Neil Gaiman

Recenzie: Zei americani de Neil Gaiman

coperta-zei-americani.jpg

Povestea:

Shadow a fost condamnat la șase ani de închisoare, dar deoarece comportamentul său a fost exemplar, urmează să fie eliberat după numai jumătate din timp. Mai sunt câteva zile până la termen și viitorul arată cum nu se poate mai luminos: soția sa abia îl așteaptă, prietenul său cel mai bun i-a promis o slujbă... însă aerul încărcat ca înaintea unei furtuni nu prevestește nimic bun, iar viața are straniul talent de a se nărui ca un castel de cărți de joc.

Între timp, pe întreg teritoriul Americii, zeii oamenilor se pregătesc pentru marea confruntare dintre cei vechi și cei noi. Zeii vechi sunt cei din mitologie, precum cea nordică sau cea egipteană, cei care au fost aduși pe pământ american de coloniști cu secole și milenii în urmă.

Ceilalți, zeii noi sunt cei născuți din credința fără margini a americanilor. Sunt cei cărora oamenii își sacrifică timpul și viața clipă de clipă: zeii tehnologiei, ai banilor, ai autostrăzilor și avioanelor etc. Însă într-o lume în care o prostituată, o pisică, un bețivan sau un puști gras pot fi de fapt zeități, nimic nu e ceea ce pare.

Părerea mea:

Ce m-a surprins cel mai mult la cartea asta a fost atmosfera. Nici acum, după peste 600 de pagini și încă vreo două zile de gândire, nu-mi dau seama exact cum a reușit Gaiman să transmită atâta stranietate. E surprinzător pentru că am înțeles și acceptat aproape complet regulile lumii zeilor vechi și noi, am înțeles și uneori chiar am rezonat cu majoritatea personajelor, umane sau nu, am fost complet absorbită de lectură. Și totuși, mereu am avut senzația că există ceva care nu e tocmai cum ar trebui să fie, ca și cum ceva ar fi puțin defazat, ceva la limita percepției, ceva în colțul ochiului...

Mă zgândărește foarte rău faptul că nu-mi pot da seama cum și de ce am simțit asta, de ce lumea mi s-a părut stranie deși am înțeles-o, dar doar pentru că nu pot identifica precis cauza n-a diminuat cu nimic faptul că mi-a plăcut enorm Zei americani. Ba din contră.

Povestea în sine e foarte fain gândită și extrem extrem de bine documentată. Apar zei din nenumărate mitologii (nu doar europene, ha!) care interacționează foarte natural între ei, deși în legendele care le-au dat naștere nu s-a întâlnit niciodată. Și la fel de fascinante sunt atât modul în care au ajuns zeii în America, cât și lucrurile de care au nevoie pentru a rămâne puternici atât cât se poate, într-o lume în care nume precum Horus sau Zoria sau chiar Easter (originea acestui nume, apropo de documentarea temeinică, e foarte faină) nu mai au niciun sens.

Mi s-a părut genial faptul că un gest poate fi mai important decât intenția din spatele său sau faptul că o invocare făcută fără credință sau chiar fără intenție poate avea un impact major. Eu cred faptul că lucrurile cu adevărat valoroase nu trebuie să arate spectaculos, dar întotdeauna am considerat că gesturile și ritualurile sunt mai puțin importante decât credința din spatele lor. Așa că să pășesc într-o lume în care totul e exact pe dos a fost o experiență pe care n-am s-o uit prea curând.

Și de fapt acesta e un alt aspect al cărții care mi se pare fascinant: e foarte greu de uitat. Îți propune atâtea teme de gândire încât, deși o închizi, nu poți să te desprinzi de poveste imediat. Atunci când te trezești că te uiți cu atenție la trecători pe stradă, încercând să vezi dacă vreunul din ei nu are vreo aură specială, deci atunci când ceea ce citești ajunge să influențeze modul în care percepi realitatea, înseamnă că ai citit ceva cu adevărat valoros.

Poate tocmai de aceea, cartea are o suită întreagă de premii la activ, lucrul interesant fiind faptul că a primit atât premii care se acordă romanelor SF și Fantasy, cât și premii pentru genul horror. Asta că tot vorbeam de stranietatea cărții, care e și foarte greu de încadrat într-un singur gen. Și pentru că judecători ai tuturor genurilor în care s-ar putea încadra s-au pus de acord, spunând că merită premiată, înseamnă că e un roman must-read.

