Matt Haig

Recenzie: Câteva motive să iubești viața

Citind Câteva motive să iubești viața, mi-am dat seama că e foarte greu de încadrat în vreo categorie de cărți. Nu e nici o biografie, nu tocmai, nu e nici un volum de dezvoltare personală și nu e nici un jurnal. Este un fel de combinație de sfaturi și povești ale experienței autorului în lupta sa cu depresia.

E o carte care să te ajute să înțelegi că dacă te simți prizonier în propria minte, nu ești singur și că ajutorul există, lucru care te poate îmboldi să-l cauți. Ceea ce e primul pas spre vindecare, după părerea mea.

Povestea:

Matt Haig avea 24 de ani când a realizat că suferă de depresie. Și-a dorit să moară, dar n-a făcut-o. A trăit, în schimb.

A trăit cu depresia și cu anxietatea, a înfruntat teama paralizantă și gândurile sinucigașe, atacurile de panică și stigmatul problemelor mentale. A reușit să se ridice și acum ne povestește despre cum a făcut asta. Și o face într-un mod sincer și deschis, cu cărțile pe față.

Părerea mea:

În mod clar, depresia nu arată la fel pentru toată lumea. Pentru Matt, a fost o cădere bruscă, inexplicabilă. Retrospectiv, a descoperit că au existat indicii, dar nu a știut să le interpreteze astfel.

Din punctul lui de vedere, pur și simplu s-a trezit într-o zi și a descoperit că e la capătul puterilor, sau chiar dincolo de el. Lucrurile simple au devenit monstruoase. A merge până la magazinul din colț a devenit o luptă. Mintea i s-a transformat într-o închisoare. Și a trăit cu toate astea.

Mi-a plăcut enorm cartea pentru că abordează direct stigmatul din jurul bolilor minții. Depresia și anxietatea sunt deseori sunt văzute ca fiind un moft. „Gândește pozitiv” e un sfat oferit cu atâta nonșalanță unor oameni care suferă inimaginabil de mult. În interiorul unei persoane suferinde, agonia e ceva la ordinea zilei. Și acest volum ne explică exact cum stau lucrurile. Dacă nu ai suferit niciodată de depresie sau anxietate, e un volum care te ajută să înțelegi cum se manifestă aceste boli. Nu e un compendiu de medicină, e doar experiența unui om care a trecut prin asta, dar e suficient ca să explice de ce unii oameni nu pot „gândi pozitiv”.

„Prețul plătit pentru a fi destul de inteligent ca să devii prima specie conștientă de existența cosmosului este capacitatea de a simți un univers întreg de întunecare”
Câteva motive să iubești viața de Matt Haig

Și dacă totuși ai suferit de depresie, anxietate sau amândouă, indiferent în ce grad, cartea asta îți demonstrează că nu ești singur. Ceea ce trăiești nu ți se pare, nu e o stare trecătoare (deși trece, cu ajutorul potrivit), nu înnebunești și nu e anormal. Există cauze clare și efecte normale, chiar dacă nu sunt palpabile. Nimeni nu-ți poate pune un stetoscop peste suflet ca să-i audă agonia, dar asta n-o face mai puțin reală. Și milioane de oameni trec prin asta zilnic. În grade diferite, pentru că agonia are și ea trepte. Dar dacă tu simți că îți explodează pieptul în timp ce alții cred că o să explodeze cu totul, nu înseamnă că ești singur… sau că problema ta e mai puțin importantă. De asta mi se pare un volum excepțional, pentru că exact acesta e sentimentul cu care rămâi: ceea ce ți se întâmplă e normal, chiar dacă nu ai simțit exact aceleași lucruri ca Matt. Mesajul e că mulți trecem prin asta și că ajutorul există.

Totuși, la capitolul sfaturi, eu am simțit o lipsă. Ele sunt extraordinar de bune, în marea lor majoritate, dar eu am avut impresia că Matt s-a bazat extraordinar de mult pe a încerca să-și impună lucruri. Nu putea funcționa, dar și-a impus s-o facă. S-a forțat să meargă la magazin, spre exemplu, deși corpul său îi spunea să n-o facă. Asta este o metodă de a te ridica, și funcționează. Și eu am folosit-o când n-am mai putut. Mi-am impus să fac niște lucruri, am strâns din dinți și le-am făcut. Nu spun că nu funcționează, oricum nu sunt în măsură să dau sfaturi. Dar cred că există metode mai bune. De fapt, trec printr-un proces în care învăț să-mi ascult corpul și să fac ceea ce are el nevoie. Uneori merge, alteori nu, uneori trebuie să faci lucruri împotriva voinței tale curente pentru că beneficiile viitoare merită. Dar există și alte metode decât să tragi de tine cu toată forța voinței.

