Omul-fluture

Recenzie: Maya (Omul-fluture #2)

coperta-maya.jpg

Povestea:

După ce Sandra a fost arestată, unicitatea ei a ajutat-o să schimbe un prizonierat pe altul, iar acceptul ei de a deveni cobaiul unei echipe de cercetători îi oferă în plus și promisiunea că toate visele ei se vor împlini.

Totuși, poliția nu a dispărut complet din viața ei, Alex devenind parte principală din echipa care o studiază pe Sandra, în timp ce Dana și Oliver se întâlnesc ocazional cu ea, deoarece ei continuă să lucreze la ancheta lor despre Lucas.

Însă viața îi poartă pe toți în alte direcții.

Dana este chemată înapoi la Secția Zece pentru a investiga un caz suspect în care este implicat un fost coleg. Alex este forțat de contractul său să păstreze confidențialitatea asupra unor aspecte ale experimentelor, îndepărtându-se de colegii săi. Oliver se simte abandonat de toată lumea. Iar Sandra primește tot ceea ce și-a dorit, dar lucrurile bune nu durează, mai ales că o parte din visele ei pătrund cu adevărat în realitate.

Între timp, și Antonia Spaletti încearcă să-și găsească un loc pe străzi, dar se trezește alături de Randall, copilul autist care pare a ști mai multe lucruri decât trebuie. Și Kwanza, un personaj nou, vine să ne demonstreze că surpriza de la începutul primului volum a fost doar începutul dintr-un lung șir.

Părerea mea:

Întotdeauna la finalul unei cărți bune, îți vei dori o continuare. Nu neapărat pentru că ar mai fi ceva de spus, nu pentru că finalul a fost prea deschis, personajele secundare prea neglijate sau povestea prea scurtă. O carte bună e exact așa cum trebuie... dar tot ai mai vrea să petreci câteva ore în lumea pe care ai ajuns s-o îndrăgești, în universul în care ai vrea să te muți mâine, dacă s-ar putea.

Totuși, deși mi-am dorit o continuare imediat după ce am terminat de citit Omul-fluture, reacția mea sinceră atunci când am aflat că va apărea Maya a fost să mă întreb de ce? Finalul primului volum mi se păruse suficient de... final, răspunsese la suficiente întrebări cât să-mi dea sentimentul de încheiere și lăsase suficiente lucruri nespuse cât să rămână interesant, cel puțin pentru mine. Am observat că îmi plac finalurile mai deschise, nu vreau întotdeauna răspuns la absolut tot, așa că m-am temut că o continuare va veni să răspundă unor întrebări cărora deja le găsisem un răspuns propriu.

Din fericire, am aflat de ce?-ul citind cartea și e exact răspunsul pe care l-ar da un cititor îndrăgostit de un roman: pentru că universul din această serie e prea bogat și prea cuprinzător ca să fie explorat într-un singur volum. Spre deosebire de primul volum, această explorare se petrece mai subtil, accentul tinde să cadă pe personaje, însă în fundal se întâmplă lucruri incredibile care, puse cap la cap destramă și reconstruiesc impresiile despre granița dintre real și virtual.

Apropo de personaje, poveștile lor personale pe care eu le-am crezut încheiate nici măcar nu începuseră. Sandra, cu care empatizasem într-un mod ciudat în primul volum face un pact cu diavolul care m-a făcut să-mi pară și mai rău de ea, pentru că sunt convinsă că sub toate straturile de frustrare, chiar e un om bun. Însă marile vedete ale volumului au fost, din punctul meu de vedere, Oliver și Dana. Dacă în primul volum, ea mă irita și el mi se părea simpatic, am reușit să-mi schimb complet părerea despre amândoi, pentru că acum ea mi-e simpatică, în timp ce pe el am ajuns să-l antipatizez. Și o mențiune onorabilă merită și Kwanza, care e un personaj foarte ingenios creat, iar descoperirile sale din finalul volumului, care îl implică și pe Randall (e așa greu să nu dai spoilere, acțiunea e prea faină ca să nu vrei s-o discuți cu toată lumea!!) sunt nu doar suprinzătoare, dar și fascinante!

Mai mult, mi s-a părut excelent modul în care ideea de om-fluture e doar sugerată în primul volum și explorată pe îndelete în al doilea, în timp ce ideea de „maya” e doar sugerată în acest volum, cu promisiunea unor explicații în ultimul roman al trilogiei. În plus, am descoperit și o inadvertență din Omul-fluture la care nu mă gândisem și care acum și-a găsit motivația, care o să vă lase cel puțin la fel de impresionați ca deznodământul primului volum.

