Millennium Books

Blogosfera SF&F: Hoțul de moarte - Miloș Dumbraci

Întotdeauna mi s-a părut mai ușor să scriu recenzia unui roman, comparativ cu a vorbi despre un volum de povestiri. Motivul e destul de simplu: în cazul unui roman, e mai ușor să spui ce se întâmplă în câteva cuvinte și să vorbești apoi despre cum te-a impresionat povestea pe care ai citit-o.

Volumele de povestiri, în schimb, sunt mai greu de rezumat, pentru că referindu-te la o singură povestire, e greu să nu dau spoilere, iar de cele mai multe ori, a le rezuma pe toate durează prea mult. În plus, personajele sunt deseori prea multe și prea schițate, atmosfera și impactul ei diferă de la povestire la povestire și indiferent despre ce element alegi să vorbești, riști să te pierzi în detalii sau să fii prea vag.

Totuși, în timp ce citeam Hoțul de moarte, mi s-a părut mai simplu, mi-am dat seama pe parcursul lecturii că știu ceea ce vreau să spun.

Deși fiecare povestire în parte are farmecul ei, cel mai mult mi-a plăcut faptul că întregul volum este extrem de imersiv. Fiecare povestire te aruncă pur și simplu în mijlocul unei alte lumi, cu alte reguli și e foarte ușor să lași în urmă orice fel de gând despre realitatea înconjurătoare și să te abandonezi misiunii de a descoperi ce este acea nouă lume și cum funcționează ea.

Iar ideile sunt pur și simplu fascinante. Un viitor în care oamenii au dispărut, lumea fiind divizată între două instanțe ale aceluiași IA (oare?) care au secrete una față de cealaltă! Sau o istorie alternativă punctată de călătorii în timp care explică într-un mod original epidemiile care au afectat umanitatea de-a lungul istoriei... și nu numai umanitatea! Sau o nouă versiune a unei apocalipse zombi, unde de data asta, supraviețuitorii se află în Rusia. Și, desigur, preferata mea, un Pământ văzut ca o grădină în care niște dragoni asemănători celor din cultura chineză sunt cultivatorii, iar oamenii sunt un fel de răsad mai aparte.

Interesant e că fiecare povestire debutează cu o frază scurtă, explicativă, procedeu pe care nu l-am mai găsit la un alt autor. Deși inițial acea descriere mi s-a părut cumva nelalocul ei, parcă răpindu-mi din plăcerea descoperirii pe cont propriu, am ajuns să o consider un factor în plus în crearea unui suspans care se regăsește în fiecare povestire. De fapt, dacă ar fi să încerc să găsesc o trăsătură a tuturor povestirilor care să le lege și să dea unitate volumului, aș alege clar acest suspans atent construit. Parcă niciodată n-am putut ghici ce urmează să se întâmple. Ba chiar uneori am avut senzația că nici măcar nu pot lansa ipoteze, cu atât mai puțin să intuiesc care urma să fie deznodământul.

Și dacă tot am adus vorba la început despre personaje... deseori, o povestire poate doar să creeze un șablon al unei persoane pe care, dacă ai putea-o cunoaște mai în detaliu, ar putea să-ți fie dragă. Totuși, aici avem parte de două personaje recurente, dintre care preferatul meu a fost Șamanul. Întotdeauna astfel de oameni sunt înveliți într-un aer de altceva, misticismul lor, oricât de rizibil ar putea să pară, capătă altă formă atunci când lumea din jur nu se mai supune normelor.

Tocmai aici e farmecul, în ideea că nu am ajuns să cunoaștem toate misterele acestei lumi, așa că misticismul încă își are locul lui. Cine știe, poate peste secole știința va ajunge din urmă intuiția și fantomele, spiritele, demonii și alte lucruri pe care acum le considerăm închipuiri vor putea fi explicat rațional unor oameni ai viitorului. Dar chiar și așa, există un anume farmec naiv în a privi fără să înțelegi și a vedea doar magia, nu și motivele din spatele ei.

