii Conducători ai Regatului Celor Trecuți. Era metamorfozat într-un vultur alb ca spuma mării.
Craa-craa!

Mai avem o serie de perle superbe, cum ar fi comparația mâncării cu diverse organe genitale sau, în cadrul scenelor detaliate de sex, pielea unor zone erogene e comparată, desigur, cu fundul unui bebeluș, pentru că nu-i așa că asta e excitant? Însă preferata mea va rămâne mostra uimitoare de suspans de la pagina 164, care reușește să-ți ridice pulsul și să te țină tensionat până citești toate acele puncte de suspensie. Și sunt multe, aviz celor slabi de inimă:

Acesta era sfârșitul...
... sau noul început, pentru că...
... în acel moment, fisura din peretele aflat în spatele lor se deschise cu un sunet fin.

Serios vorbind acum, cartea e groaznică. Povestea e slabă, personajele n-o pot susține, lumea și ființele din ea n-au niciun sens, iar stilul e pur și simplu necizelat. Și m-am chinuit s-o citesc și să scriu despre ea nu pentru că n-aveam nimic mai bun de făcut cu viața mea, ci pentru că acest roman e un semnal de alarmă: se scriu multe cărți proaste, extrem de multe, și există suficiente edituri care să le publice.

Nu că ar fi o noutate. Toate aceste cărți ar putea să dispară liniștite în uitare, acolo unde le e locul. Dar uneori, cineva va pune mâna pe ele, având așteptări. Eu, una, aveam așteptarea ca o editură pe care o consider prestigioasă, cum e Paralela 45, și un autor care nu se află la debut, cum e Silviu Urdea, să nu producă un asemenea dezastru de sute de pagini, ci o carte cel puțin ok. Și aș fi putut s-o abandonez, s-o returnez, să nu-i acord atenție și să le spun colegilor de Blogosferă că luna asta prefer să mă abțin. Dar eu chiar nu cred că băgând eșecurile sub preș avem ceva de câștigat. Pentru că va exista un cititor care va descoperi cartea asta și, în urma lecturării ei, va trage concluzia că toți autorii români scriu oribil și nu merită citiți.

Trăim într-o țară în care nu numai că se citește puțin, dar autorii noștri sunt stigmatizați chiar și de către puținii cititori. Așa că vreau să semnalez cărțile proaste care se întâmplă să-mi ajungă în bibliotecă, tocmai pentru a transmite un mesaj simplu: nu toți scriu prost. Da, unele cărți sunt slabe. Dar nu toate. Și atunci când le găsim pe cele bune, merită lăudate și-mi face plăcere s-o fac. Iar asupra celor proaste, o să sfătuiesc oamenii să stea departe de ele. Așa, cred eu, că poate o parte dintre ele o să dispară. Măcar cele care creează așteptări.

Așadar, serios, nu citiți cartea asta.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Regele fugar, le găsești pe blogurile:

Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Notă: Nu știu pe unde am anunțat sau scris noi că scopul Blogosferei SF&F e să promoveze autorii români, dar într-adevăr acela a fost obiectivul nostru inițial. Dar nu cred că se mai potrivește cu realitatea, nu se poate numi promovare ceea ce scriem despre cărțile care nu ne plac. Așadar, cum suntem un grup de cititori care doar povestesc despre volumele de pe piață, cred că mai corect ar fi să spunem că noi facem o radiografie a volumelor SF&F contemporane românești.


Blogosfera SF&F: Prea mulți zei pentru un deșert de Doina Roman

Am citit Prea mulți zei pentru un deșert cu senzația acută că-mi lipsește cheia de lectură. Mai exact, sunt multe elemente ale poveștii care, analizate separat, mi se par interesante. Și totuși, întregul mi s-a părut o carte care nu poate fi citită pe nerăsuflate pentru că abundă în detalii pe care nu vrei să riști să le treci cu vederea.

Povestea:

Oamenii au plecat de mult de pe Pământ, purtați de Ioani pe o altă planetă, forțați să o împartă cu alte creaturi: glotanii și certesienii, două specii care par să vrea doar să profite de oameni. În această lume trăiește Maximus, fericit în anonimitatea lui. Însă viața lui se schimbă atunci când îmbracă o cămașă ce îi intră literalmente pe sub piele, doar ca să-i fie jupuită de pe corp mult prea curând.

Însă cămașa va ajunge la Melia, o lerană (corcitură de om cu glotan) pe care cămașa o va folosi drept incubator. Astfel, Melia va naște un fiu care are material genetic de la ea și de la Maximus, copilul fiind cel promis într-o profeție care anunță un nou început pentru omenire.