Tocmai de aceea, mulțumesc editurii Paladin pentru că mi-a oferit ocazia să citesc acest volum și vi-l recomand cu căldură. Mai ales acum, că vine vacanța de iarnă, Zei americani e cartea perfectă cu care să te bagi sub pătură într-o zi friguroasă pe care vrei s-o petreci în pat, cu o carte bună.


Carte vs Film: Stardust (Pulbere de stele)

coperta-pulbere-de-stele-gaiman.jpg

Povestea:

Tristan trăieşte în Satul Zidului şi îşi doreşte sa călătorească. Îndrăgostit de Victoria, o conduce acasă într-o seară, doar ca să afle că tânăra urmează să accepte o altă cerere în căsătorie. Încercand s-o înduplece să-i dea o şansă, Tristan îi promite că îi va aduce steaua pe care au văzut-o amândoi căzând.

Însă steaua a căzut dincolo de zidul de lângă sat, zidul păzit de localnici care nu lasă pe nimeni să treacă dincolo. Totuşi, Tristan reuşeşte să pătrundă pe tărâmul unde legendele prind viaţă și s-o găsească pe Yvaine, steaua căzătoare, care a fost doborâtă de pe cer de un medalion pe care îl caută urmaşii Regelui din Stormhold.

În plus, o vrăjitoare e şi ea pe urmele stelei, încercând să-i fure inima pentru a rămâne veşnic tânără.

Părerea mea:

Am sentimente contradictorii legate şi de carte, şi de film. Mi-a plăcut mult stilul în care e scris romanul, dar mi-a plăcut mult mai mult povestea din film decât cea din carte. Cred că soluţia perfectă ar fi ca Neil Gaiman să rescrie Pulbere de stele, folosind întâmplările din ecranizare. Desigur, în mare, povestea filmului e destul de asemănătoare cu cea din carte, însă sunt modificate câteva scene şi personaje și este adăugată o confruntare finală mult mai impresionantă.

E posibil, totuși, ca acţiunea romanului să nu-mi fi plăcut la fel de mult pentru că văzusem filmul înainte şi mă aşteptam să gasesc aceeaşi poveste şi in carte. Însa în mod cert, indiferent în ce ordine le-aş fi descoperit, tot mi se pare inadmisibil ca piratul Shakespeare să lipsească din roman! Personajul e atât de amuzant şi e și foarte important in dezvoltarea lui Tristan, așa că nu aș fi crezut că povestea poate avea loc fără el!

De fapt, poate că diferenţa cea mai mare dintre film şi carte nu dată de șirul întâmplărilor, ci de mesajul acestora: filmul este despre un tânăr care îşi găseşte locul în lume (şi găseşte şi lumea în care îi e locul), pe când în roman mi s-a părut că Tristan se obișnuieşte imediat cu noua lume, fără să fie nevoie să se adapteze la ea. Plus că lipseşte Shakespeare!

Totuşi, romanul are şi el părţile lui bune, datorită cărora nu pot spune dacă am preferat cartea sau filmul. În primul rând, e o carte scrisă de Gaiman, care reuşeşte mereu să creeze nişte lumi extraordinare, pline de magie, ceea ce am simţit mult mai puţin vazând filmul. Și apoi, sunt mici detalii mult mai bine explicate în carte - cum ar fi, spre exemplu, lumânările babiloniene - detalii care fac lumea de dincolo de zid mult mai veridică și mai interesantă.

Tocmai de aceea cred că dacă autorul ar scrie povestea din film, ar ieşi combinaţia perfecta de acţiune, idei, personaje si lumi magice. Oricum, vi le recomand pe amândouă, dar dacă nu aţi văzut încă filmul, citiţi cartea mai întâi!

Și dacă ați citit cartea și ați văzut și filmul, atunci sunt curioasă: vouă care v-a plăcut mai mult?


Recenzie: Oceanul de la capatul aleii

Inca din clipa in care am inchis romanul lui Neil Gaiman, mi-am amintit un pasaj dintr-o alta carte citita recent, pe care vreau sa vi-l impartasesc:

 

"In Evul Mediu, se zicea ca a te intalni in padure cu zane sau spiridusi era un lucru destul de comun. Dar, treptat, am evoluat, am devenit tot mai materialisti, mai pragmatici. Cei ce nu vedeau zanele le-au spus celorlalti: nu exista zane. Stiinta nu le poate admite, atat timp cat evenimentul aparitiei lor nu e repetabil la dorinta si masurabil. Copiii au invatat de la parinti ca zanele sunt doar o poveste, iar daca vedeau ceva neobisnuit, capatau convingerea ca li s-a parut. Treptat, nimeni n-a mai vazut nimic."

©  Mircea Liviu Goga - Poporul pierdut - antologia Calatorii in timp - editura Nemira

Ca o paranteza, va recomand antologia Calatorii in timp, in special povestea lui Mircea Liviu Goga, care a fost una dintre preferatele mele.

coperta-oceanul-de-la-capatul-aleii.jpg

Revenind la Gaiman... Am ales acest citat ca sa incep discutia despre roman din simplul motiv ca rezuma destul de bine ideea de baza: lumea e un loc mult mai complicat decat credem noi si, uneori, pentru a vedea adevarul e nevoie de ochii unui copil.

Tocmai de aceea, povestea este narata la persoana I de catre un baietel care descopera in vecini o familie care a venit din alta lume, o batrana care a asistat la crearea Universului, un iaz care e de fapt un ocean, o creatura care se infiltreaza in viata familiei lui, incercand sa o destrame, pasari care se pot hrani cu materia din care e facuta lumea si o fetita care ii devine prietena si il face sa ia parte la o gramada de aventuri.

Romanul Oceanul de la capatul aleii e scris cu inocenta si cu naturalete, o combinatie superba care te convinge repede sa abandonezi lumea reala in favoarea universului cartii si care te poarta inapoi in perioada copilariei, amintindu-ti sa judeci cu certitudinea instinctiva pe care adultii o numesc naivitate. Dar pana la urma:

 

"Uite, o sa-ti spun ceva important. Nici adultii nu arata ca niste adulti pe dinauntru. Pe dinafara, sunt mari si nepasatori si intotdeauna stiu ce fac. Pe dinauntru arata la fel ca intotdeuna; la fel cum aratau cand erau de varsta ta. Adevarul e ca nu exista adulti. Nici macar unul in intreaga lume."

© Neil Gaiman - Oceanul de la capatul aleii - editura Paladin

Se spune ca doi oameni pot citi aceeasi carte, dar fiecare va fi citit alta poveste. Pentru mine, Oceanul de la capatul aleii a fost un roman despre prietenie, despre incredere si despre magia latenta din viata fiecaruia, insa pentru voi, povestea s-ar putea sa fie diferita... Asadar, nu pot decat sa va urez spor la citit!

 

Lansare Oceanul de la capatul aleii

Ieri seara, in mansarda librariei Bastilia s-a lansat romanul Oceanul de la capatul aleii de Neil Gaiman. Pe langa faptul ca editia romaneasca a aparut in aceeasi zi cu cea straina, lansarea noastra a avut loc chiar mai devreme, deoarece ora 19:00 in Romania e ceva mai devreme decat in Anglia sau in State.

coperta-oceanul-de-la-capatul-aleii.jpg

Intr-o atmosfera relaxata si, mai ales, racoroasa (era mult mult mai bine decat in cuptorul care era afara!) Michael Haulica, Simona Kessler si Bogdan Alexandru Stanescu ne-au vorbit despre roman si despre omul din spatele lui.

Marturisesc faptul ca nu stiam mai nimic despre autor, decat ca a scris Stardust (pe care n-am citit-o... inca!) care a stat la baza filmului cu acelasi nume (pe care l-am vazut), asa ca am fost fascinata sa aflu ca la varsta de 15 ani si-a facut o lista cu ceea ce vrea sa faca in timpul vietii... si asa a ajuns unde e, doar facand "the next thing on my list".

Cat despre carte in sine... N-as stii cu ce sa incep. Inainte de lansare, am citit cateva fragmente in Revista Galileo si mi-am dat seama ca vreau sa citesc mai departe, ca sunt curioasa sa vad mai mult din lume prin ochii unui copil. Si fiind o carte scoasa de editura Paladin, de la care am citit doar romane faine, stiam ca nu voi fi dezamagita.

Intotdeauna mi-au placut oamenii pasionati, si in cazul celor de la Paladin mi se pare ca e din ce in ce mai evident cat de mult le place ceea ce fac. Chiar daca nu publica decat autori straini (deocamdata), o fac cu multa placere si dedicare. Spre exemplu, cu fiecare ocazie, Michael Haulica ne reaminteste faptul ca in spatele fiecarei carti e o intreaga echipa, si ii mentioneaza (si lauda) pe toti.

O sa va spun mai multe dupa ce citesc romanul, insa daca v-au atras fragmentele publicate de Revista Galileo la fel de mult ca pe mine, atunci trebuie sa aveti Oceanul de la capatul aleii in biblioteca!