Am divagat... și de asta mi-a plăcut volumul acesta! Fiecare povestire e mai mult decât o evadare, e mai mult decât un joc cu autorul în care scopul tău e să ghicești deznodământul și scopul lui e să te pună pe o pistă falsă. Fiecare povestire te provoacă să gândești, să-ți pui rotițele în mișcare, să te întrebi „cum ar fi dacă...?”. De fapt, fiecare povestire a fost ca o readucere aminte a motivelor pentru care m-am îndrăgostit inițial de genul SF&F: pentru că dincolo de fuga de realitate, dincolo de suspans, te provoacă să-ți pui întrebări, să-ți schimbi perspectiva, să gândești altfel pentru o vreme. Sau poate, pentru totdeauna.

Totuși, nu e totul lapte și miere. M-a dezamăgit puțin ultima povestire, intriga a fost parcă prea de tot, nivelul tehnologic părea parcă prea mare ca să mai permită astfel de erori de judecată parcă prea... naive? Poate și ștacheta mea a fost ridicată prea sus de restul volumului, poate cu ceva explicații suplimentare aș putea fi convinsă că n-a fost o greșeală copilărească, dar textul în sine nu m-a convins că lucrurile se puteau desfășura altfel. Totuși, deznodământul a compensat puțin, pentru că e foarte emoționant (cum îi place fetiței plângăcioase din mine) și e o „pedeapsă” pe măsura erorii, ba poate puțin prea dură, prea tristă.

Oricum, indiferent ce senzație vă lasă povestirile, la finalul lecturii recitiți Poveste amară, de foc și pară. E absolut superbă! De fapt, recitiți orice v-a plăcut, pentru că dacă vă plac poveștile în care lumea nu e chiar așa cum o știm noi și dacă vă place să fiți provocați să descoperiți dedesubturile acestor lumi, atunci sigur măcar una dintre povestirile din cuprinsul Hoțului de moarte o să vă depășească așteptările!

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Hoțul de moarte, le găsiți pe blogurile:

Pentru luna ianuarie, am ales să citim Colți-lungi de Alex Cuc. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Cuvinte: Tei plouați...

O persoană care iubește să citească va descoperi, de-a lungul timpului, tot felul de cărți. Unele bune, unele nu prea, unele în care se regăsește, altele cu care n-are nimic în comun, unele pe care le-ar reciti an de an, altele pe care nu le va atinge decât o dată în viață. Fiecare carte e unică în felul ei și fiecare te va afecta într-un mod diferit sau te va lăsa indiferent din motive diferite.

Eu am descoperit, recent, prima carte care mi-a plăcut enorm și căreia nu știu/nu pot/nu vreau să-i scriu o recenzie. Nu vreau să-i fac un rezumat, nu vreau să încep să-mi spun părerea despre ea, vreau doar s-o păstrez în amintire ca pe o carte despre viață și iubire care mi-a plăcut cu fiecare rând.

Însă voiam să scriu ceva despre acea carte, voiam să vă spun cât de frumoasă e și cum, deși spune povestea unui bărbat aflat la celebra vârstă de mijloc, am reușit să mă regăsesc în multe fragmente. Și cred că fiecare dintre voi se va regăsi, pentru că toți am iubit, iubim sau vrem să iubim. Așa că, în loc să scriu o recenzie, am decis să vă arăt și vouă un fragment din prolog, care, cred eu, e mai bun decât toate cuvintele pe care le-aș putea scrie în oricât de multe recenzii laudative:

coperta-asteptand-o-pe-sara.jpg

„Vine o vreme în care strălucirea din ochi se transformă în umbră; vine o vreme în care plouă și mirosul de tei plouați golește străzile și cîrciumile și, cu sufletul pustiit, unde să te duci, unde să cauți alinare, pe ce umăr să plîngi? Și atunci te întorci la cearșafurile tale mototolite și plîngi peste ele, îți lipești fața, și mîinile, și gîtul, și pîntecele de ele și în fiecare cută a lor descoperi un surîs, un geamăt, o șoaptă, un rest de mîngîiere pierdut din nebăgare de seamă, pentru că îndrăgostiții sunt uituci și risipitori, și cum ar putea fi altfel, cînd dragostea este fără sfîrșit, cine stă să-și drămuiască gesturile, și vorbele, și atingerile, cine se gîndește că nu, nu e așa, nu e, nu e, nu e, cine să vrea să creadă asta decît invidioșii, cei care n-au întîlnit dragostea, cei fără noroc, cei care, de fapt, nu există, pentru că nimeni nu există dacă nu iubește, dacă nu e îndrăgostit, nimeni, nimeni, nimeni.”