Și pe lângă asta, mi-ar fi plăcut să recomande mersul la psiholog, măcar o dată. Bine, înțeleg că sistemul lor medical e diferit de al nostru și medicii lor de familie se ocupă și de minte, nu doar de corp. Totuși, vreau să recomand eu asta: dacă simți că nu mai poți, că emoțiile sau gândurile îți scapă de sub control, că lucrurile simple cum ar fi datul jos din pat sunt brusc extrem de dificile, atunci încearcă să vorbești cu un profesionist despre asta. Vorbitul ajută. Și a merge la psiholog nu înseamnă neapărat că suferi de ceva, că ești bolnav, nebun sau anormal. Înseamnă pur și simplu că vrei să te cunoști și să te înțelegi mai bine pe tine însuți. E ca un curs intensiv de dezvoltare personală, care pleacă de la cunoașterea sinelui. Și ceea ce vei descoperi poate fi incredibil de util.

Vă recomand Câteva motive să iubești viața cu mare drag, indiferent dacă ați suferit vreodată de vreo boală mintală sau nu, indiferent dacă credeți în ele sau nu. Pur și simplu e o ocazie de a descoperi experiența unui om ajuns în cel mai de jos punct al vieții sale. E ceva ce ar trebui cu toți să citim pentru că e scris simplu, deschis, și te ajută să înțelegi prin ce pot trece alții… sau te ajută să înțelegi mai bine lucrurile prin care ai trecut tu însuți. Cred că indiferent ce îți place să citești, această carte te va face puțin mai empatic. Și e mare nevoie de mai multă empatie pe lumea asta.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Jurnal: Dacă aș fi un albatros...

diary.JPG

Dacă aș fi un albatros, probabil aș avea deja vreo 250 de ani.

Desigur, nu mă gândeam la păsări. Albatroșii sunt oameni care îmbătrânesc un singur an în timp ce calendarele noastre arată că s-au scurs 10 sau 15 ani. Sau, cel puțin așa și-a denumit Matt Haig personajele nemuritoare din cartea Cum să oprești timpul.

Așadar, dacă aș fi un membru al Societății Albatros, probabil mi-aș fi petrecut deja câteva secole pe Pământ. Aș fi depășit etapa în care m-ar fi pasionat istoria, văzând cât de departe este povestea pe care ne-o spunem noi astăzi de evenimentele reale, câți eroi s-au pierdut în negura timpului.

În schimb, mi-aș fi descoperit deja slujba perfectă: aș avea venituri relativ stabile dintr-o slujbă de consultat în domeniul antichităților, ceea ce mi-ar permite să călătoresc. Nu că n-aș fi văzut deja mare parte din lume în primele secole de viață, dar descoperirea ținuturilor africane și sudamericane nestrăbătute de picior de om aș considera-o acum un sport al tinereții și m-aș reorienta pe vizitarea orașelor boeme ale Europei, măcar pentru vreun secol. În plus, nu e ca și cum îmbătrânirea lentă mi-ar permite să zăbovesc prea mult într-un loc, să prind rădăcini, așa că aș fi mereu pe picior de plecare, cu strictul necesar îngrămădit într-o valiză.

Dacă vreți să descoperiți viața unui albatros adevărat, găsiți cartea pe site-ul    editurii Nemira

Dacă vreți să descoperiți viața unui albatros adevărat, găsiți cartea pe site-ul editurii Nemira

Amintirile, în schimb, le-aș avea cuprinse în nelipsitele jurnale personale, pe care le-aș aduna la un loc în biblioteca închisă a conacului pe care l-am deținut cu ani în urmă, când am crezut că pot găsi pacea într-un loc retras, unde să fiu eu însămi. Acum, însă, conacul e transformat într-un hotel care atrage turiștii pasionați de legendele demonului seducător care a terorizat zona, sucind mințile flăcăilor și furându-le tinerețea. Ceea ce bineînțeles că n-am făcut, nu așa funcționează lucrurile. Și a fost un singur „flăcău”.

Oricum, în timpul liber, m-aș distra studiind limbile moderne, amuzându-mă să descopăr cum au evoluat cuvintele vreunei limbi pe care am mai învățat-o și în trecut. Aș păstra legătura cu câțiva alți membrii ai Societății care studiază mult mai serios domeniul lingvisticii și mi-aș compara concluziile cu ale lor.

