Miloș Dumbraci

Blogosfera SF&F: Flamura neagră (Cronicile Kanjerilor #1)

Înainte să citesc Flamura neagră, credeam că îmi plac cărțile de acțiune. Sau îmi imaginam că măcar le pot citi fără probleme. Însă mi-am dat seama că o dată ce pedala metaforică de accelerație e apăsată la maximum, eu rămân frumușel pe marginea drumului, sperând să deslușesc ceva din urmele de roți rămase pe asfalt. Mai pe românește, cartea mi s-a părut reușită pentru genul ei, dar eu n-am putut ține pasul și m-am pierdut pe drum.

Povestea:

De secole, Imperiul Akkaș este condus de Unicul, Împăratul-Zeu pogorât printre oameni. Nimeni nu i se poate împotrivi lui și armatei sale, ale cărei trupe de elită, kanjerii, pot prinde și ucide zei. Astfel se obține esența-de-zeu, cea mai prețioasă substanță din Imperiu, deoarece poate alimenta toate uneltele magice.

Totuși, zeii devin o resursă destul de limitată, așa că Imperiul trebuie să se extindă mereu în căutarea lor. De aceea, armata Unicului este acum în Gova, un tărâm unde trăiesc paonii (oameni-cal) și vaurii (oamenii-vultur), fiecare având propriile zeități. Însă chiar în mijlocul unei bătălii, Împăratul pleacă înapoi de unde a venit, luând și câțiva kanjeri cu el în lumea zeilor. Printre muritori, însă, armata sa are nevoie de un nou lider, iar Naboullen vede în acest lucru o oportunitate unică de a deveni… Unic.

Înapoi la palat, dispariția Împăratului nu e deloc motiv de bucurie. Nobilii trebuie să găsească repede o metodă de a ascunde lipsa Unicului pentru a nu fi linșați de cei asupriți de conducător. Însă intrigile și trădările împart curtea în două facțiuni, fiecare persoană urmărindu-și în primul rând propriul interes.

În plus, acum că Unicul a dispărut, Imperiul Akkaș se poate fărâmița ușor sub presiunea răscoalelor locale pe care niciun muritor nu le poate înăbuși fără ajutorul oferit de Împăratul atotputernic.

Părerea mea:

Romanul începe cu un glosar, ceea ce mi s-a părut o idee foarte, foarte bună. Am găsit deseori dicționare puse la sfârșitul cărții, pe care le-am descoperit abia la finalul lecturii, când nu mai aveam nevoie de ele. Citind acest glosar,  însă, am decis după câteva paragrafe să sar peste informațiile oferite. Eu sunt genul de cititor care reține mult mai ușor oameni și locuri dacă le asociază cu acțiuni decât dacă citesc definițiile lor. Asta a fost prima mea greșeală deoarece, după cum am spus la început, acest volum are o acțiune foarte densă, care sare între trei fire narative pline de personaje.

Totuși, personajele sunt destul de bine individualizate. Fiecare are un scop clar și majoritatea sunt mânate de ambiția de a-și atinge obiectivul, așa că sunt multe firi puternice care se înfruntă pe parcursul romanului. Mie însă mi-a luat mult timp ca să reușesc să asociez numele cu persoana, să rețin cine unde e și ce face. Dar nu mi se pare că e vina autorului că n-am reușit să țin pasul, ci a mea. Nu sunt nici atât de multe personaje, nici atât de complicate numele lor. Însă nu sunt genul de cititor care să se oprească să caute prin glosar. Aș fi putut face asta, ar fi fost foarte simplu, dar eu prefer să mă las purtată de poveste. Dacă pot reține detaliile, bine. Dacă nu, îmi asum asta.

Apropo de poveste, pentru mine acesta e elementul care mă atrage la orice carte. Vreau să mă pot pierde în lumi fantastice, să uit că în realitate stau și citesc (de aceea nici nu fac pauze pentru notițe sau pentru a căuta lămuriri, pentru că prefer să nu întrerup lectura). În Flamura neagră, din fericire, am avut parte de o lume ficțională foarte bogată. Mi-au plăcut enorm legendele ei, dar și modul în care e gândită relația dintre muritori, zei și kanjeri. În plus, mi-am dorit să am și o hartă a ținuturilor, ceea ce nu mi se întâmplă prea des. Dar am vrut să pot să-mi imaginez mai ușor pe unde se află personajele și care sunt distanțele pe care le străbat în aventurile lor.

Atmosfera e, desigur, una încărcată. Mereu se întâmplă ceva, mereu e câte un pericol (sau 20) de care trebuie să ții cont, așa că niciodată nu ai cu adevărat vreun moment de respiro. Și sunt destul de multe detalii sângeroase, mai ales în prima parte a cărții. Per total, sunt vreo 400 de pagini care nu te vor lăsa să te odihnești.

Așadar, dacă vrei să citești un roman fantasy dark și plin de acțiune, cu un univers foarte bine construit și cu o serie de personaje alături de care vei fugi pentru a scăpa cu viață, atunci îți recomand Flamura neagră.

 

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Flamura neagră, le găsești pe blogurile:

În plus, fără legătură cu proiectul Blogosfera SF&F, găsiți recenzii ale cărții pe blogurile Cititor Fantasy și FanSF.

În februarie vom scrie despre Singurătatea singularității de Alexandru Lamba. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Hoțul de moarte - Miloș Dumbraci

Întotdeauna mi s-a părut mai ușor să scriu recenzia unui roman, comparativ cu a vorbi despre un volum de povestiri. Motivul e destul de simplu: în cazul unui roman, e mai ușor să spui ce se întâmplă în cateva cuvinte și să vorbești apoi despre cum te-a impresionat povestea pe care ai citit-o. Volumele de povestiri, în schimb, sunt mai greu de rezumat (pentru că referindu-te la o singură povestire, e greu să nu dau spoilere, iar de cele mai multe ori, a le rezuma pe toate durează prea mult), personajele sunt deseori prea multe și prea schițate, atmosfera și impactul ei diferă de la povestire la povestire... Riști să te pierzi în detalii sau să fii prea vag. Totuși, în timp ce citeam Hoțul de moarte, mi s-a părut mai simplu, mi-am dat seama pe parcursul lecturii că știu ceea ce vreau să spun.

Deși fiecare povestire în parte are farmecul ei, cel mai mult mi-a plăcut faptul că întregul volum este extrem de imersiv. Fiecare povestire te aruncă pur și simplu în mijlocul unei alte lumi, cu alte reguli și e foarte ușor să lași în urmă orice fel de gând despre realitatea înconjurătoare și să te abandonezi misunii de a descoperi ce este acea nouă lume și cum funcționează ea.

Iar ideile sunt pur și simplu fascinante: un viitor în care oamenii au dispărut, lumea fiind divizată între două instanțe ale aceluiași IA (oare?)... care au secrete una față de celalată! Sau o istorie alternativă punctată de călătorii în timp care explică într-un mod original epidemiile care au afectat umanitatea de-a lungul istoriei... și nu numai umanitatea! Sau o nouă versiune a unei apocalipse zombi, unde de data asta, supraviețuitorii se află în Rusia... Și, desigur, preferata mea, un Pământ văzut ca o grădină în care niște dragoni asemănători celor din cultura chineză sunt cultivatorii, iar oamenii sunt un fel de răsad mai aparte.

Interesant e că fiecare povestire debutează cu o frază scurtă, explicativă, procedeu pe care nu l-am mai găsit la un alt autor. Deși inițial acea descriere mi s-a părut cumva nelalocul ei, parcă răpindu-mi din plăcerea descoperirii pe cont propriu, am ajuns să o consider un factor în plus în crearea unui suspans care se regăsește în fiecare povestire. De fapt, dacă ar fi să încerc să găsesc o trăsătură a tuturor povestirilor care să le lege și să dea unitate volumului, aș alege clar acest suspans atent construit. Parcă niciodată n-am putut ghici ce urmează să se întâmple, uneori am avut senzația că nici măcar nu pot lansa ipoteze, cu atât mai puțin să intuiesc care urma să fie deznodământul.

Și dacă tot am adus vorba la început despre personaje... deseori, o povestire poate doar să creeze un șablon al unei persoane pe care, dacă ai putea-o cunoaște mai în detaliu, ar putea să-ți fie dragă. Totuși, aici avem parte de două personaje recurente, dintre care preferatul meu a fost Șamanul. Întotdeauna astfel de oameni sunt înveliți într-un aer de altceva, misticismul lor, oricât de rizibil ar putea să pară, capătă altă formă atunci când lumea din jur nu se mai supune normelor. Tocmai aici e farmecul, în ideea că nu am ajuns să cunoaștem toate misterele acestei lumi, așa că misticismul încă își are locul lui. Cine știe, poate peste secole știința va ajunge din urmă intuiția și fantomele, spiritele, demonii și alte lucruri pe care acum le considerăm închipuiri vor putea fi explicat rațional unor oameni ai viitorului. Dar chiar și așa, exită un anume farmec naiv în a privi fără să înțelegi și a vedea doar magia, nu și motivele din spatele ei.

Am divagat... și de asta mi-a plăcut volumul acesta! Fiecare povestire e mai mult decât o evadare, e mai mult decât un joc cu autorul în care scopul tău e să ghicești deznodământul și scopul lui e să te pună pe o pistă falsă. Fiecare povestire te provoacă să gândești, să-ți pui rotițele în mișcare, să te întrebi „cum ar fi dacă...?”. De fapt, fiecare povestire a fost ca o readucere aminte a motivelor pentru care m-am îndrăgostit inițial de genul SF&F: pentru că dincolo de fuga de realitate, dincolo de suspans, te provoacă să-ți pui întrebări, să-ți schimbi perspectiva, să gândești altfel pentru o vreme... sau poate, pentru totdeauna.

Totuși, nu e totul lapte și miere. M-a dezamăgit puțin ultima povestire, intriga a fost parcă prea de tot, nivelul tehnologic părea parcă prea mare ca să mai permită astfel de erori de judecată parcă prea... naive? Poate și ștacheta mea a fost ridicată prea sus de restul volumului, poate cu ceva explicații suplimentare aș putea fi convinsă că n-a fost o greșeală copilărească, dar textul în sine nu m-a convins că lucrurile se puteau desfășura altfel. Totuși, deznodământul a compensat puțin, pentru că e foarte emoționant (cum îi place fetiței plângăcioase din mine) și e o „pedeapsă” pe măsura erorii, ba poate puțin prea dură, prea tristă... Oricum, indiferent ce senzație vă lasă, la final recitiți Poveste amară, de foc și pară. E absolut superbă!

De fapt, recitiți orice v-a plăcut, pentru că dacă vă plac poveștile în care lumea nu e chiar așa cum o știm noi și dacă vă place să fiți provocați să descoperiți dedesubturile acestor lumi, atunci sigur măcar una dintre povestirile din cuprinsul Hoțului de moarte o să vă depășească așteptările!

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Hoțul de moarte, le găsiți pe blogurile:

Pentru luna ianuarie, am ales să citim Colți-lungi de Alex Cuc. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.