Cartea se numește Așteptând-o pe Sara și e scrisă de Michael Haulică. Citiți-o! V-o recomand de o sută de ori. De o mie de ori! Și, când o terminați, n-o puneți la loc în bibliotecă. Puneți-o pe noptieră, să vă fie mereu aproape, ca să puteți s-o mai răsfoiți din când în când, când miroase a tei plouați...

„O înșiruire de vise și, între ele, mirosul de tei plouați, un fel de acasă care mă readuce la mine, mă face să mă reîntîlnesc cu mine, cel care eram în clipele cînd eram doar eu [...]”


Recenzie: Sharia de Roxana Brînceanu

coperta_sharia.JPG

Povestea:

Cândva, în viitor, inteligența nu va mai fi un atribut al oamenilor, ci fiecare om, primată, câine sau delfin va trebui să susțină un test IQ în urma căruia poate primi calitatea de cetățean.

Cei care nu pot obține un cip de identificare în urma testului, dar nici de pe piața neagră, vor deveni cel mai probabil sclavi, ființe nerecunoscute de societate sau de lege, fără drepturi. Totuși, nu ni se prezintă chiar un viitor modern, plin de gadgeturi sclipitoare, deoarece Sharia este denumirea fenomenului prin care planeta asuprită timp de secole îşi cere drepturile, răzbunându-se pe toți cei care au încercat s-o îmblânzească.

În această lume trăieşte Jay, membră într-o familie interrasială de la periferii. Dar familia ei este în pericol de a fi destrămată atunci când Jim, fratele ei adoptiv intră în comă din cauza unei supradoze.

Încercând să-l salveze, Jay va ajunge in mijlocul unor comploturi ale unei familii bogate care încearcă să-şi păstreze secretele murdare. Luptând ca să supraviețuiască și să-i salveze și pe cei dragi ei, Jay va descoperi atât o serie de aliați neaşteptați, cât şi lumea care se ascunde în mijlocul tărâmurilor stăpânite de Sharia.

Părerea mea:

Imediat după ce am scris despre Nuanțe de întuneric, ultima carte a Roxanei, lumea a început să-mi recomande şi Sharia, romanul ei de debut. Totuşi, fiind lansat cu 10 ani în urmă, nu l-am mai găsit pe piață atunci. Dar, din fericire, editura Millennium a reeditat volumul anul acesta, lansarea având loc la Final Frontier.

Încă de la început, m-a fascinat Sharia mai ales prin faptul că nimeni nu explică foarte clar ce anume e aceasta, pentru că în lumea închisă a romanului, fenomenul e cunoscut de toți. Am înțeles ce este deducând din context efectele ei. Și o dată ce am început să-mi conturez o definiție, am început să înțeleg mai bine lumea în care trăiește Jay, o lume în care tot ce azi e promovat peste tot, acolo e ciudat sau imposibil.

Spre exemplu, hrana: azi, tot ce e „bio”, fără chimicale și îngrășământ, fără aditivi și 100% natural e considerat perfecțiunea întruchipată. Acolo, orice nu provine din fermele speciale, ci e crescut în mod natural e privit cu suspiciune. Azi, există studii peste studii care demonstrează că tot ce e artificial (cum ar fi aerul condiționat) nu e bun pentru om, pe când în roman, tot ce nu e artificial e o pedeapsă a planetei. E incredibil cât de diferite sunt mentalitățile, și totuși cât de asemănătoare sunt personajele din roman (inclusiv animalele) cu oamenii care ne înconjoară.

Chiar și rasismul manifestat de personaje, dus parcă la extrem într-o lume în care un câine e pe picior de egalitate cu un om doar teoretic, e de fapt ușor de recunoscut din lumea ce ne înconjoară, unde oricine e diferit e marginalizat imediat. Și deși crimele rasiste sau puritanismul mi s-au părut la început ceva strict ficțional, folosite doar pentru a crea intrigă, există destule dovezi în lumea care ne înconjoară care demonstrează că nu suntem cu nimic mai buni.