Și poate, din când în când, aș mai lua câte o pauză de la privitul spre trecut și aș începe să aflu ce sunt „gadgeturile” astea cu care se joacă oamenii mai nou, în special telefoanele alea subțiri și fragile pe care le cară cu ei peste tot, am auzit că poți citi cărți pe ele... Ce idee, să citești gândurile altui om pe telefon...


Recenzie: Umanii de Matt Haig

Am citit Umanii acum câteva luni și am participat la două evenimente dedicate romanului, așa că am ascultat destui oameni vorbind despre carte. Chiar și așa, tot mi-a fost greu să scriu această recenzie, deoarece e genul de poveste care îți intră pe sub piele și deși ți-a plăcut, e greu să-ți dai seama exact de ce.

coperta-umanii.jpg

Povestea:

Andrew Martin este un matematician care reușește să demonstreze ipoteza Riemann, ceea ce teoretic ar trebui să-i aducă faimă și bani, dar practic atrage atenția unor extratereștrii asupra lui. Mai exact, vonnadorienii consideră că suntem prea imaturi pentru a fi capabili de a folosi cum se cuvine această cunoștință, așa că unul dintre ei este trimis să-l înlocuiască pe profesor și să omoare orice alt uman care știe că ipoteza a fost demonstrată.

Însă primul scop al misiunii vonnadorianului care devine Andrew este să afle mai multe despre umani. Cunoscând familia matematicianului, extraterestrul descoperă că oamenii nu sunt barbarii despre care i se spusese, ci ființe complexe, capabile de o gamă largă de sentimente de neînțeles. Și mai descoperă și că nu e nimic mai frumos decât să te bucuri de loialitatea deplină a unui câine.

Părerea mea:

Acesta nu este un roman SF. Știu, am vorbit în descriere despre o ipoteză matematică și despre extratereștrii. Toate sunt doar premize de care autorul a avut nevoie ca să scrie despre oameni, așa cum i-ar vedea cineva din exterior. De fapt, spunea cineva la lansarea cărții că o altă cheie de lectură ar fi faptul că profesorul ar fi suferit o cădere nervoasă și că toată povestea cu vonnadorienii poate fi considerată doar o iluzie.

Totuși, eu am preferat să privesc povestea ca și cum într-adevăr un extraterestru foarte priceput la matematică, dar naiv în rest, ar fi încercat să trăiască alături de umani. Și deși toată partea științifică sau fantastică e minoră, apărând uneori în momente cheie pentru că e convenabilă poveștii, mi-a plăcut romanul pentru că e înduioșător.

Andrew e naiv, acesta e cel mai potrivit cuvânt, dar are intenții bune. Mă rog, nu cele de extraterestru ucigaș, ci cele de persoană care vrea să-și găsească locul într-o lume străină. E, de asemenea, foarte simpatic. Și deși are un moment în care lipsa lui de cunoștințe despre umani se tranformă într-un gest de cruzime față de cineva, are mult mai mult momente în care știe să fie alături de cei din jurul său, mai ales alături de fiul lui neglijat, care avea o nevoie disperată de atenția tatălui său. Și are și câteva momente calde și alături de câinele familiei, care mi-au plăcut mult, deși nu sunt o mare iubitoare de câini.

De fapt, marele atu al acestei cărți sunt personajele și toate momentele frumoase pe care acestea le creează. Bineînțeles, romanul tratează și niște teme serioase, precum sinuciderea, dar o face într-un fel subtil. Nu îți aruncă lecții în față, ci îți prezintă niște fapte și te lasă pe tine să tragi concluziile. Bineînțeles, nu lipsește nici acțiunea, mai ales spre final, când are loc un conflict destul de tensionat. Totuși, în linii mari, povestea e relativ previzibilă, e clar de la primele rânduri că Andrew-extraterestrul va învăța să iubească oamenii, dar asta nu afectează în niciun fel plăcerea lecturii.

Ceea ce e surprinzător, însă, e un capitol aproape de final care e pur și simplu o listă de 100 de „Sfaturi pentru un uman”. Sunt excelente, surprinzătoare, profunde, amuzante... minunate!

 
umanii-matt-haig.jpg
 

Tot romanul nu e nimic altceva decât o poveste frumoasă despre oameni. E serioasă pe alocuri, amuzantă uneori, dulce mai tot timpul. E ca o prăjitură plină de zahăr pudră, e simpatică și ți se strecoară pe sub piele. Și poate, la final, e o carte care o să-ți redea încrederea în umanitate. Sau măcar în semenii tăi, Umanii.