Părerea mea:

Lumea pe care o creează Doina Roman este foarte diferită și foarte extraterestră, sunt multe lucruri pe care cititorii n-au cum să le priceapă fără ajutor, există multe creaturi și obiecte care funcționează în moduri fantastice. De aceea, cred că tocmai abundența detaliilor este cea care m-a făcut să-mi doresc o cheie de lectură, ca să-mi pot da seama la ce aspecte ar trebui să fiu atentă și care sunt cele pe care le pot trece cu vederea. Fiecare explicație a unui nou element, fie el ființă sau lucru, mi s-a părut o divagație de la povestea principală, ceea ce mie mi-a îngreunat lectura mai ales în prima jumătate a romanului, până când am început să mă obișnuiesc.

Ulterior, cam pe când Konos, copilul Meliei ajunge în deșert, am considerat că începe cu adevărat acțiunea romanului. În acel punct, deja eram familiarizată cu lumea și cu personajele ei, așa că lucrurile au început să „curgă” mai ușor și atunci am putut să întrezăresc meta-textul. Au devenit mai clare paralele între poveste lui Konos și o serie de mituri biblice, cel mai evident fiind cel al Mântuitorului. Totodată, mi s-a părut interesantă perspectiva inițială a băiatului, refuzul lui de a-și accepta destinul și misiunea pentru că nu le-a ales el.

Au mai fost câteva momente care mi-au atras atenția, majoritatea fiind niște paralele mai mult sau mai puțin subtile (și mai mult sau mai puțin proiectate, poate, de mine însămi asupra evenimentelor din carte) cu România și cu unele dintre problemele noastre. Mai exact, romanul începe cu o serie de proteste ale oamenilor, în care tabăra aflată în stradă încearcă să se agațe de această ultimă speranță că gestul lor poate schimba ceva, în timp ce Maximus, care alege să se distanțeze de mișcările din stradă, e deja resemnat cu soarta umanității. Tot Maximus mi-a amintit și de situația educației de la noi, atunci când vorbește despre boala care îi macină pe oameni, forțându-i să-și dorească să învețe cât mai mult, nu neapărat lucruri utile și nu neapărat într-un mediu propice, ci doar să învețe de dragul învățării, acumulând cunoștințe, dar fără a dobândi inteligență:

De pildă, Sindromul repetitiv, care îi împingea să învețe toată viața pe brânci, nici n-a fost luat în seamă. Multă vreme a fost tratat ca o modă. Oamenii lucrau ziua, iar seara se duceau să mai facă o școală. Se așezau în bănci, scriau ore în șir, apoi dădeau examene între ei.
Dacă cineva încerca să-i trateze, să le închidă clasele, deveneau apatici, mâncau tot ce găseau până ajungeau ca niște piftii și le pierea cheful de viață, dacă viață puteai numi ceea ce trăiau ei.
Doina Roman, „Prea mulți zei pentru un deșert”

La fel de interesante (dar fără să descopăr vreun subtext profund românesc) mi s-au părut și Ulcelele - polițistele acelei lumi - și modul cum luau ele ființă. Ba chiar mi-aș fi dorit să știu mai multe despre ele, despre cum gândesc și ce simt. Mi-ar fi plăcut și să aflu mai multe despre Alteea, o ființă ciupercă despre care, în final, am aflat foarte puține, majoritatea informațiilor despre ea fiind cuprinse în glosarul de la finalul cărții.

Apropo de glosar, aș fi preferat ca editura să ia decizia de a folosi note de subsol. Eu una nu mă așteptam la un dicționar de termeni la final, așa că l-am descoperit foarte târziu, complet întâmplător. Știu că locul unde sunt plasate explicațiile suplimentare poate fi considerată o chestie de gust, dar în acest caz mi se păreau niște informații necesare în timpul lecturii, nu la final, când cititorul ar fi putut deja deduce majoritatea explicațiilor din contextele în care termenii au fost folosiți. Cred că dacă aș fi putut citi explicațiile la apariția termenilor fantastici, atunci probabil că universul din carte nu mi s-ar mai fi părut atât de copleșitor de complicat.

În concluzie, nu prea știu cui să recomand Prea mulți zei pentru un deșert. E un roman fantastic, fără îndoială, dar elementele fantastice mi s-au părut doar un pretext pentru a spune o poveste pe care nu știu cum s-o încadrez. Predau, așadar, ștafeta colegilor din Blogosfera SF&F:

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Prea mulți zei pentru un deșert, le găsiți pe blogurile:

Pe 14 martie vom scrie despre Choice de Livia Furia. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.