Așadar, dacă nu v-ați apucat de această serie încă, e momentul, pentru că deși volumul al treilea va apărea anul viitor, e genul de serie care cere o pauză între volume, pentru că merită să încerci să-ți creezi propriile ipoteze, pentru ca apoi Lucian și Teodora să ți le spulbere. Și cum eu nu mă pot abține să nu citesc volum după volum dacă le am în casă, pauza impusă de distanța dintre apariții e exact ce aveam nevoie.

Așa că iarna asta, evadați din realitatea noastră în realitatea virtuală a celor doi autori! E cea mai bună destinație de vacanță pentru cei care au poftă de o aventură... ca la carte!


Recenzie: Omul-fluture de Lucian Dragoş Bogdan şi Teodora Matei

coperta-omul-fluture.JPG

Povestea:

Într-un viitor nu foarte îndepărtat, fiecare persoană care își permite un implant pentru interfațarea cu Rețeaua își petrece majoritatea timpului într-o realitate virtuală unde fiecare poate fi orice sau oricine își dorește.

Virtualul devine mai mult decât o evadare, e un drog: există oameni care trăiesc doar pentru a putea continua să citească blogveluri sau chiar să ia parte la venodrame, echivalentul virtual al unei telenovele, dar care îți oferă și întreaga experiență senzorială.

În lumea virtuală a Rețelei vrea să intre Sandra, o tânără de la periferii care își dorește doar să scrie, visând să convingă o editură să-i publice o carte pe hârtie pentru ca aceasta să se alăture sutelor de volume din biblioteca publică în care ea și-a găsit mereu evadarea.

Dar în această lume în care un singur bit scăpat de sub control poate aduce după sine prăbușirea unui imperiu financiar, există destui profitori, hackeri care au transformat furtul de identitate într-o artă. Unul dintre ei este Lucas, un spărgător de primă mână, care însă va trebui să rezolve o problemă destul de spinoasă atunci când, jefuindu-l pe Luigi Spaletti, una din protecțiile acestuia acționează într-un mod neașteptat.

Dacă Sandra va reuși să facă față provocărilor unei lumi ale cărei reguli îi sunt necunoscute și dacă Lucas va reuși să rămână mai presus de toți cei care vor să-l prindă rămâne de văzut descoperind povestea dintre coperțile romanului Omul-fluture.

Părerea mea:

În ultimul timp, am tot citit romane care se petrec într-un viitor relativ apropiat și care prezintă o lume în care oamenii se conectează la o rețea globală pentru a evada dintr-o realitate cel puțin deprimantă. Totuși, până acum n-am mai avut niciodată sentimentul de alienare pe care mi l-a dat acest roman.

Deși această versiune a viitorului e destul de aproape de ce îmi imaginez eu că se va întâmpla și deși nu e prima dată când mă confrunt cu ideea unei realități virtuale, de data asta imaginea creată de cei doi scriitori a fost atât de puternică încât treceam uneori prin momente în care voiam să pun cartea jos ca să revin la o lume în care totul e ceea ce pare și în care nu riști ca într-o singură clipă de neatenție, întreaga ta viață să fie ștearsă sau, mai rău, furată cu totul.

Și totuși, deși e unul din principalii responsabili pentru aceste pierderi de identitate alea oamenilor din Rețea, Lucas mi-a devenit repede simpatic, în ciuda moralității sale cu care nu eram mereu de acord. Mi-a plăcut datorită abilităților lui, datorită modului în care manevrează fiecare situație după bunul său plac, dar mai ales pentru că e rapid, agil, descurcăreț. E un hacker care își merita titulatura. Practic, dacă îmi imaginez Rețeaua ca pe o junglă în care legile lui Darwin se aplică la fiecare pas, atunci Lucas e un exemplar al prădătorului din vârful lanțului trofic. Și faptul că știam că în spatele tuturor șiretlicurilor, hackerul e doar un om, mi-a transmis un sentiment ciudat și greu de explicat de speranță.

De asemenea, într-un mod la fel de ciudat, și Sandra mi-a devenit repede simpatică. Nu m-am regăsit în ea, dar avea ea ceva care m-a făcut să-mi doresc să își atingă scopurile. Într-un fel, Sandra mi s-a părut un concurent fără șanse de reușită și tocmai asta m-a făcut să vreau să-și îndeplinească visele. Din nou, are legătură cu speranța, dar și cu faptul că are vise cu un aer vintage - comparativ cu restul universului din roman - aer care dădea viselor o frumusețe aparte, o nostalgie a unor vremuri mai simple, ceea ce mă ajuta uneori să scap de senzația de alienare despre care vorbeam la început.