Totuși, Sharia e o carte despre împăcarea cu trecutul, dar și cu propriile greșeli. De asemenea, romanul vorbește și despre asumarea consecințelor acestora, despre descoperirea armoniei și echilibrului în mijlocul haosului. Fiecare personaj are propriile păcate și fiecare dintre ei trebuie să găsească o cale să le accepte, să se împace cu ele deoarece trecutul nu poate fi schimbat.

Așadar, vă recomand romanul, pentru a descoperi la rândul vostru o lume în care un babuin poate fi tatăl adoptiv al unor oameni și al unor câini. Dar chiar și așa, e un roman care demonstrează că natura nu poate fi niciodată îmblânzită și că oricât de mult s-ar schimba lumea înconjurătoare, oamenii vor fi mereu la fel.


Lansarea antologiei „Eroi fără voie”

În 2014 avea loc prima ediție a Atelierului de SF&F organizat de bookblog.ro, atelier ai cărui coordonatori au fost Michael Haulică, Oliviu Crâznic, Florin Pîtea și Marian Coman. Acum, un an mai târziu, 11 dintre participanții la acel atelier au ajuns autori cu acte în regulă, publicând împreună antologia Eroi fără voie.

Lansarea a avut loc joia trecută, în Copper's Pub, un local care deși din exterior arată ca o casă oarecare, poate găzdui înăuntru lumi fantastice, precum cele imaginate de cei unsprezece autori.

 
lansare-eroi-fara-voie.JPG
 

Împreună cu Leontina (care a scris și ea despre eveniment aici), am ascultat-o pe Andreea Chebac povestindu-ne despre Atelier, încurajându-i pe cei din public care visau la rândul lor la a-și vedea numele pe o carte să se înscrie la a treia ediție a acestui curs de creative writing.

Apoi Michael și-a lăudat foștii studenți deveniți proaspăt debutanți, povestindu-ne cum, după terminarea Atelierului, 14 dintre ei au vrut să continue să se perfecționeze, așa că au înființat Secția 14, un cenaclu unde se întâlnesc regulat să-și discute textele. Mai departe, povești cu și despre scriitori ne-au spus Florin Pîtea, Ana-Maria Negrilă, dar și trei dintre absolvenții atelierului: Andrei Duduman, Alexandra Medaru și Adrian Poenaru.

Eu aveam deja volumul Eroi fără voie de la RomCon din Suceava, dar dacă nu l-aș fi avut, m-ar fi convins să-l cumpăr descrierea pe care a făcut-o Alexandra pentru fiecare proză din antologie, dar și colajul pe care ni l-a citit Adrian, alcătuit din fragmente din textele tuturor.

lansare-eroi-fara-voie-autografe.JPG

Partea mea preferată, totuși, a fost cea de după lansarea propriu-zisă, când toți cei prezenți au început să se învârtă prin local într-un dans amețitor, încercând să-i descopere pe cei nouă autori prezenți ca să le răpească puțin timp și o semnătură.

La un moment dat, chiar mă distram urmărind strategiile vânătorilor de autografe: unii, mai direcți, întrebau pur și simplu pe la fiecare masă dacă e vreun autor printre ei, alții cunoșteau deja un membru al Secției 14 și, cu ajutorul lui, îi descopereau pe ceilalți.

Eu am lăsat să treacă ceva timp, urmărindu-i pe alții, apoi am mers la sigur. Și am reușit să-i prind pe toți cei prezenți, iar pe ceilalți doi sper să-i întâlnesc la Gaudeamus, pentru că vreau să am o primă pagină completă.

Între timp, însă, abia aștept să mai reduc din titlurile de pe lista mea de „To read” ca să ajung și la această antologie, care în urma lansării a mai urcat, oricum, câteva poziții în Listă. M-am bucurat să descopăr nu doar autori români comparabili cu cei străini, dar și un val nou de oameni entuziasmați care să ajute la împrospătarea fandomului cu un suflu tânăr și energic, de care începuse să fie nevoie. Totuși, pentru că SF-ul știe cel mai bine să anticipeze viitorul, noua generație de autori a apărut fix când au devenit necesari, așa că abia aștept să-i descopăr.


