Muzica

Muzică: Fără regrete

Profesorul meu preferat din liceu ne spunea deseori cât de importantă e implicarea, atât la modul general, cât mai ales în diverse activități extrașcolare. Timp de 4 ani, am fost de acord doar în principiu, pentru că eram mult prea comodă (a se citi „leneșă”) ca să pun sfaturile lui în aplicare.

Știu, în ultimul timp insist foarte mult pe ideea de implicare și de ieșire din zona de confort. Poate am ajuns la fel ca proful meu, care insista pe tema asta și deși îl aprobam, nu-l și ascultam. Poate și pentru voi, ceea ce aberez eu sună convingător, dar comoditatea câștigă. Dar dacă atunci când vi se ivește o oportunitate vă gândiți de două ori înainte s-o refuzați, atunci cred că n-am scris niciun articol degeaba.

Oricum, motivul pentru care am ajuns să predic implicarea la rândul meu este faptul că în sfârșit m-am ridicat de pe canapea. Restul a venit de la sine. Acum... fac chestii! În ultimele săptămâni, am făcut de toate, de la lipit cabluri de net de podea ca să nu se împiedice nimeni de ele până la a ajuta la distribuirea baloanelor către echipele participante într-un concurs. Și fiecare activitate a fost minunată!

Au fost zile în care casa mea a devenit doar locul în care dormeam, părinții m-au dat dispărută de câteva ori, am stat aproape non stop în picioare, am ajutat la construirea și deconstruirea unor spații funcționale.... și am râs. Enorm. Cu lacrimi, de câteva ori. Glumeam cu o prietenă că în ritmul ăsta, o să facem febră musculară de la râs. M-am simțit extraordinar și aș lua-o de la început chiar acum.

Au fost momente când m-am simțit extrem de obosită, când simțeam că ar trebui să las totul baltă și să dorm. Au fost momente când mi-a fost extrem de frică să n-o dau în bară. Au fost momente când mi-am zis că am participat destul și că aș putea s-o las mai moale. Dar știam că dacă ratez vreun eveniment, aș fi regretat. Aș fi ratat momente din genul celor pe care le povestești săptămâni în șir după ce s-au întâmplat, pentru că sunt prea amuzante ca să ți le poți scoate din minte.

Și exact despre asta e vorba în melodia care mi-a devenit coloană sonoră în ultimele zile: despre momentele în care trebuie să profiți de ocaziile care îți ies în cale, chiar dacă ți-e teamă, pentru că altfel vei regreta. Și o viață sigură, dar plină de regrete, e mai rea decât una plină de riscuri, dar și de momente în care te-ai simțit cu adevărat viu.

 
 

Muzică: Dernière Danse

Știu că mulți dintre voi știți deja melodia asta, unii probabil v-ați și săturat de ea. Nu zic toți ca să nu mă simt eu ruptă de lume, dar e foarte probabil să o cunoașteți cu toții. Da, eu trăiesc într-o peșteră fără radio și fără posturi tv cu muzică. Peștera se numește propriul meu playlist, unde ascult doar ce îmi place, în funcție de dispoziția mea. Spre deosebire de ceea ce „îi place” vreunui DJ, care pur și simplu „adoră” pe oricine plătește mai mult ca să-i fie difuzată piesa cu trei versuri scurte, repetate timp de cinci minute.

Revenind, eu am descoperit melodia aceasta acum câteva zile și mi-a schimbat puțin percepția asupra muzicii. Până de curând, eram convinsă că îmi place să ascult muzică pentru că îmi plac versurile melodiilor. Playlist-ul meu e alcătuit în totalitate din melodii ale căror versuri îmi transmit un anume sentiment, versuri care înseamnă ceva pentru mine. Bineînțeles, și linia melodică trebuie să se „asorteze” cu versurile, dar înțelesul versurilor era ceea ce căutam în primul rând la o melodie. Sau asta credeam.

 
 

Ei bine, eu nu știu boabă de franceză. Am studiat-o doar vreo trei ani la grădiniță și îmi aduc aminte vag câteva versuri din niște poezioare, dar nu și sensul lor :)) La școală am învățat spaniolă și nici pe asta nu mă laud cum că aș vorbi-o fluent. Nu aș muri de foame în Spania, dar nici nu pot să spun că aș putea dialoga ca lumea cu un vorbitor nativ, mai ales din cauză că oamenii ăia vorbesc incredibil de repede. Dar asta e deja altă poveste.

Oricum, deși nu pricep ce spune, atunci când am ascultat prima dată melodia asta, mi-a plăcut. Enorm. Atât de mult încât am început s-o ascult pe repeat. Între timp am căutat și o traducere, ca să știu ce ascult, dar faptul că melodia mi-a plăcut și fără să-i înțeleg versurile m-a făcut să regândesc modul în care înțelegeam eu muzica...

Ceea ce nu înseamnă că o să devin fană a cântăreților francezi, încă îmi place să înțeleg ce ascult! Dar s-ar putea să mai strecor și astfel de muzică în playlist :)


...

Am încă de astăzi de dimineață un chef nebun să scriu, însă aveam o lipsă totală de idei, mi se părea că nu mi se leagă cuvintele unele de altele. Asta până când mi-a dat mama să ascult CD-ul aniversar al celor de la Taxi, care a apărut astăzi împreună cu un ziar.

Am aruncat o privire rapidă peste lista de melodii și am dat peste câteva titluri pe care le iubesc, așa că m-am apucat să ascult tot albumul. Și printre altele, am reascultat Tăcerea din ochi, care e o adevărată bijuterie!