Totuși, deși mă așteptam ca unele din celelalte personaje să-mi devină simpatice, cu excepția lui Lucas și a Sandrei, restul au rămas oarecum departe de sufletul meu. Da, îmi păsa de unii dintre ei - a ajuns chiar să-mi pară rău de Luigi la un moment dat, deși îl consideram și îl consider un jeg uman - dar nu m-am simțit aproape de ei. Ceea ce nu m-a deranjat în principiu, pentru că nu mă aștept ca toate personajele unui roman să mă dea pe spate.

Dar la un moment dat am fost surprinsă că nu reușea să-mi placă de Dana, deși era genul de ființă care ar fi trebuit să mă fascineze. Ar fi trebuit să fie genul de persoană cu care mi-aș fi dorit să stau o eternitate la o cafea, vorbind despre absolut orice. Totuși, atitudinea ei mă enerva în fiecare clipă, avea o aroganță care mă făcea să mă întreb cum de o mai suportă cineva. Adevărat, a fost utilă poveștii, dar a fost personajul pe care n-am putut să-l înghit.

Pe lângă personaje, alt aspect care m-a impresionat la Omul-fluture au fost micile detalii care îți reaminteau brusc că acțiunea nu se petrece în realitate, ci într-o lume cu alte reguli. Pe lângă zâmbetele și vocile „standardizate” (am înțeles atunci de ce autorii îi mulțumeau lui Mike Hăulică pentru că „le-a dat voie”, ideea fiind preluată din prozele sale), mi s-a părut fascinantă ideea că orice atingere e periculoasă, fiecare persoană trebuind să fie plină de antiviruși și protecții ca să nu riște să fie contaminată cu cine știe ce viruși sau troieni.

De asemenea, mi s-a părut genială ideea cu scrierea în cod mașină, deși cred sincer că în realitate doar un cyborg ar fi capabil să interfațeze cu Rețeaua programând în cod mașină în timp real. Dar ideea cu templul asiatic se potrivea incredibil de bine, așa că am putut să cred că și oameni normali ar putea-o face, măcar într-un univers imaginar. Totuși, nu-mi puteam reține un mic zâmbet de fiecare dată când întâlneam cuvântul „subrutină”. Există posibilitatea să greșesc și să fie un termen foarte utilizat printre „hardiști”, dar cu excepția romanelor SF și a manualelor mai vechi, eu n-am întâlnit decât termenul de „subprogram”.

În schimb, dacă termenul acesta mi s-a părut o scăpare simpatică, ceea ce m-a deranjat foarte tare la roman, de fapt singura mea problemă adevărată cu această carte e coperta. Cu toată diplomația de care sunt în stare, e oribilă. Da, are o vagă legătura cu romanul, dar serios, e urâtă şi respingătoare. Şi sunt destul e convinsă că se puteau găsi alternative mult mai atractive. Mult mai atractive.

Tocmai de aceea, o să vă rog să luați în serios zicala cu judecatul cărții după copertă și să ignorați învelișul. Conținutul merită, e un roman SF foarte fain, care o să vă dea ceva fiori reci pe spate, pentru că nu e cel mai vesel viitor pe care și-l poate imagina cineva, dar e un viitor care o să vă fascineze.

Însă, deși ideea de bază și modul cum a fost transformată într-o poveste mi-a plăcut mult, cea mai faină chestie la roman e finalul. N-aș fi ghicit într-o sută de mii de ani ce ne-au pregătit Teodora și Lucian, a fost atât de surprinzător încât am recitit de câteva ori dezvăluirea pentru că nu-mi venea să cred. Apoi, am recitit și câteva pasaje din roman, înțelegându-le cu totul altfel.

Nu vă spun care pasaje, pentru că sunt curioasă dacă ceilalți dintre voi care veți citi romanul o să ghiciți finalul dinainte sau nu. Mie mi se pare greu, chiar imposibil, dar eu mereu am fost genul de cititor care nu prea își dă seama de dinainte ce i se pregătește.

Așa că vă provoc să citiți romanul și să jucați și voi jocul celor doi autori, încercând să ghiciți deznodământul. Eu cred că veți fi surprinși până la urmă, dar într-un mod foarte plăcut ;)