Recenzie: Moloh de Michael K. Iwoleit

Spuneam în recenzia anterioară că deși a trecut aproximativ jumătate de an de când citisem romanul despre care vorbeam, am ajuns să-l recitesc pentru a-i putea scrie o recenzie care să-i facă cinste. Cu Moloh, lucrurile stau exact pe dos: deși a trecut aproape un an de când l-am citit prima dată, n-am de gând nici măcar să ating volumul pentru a putea vorbi despre el.

coperta-moloh.JPG

Povestea:

Într-un viitor nu foarte îndepărtat, Germania a ajuns să fie condusă cu adevărat de către corporații, iar cei care nu s-au putut integra în această nouă lume, săracii și cerșetorii, au ajuns să se refugieze pe malul Rinului.

Însă atunci când în zona respectivă se investesc sume considerabile pentru a construi case și facilități pentru nevoiași, jurnalistul Martin Kessler își propune să investigheze fenomenul.

Totuși, deși e obișnuit cu interesele ascunse ale celor puternici, dar și cu josnicia umană, ceea ce va descoperi Martin pe malul Rinului va fi mult, mult mai rău decât se aștepta.

Părerea mea:

Unul din principalele motive pentru care îmi place genul Science Fiction este faptul că reușește să privească spre viitor într-un mod credibil, lăsându-ți senzația că, pentru câteva ore, ai călătorit cu adevărat în viitor. Iar dintre toate romanele despre viitor, preferatele mele sunt cele în care, tehnologic vorbind, omenirea nu revine în Evul Mediu, ba dimpotrivă, avansează din ce în ce mai mult din acest punct de vedere.

Sau credeam că acestea sunt romanele mele preferate.

Moloh e un roman plasat în viitor și prezintă o tehnologie net superioară celei care există astăzi. Însă e o tehnologie care m-a îngrozit atât de tare încât luni întregi după ce am citit povestea, am refuzat să mă gândesc la ea. Chiar și acum, scriind și amintindu-mi, simt fiori reci pe spate.

Concret, este un roman despre cea mai de bază formă de manipulare: cea biologică. Corpul care câștigă în fața minții. Foamea care învinge rațiunea, plăcerea care învinge grijile, supraîncărcarea simțurilor care spulberă orice urmă de gândire. Însă mai mult decât atât, îți oferă ocazia să vezi procesul de degradare a ființei umane de la o ființă capabilă de rațiune la un ghem de impulsuri nervoase predictibile. Practic, omul e redus la nimic mai mult decât o mașină, e transformat într-o piesă de schimb ușor de întreținut și ușor de înlocuit. E înfricoșător.

Și cel mai rău e că e meschin. Oamenii exploatează alți oameni, puținii bogați profită de masele de săraci. E inuman și e, în același timp, umanitate pură. De fapt, cred că asta m-a speriat cel mai tare, plauzibilitatea poveștii. Nu e ceva improbabil, nu e ceva incredibil, e ceva atât de caracteristic oamenilor încât chiar mă tem că se poate ajunge la asta.

Ba mai rău, mă tem că domeniul în care vreau să lucrez s-ar putea să contribuie într-un fel sau altul la acest viitor de coșmar. Tocmai de aceea, luni întregi am ales să încui povestea într-un sertăraș al minții și să uit de ea. Din păcate, ignorând ceva, n-o să-l faci să dispară, așa că povestea a rămas acolo, undeva într-un colț al minții, așteptând, crescând. Așa că am decis s-o înfrunt. Am ales să mă gândesc la ea, să-mi amintesc cum am simțit oroarea și teama cu fiecare rând, cum am descoperit alături de Martin păpușarii fără suflete din spatele banilor, cum am pierdut alături de el un prieten și o iubită.

Moloh e un roman care îți intră e sub piele și te lovește unde te doare, sau cel puțin asta a făcut cu mine. Mi-a găsit punctul slab și l-a bombardat cu tot arsenalul unei povești bune. Pentru că indiferent de cât de rău m-a făcut să mă simt, nu pot spune despre poveste nimic altceva decât că e incredibil de bună. E convingătoare, plauzibilă, coerentă, cu personaje de care te atașezi, cu pasaje pe care le ții minte și, mai presus de toate, e o poveste care te pune pe gânduri. Multe gânduri, gânduri de care nu poți să scapi.

Așa că v-o recomand, vă rog chiar să citiți și voi Moloh. Poate, dacă o citește cât mai multă lume, putem evita un viitor atât de sumbru, putem evita ca omenirea să devină sclava biologiei pentru ca o serie de indivizi meschini să rămână meschini mai mult timp.