Mi-am amintit de prima dată când am ascultat-o, atunci când i s-a lansat și videoclipul. Nu mi-e rușine să spun că am plâns încă de la primele note și mult după ce se terminase melodia. Mi-e foare greu să-mi explic faptul că ceva atât de îngrozitor de trist și de îngrozitor pur și simplu poate fi frumos nu în sine, ci prin faptul că transmite sentimente atât de puternice, precum furie, revoltă, neputință...

Poate sunt eu prea emotivă, dar chiar și așa, combinația dintre melodie și videoclip e artă în adevăratul sens al cuvântului. Tocmai de asta am ales să nu scriu niciun cuvânt în titlu, pentru că asta a fost reacția mea după ce s-a terminat melodia: am rămas fără cuvinte.

 
 

Nu mai e timp pentru... scrisori catre Fat-Frumos?

Conform calendarului, n-am mai scris nimic pe-aici de o saptamana. Ceea ce n-ar fi o mare tragedie, avand in vedere ca nu e prima data cand se intampla. Insa conform aceluiasi calendar, e deja jumatatea lunii decembrie. DECEMBRIE?! Am eu o problema sau pur si simplu timpul a trecut ingrozitor, infricosator de repede, ne-a zburat tuturor printre degete si l-am pierdut fara sa intelegem cum, unde sau de ce? Si, mai ales, fara vreo sansa de a-l recupera...

Asadar, din punctul meu de vedere, a trecut prea mult timp de cand n-am mai scris. Si prea mult timp de cand n-am mai citit ceva. Ba mai rau, a trecut mult prea mult timp de cand n-am mai simtit ca am energia necesara ca sa ma inham la lectura unui roman din care stiam ca va trebui sa ma intrerup de zeci de ori, pentru ca mi se pare ca n-am mai avut de secole parte de minim 5-6 ore la rand ca sa pot citi ca lumea o carte... (tocmai de asta cred ca o sa ma reprofilez pe short-story-uri macar pana la vacanta)

In schimb, am ascultat multa muzica in ultimul timp. Fie pe drumul interminabil catre facultate, cand imi era prea somn ca sa tin ochii deschisi suficient timp cat sa citesc ceva, fie in timp ce mai scriam cate o tema pentru facultate, fie in timp ce prindeam 10 minute in care pur si simplu ziceam stop.

Si pentru ca nu sunt un om tocmai normal, nu pot sa pornesc mp4-ul pe shuffle si sa-l las sa cante. Nu, eu ma trezesc de dimineata ca mi s-a pus pata pe o meldoie si o las pe repeat. Si de la un timp, nici macar nu-mi mai dau seama daca din cauza asta, melodia aceea imi defineste starea de spirit in acea zi sau daca am fost destul de treaza dimineata ca sa-mi dau seama cum ma simt si sa aleg melodia in functie de asta.

Oricum, azi am fost mai speşăl decat de obicei si mi s-a pus pata pe doua melodii in loc de una. Asa, pentru ca pot. Prima nu ma mira, pentru ca descrie mult prea bine ceea ce simt:

 
 

A doua in schimb a fost un accident fericit... incercam sa dau mai tare si am apasat pe next. Si m-am trezit cu melodia asta pe care n-am mai ascultat-o de secole, uitasem chiar ca exista:

 
 

Bine, conform cunostintelor dobandite de mine pentru BAC-ul la romana (cunostinte pe care inca incerc sa le uit), Fat-Frumos nu prea avea treaba cu Setila si ceilalti, care erau ai lui Harap-Alb, dar am trecut asta cu vederea. Si ca sa fiu speşăl pana la capat, am zile in care Vama (fie ea simpla sau veche) ma irita si alte zile in care mi se pare ca au pus in cuvinte senzatiile pe care le simteam, dar nu le puteam defini.

Ei bine, astazi, cand am auzit versul: in fiecare seara mii se oameni fac aceleasi lucruri in acelasi timp in aceleasi case mici am hotarat ca e o zi buna pentru ascultat Vama :))

Mda, si acum ar trebui sa gasesc ceva inteligent care sa aiba legatura cu tot ce am scris si sa aiba rol de concluzie sau de final... Bineinteles ca nu gasesc nimic, poate doar sa reiau intrebarile legate de timpul care pare ca dispare pur si simplu, desi nu stiu daca are sens. Oricum, se pare ca momentele in care am o dorinta incomensurabila de a scrie, momentele in care stiu ce sa scriu si cele in care am timpul necesar ca sa scriu nu se suprapun, asa ca... Bye?

Disclaimer: acest articol a fost scris dupa o saptamana mult prea lunga precedata de niste luni mult prea lungi in care media orelor dormite zilnic a scazut de la 9-10 la 6-7 in zilele bune....


"Chiar a fost dezmat!"

eveniment-hac-7.jpg

Asa incepe descrierea albumului foto de pe Facebook-ul celor de la Harap Alb Continua, album care contine pozele de la lansarea numarului aniversar al revistei.

Pentru o noapte, personajele din poveste au parasit lumea basmelor, pasind intr-un club din Bucuresti alaturi de fanii lor, demonstrandu-si talentele muzicale cot la cot cu baietii de la Ad Hoc, care lansau primul lor album intr-o formula unica: gratuit, impreuna cu revista.

Daca ati ratat evenimentul, atunci aruncati o privire pe Facebook [link], pozele sunt foarte reusite, sugereaza perfect atmosfera calda si vesela pe care au reusit s-o creeze cei de la HAC si trupa Ad Hoc.

Si apropo de trupa, cred ca am descoperit un nou stil de muzica pe care il iubesc, pentru ca ascult pe repeat CD-ul lor de vreo cateva zile si imi place din ce in ce mai mult!

Va las ca mostra filmuletul lor de prezentare, pe care il puteti gasi si pe CD-ul care vine impreuna cu numarul aniversar al revistei HAC: