Marian Truță

Mineral - Clubul de Lectură Nemira #35

Au trecut mult prea multe zile de când n-am mai dat în taste pentru blog. Motivul a fost începutul meu de an „superb”, adică o presesiune care mi-a amintit supărător de mult de finalul de semestru din liceu, când toți profii puneau lucrări peste lucrări cu bonusuri de ascultări ca să facă norma de note și să încheie medii. Diferența a fost că de data asta, noi studenții ne chinuiam să înghesuim teme și colocvii în cele 2 săptămâni dinainte de sesiune, ca să facem norma de puncte de intrat în examen. Oricum, atunci când te culci la 7-8 dimineața când abia ai terminat o temă, doar ca să te scoli pe la 12 ziua și să te apuci de o alta, ceva, undeva, n-a mers tocmai bine de-a lungul semestrului. În mare, a cam fost vina mea că am lăsat totul pe ultima sută de metri, dar am și eu limitele mele de sictir și unul din lucrurile la care facultatea mea excelează este împingerea acestor limite din ce în ce mai sus. Și chiar când credeam că s-a terminat, a început sesiunea, cu două examene în zile consecutive, așa, de încălzire. Superb sau ce?

Mă rog, să zicem că de atunci și până acum am apucat să dorm în hălci de câte 12 ore, doar ca să lenevesc restul de 12 ore cu telefonul sub nas, așa că pot să declar că am supraviețuit lunii ianuarie. Bine, mai am două săptămâni de sesiune în față, așa că aventurile facultății nu iau pauză, dar în sfârșit pot întrezări luminița de la capătul tunelului. Așa că am decis să mai scot capul în lume și am participat luni la Clubul de Lectură Nemira.

Și cum să ratez prima întâlnire din 2016, când volumul ales a fost chiar Mineralul autorului bicefal format din Marian Truță și Dănuț Ungureanu, care au fost invitați să stea de vorbă cu noi? Citisem deja volumul în decembrie, îl votasem special pentru că îmi plăcuse, aveam întreaga zi liberă... așa că am ajuns acolo cu chef de ascultat impresii. Și se pare că n-am fost singura cu chef de ascultat, pentru că seara a început timid, cu Alexa încercând să întrețină discuția cu cei doi autori, în timp ce noi restul nu prea ne găseam cuvintele. Însă cei mai curajoși au preluat inițiativa și, încet încet, în loc de întrebări și răspunsuri s-a înfiripat un dialog, presărat cu impresii de lectură, critici și laude și, ca întotdeauna, păreri împărțite.

Pe scurt, romanul spune povestea unor personaje care încearcă să supraviețuiască într-o lume în care nemurirea a devenit posibilă prin contopirea cu piatra. Practic, fiecare persoană poate accepta să fie supusă procesului de fuziune, la finalul căruia va deveni un asteroid înzestrat cu conștiință, având la dispoziție o eternitate pentru a călători printre stele. Supraviețuire, iubire, religie, nebunie și singurătate, secretele universului, dar și ceea ce înseamnă să fii om, toate aceste teme sunt abordate în roman, majoritatea fiind tratate suficient de detaliat cât să te pună pe gânduri, dar lăsând un final destul de deschis încât să fii nevoit să-ți găsești propriile răspunsuri.

Mie mi-a plăcut acest aspect, m-am bucurat că autorii ne-au dat mult de gândit, lăsându-ne spațiu să ne găsim propriile concluzii. În plus, romanul chiar debutează cu un capitol extrem de ambiguu, cu un protagonist debusolat care explică suficient de mult cât să înțelegi că regulile lumii lui sunt diferite, dar și destul de puțin cât să vrei să afli mai multe. Sau cel puțin asta am crezut eu, pentru că au fost și câțiva cititori pentru care începutul nu a funcționat deloc, deoarece li s-a părut prea vag și greu de urmărit.

Nici finalul n-a fost pe placul tuturor, unul dintre participanți asemănându-l cu finalul Odiseei spațiale, dar mai puțin grandios. De asemenea, asemănări cu Odiseea spațiale s-au mai găsit, dar citind, eu personal nu le-am văzut. În schimb, deși inițial m-a surprins abordarea, mie finalul mi s-a părut extrem de potrivit cu restul cărții, amplificând senzația de apăsare, de imposibilitate de evadare nici măcar prin fuziunea cu piatra. Ar fi puțin mai clar dacă v-aș spune despre ce e vorba, dar credeți-mă, e o supriză care merită descoperită, mai ales că autorii ne-au dezvăluit faptul că nu au știut de la început exact cum se va termina romanul, având doar câteva linii mari pe care știau că trebuie să le urmeze povestea.

De asemenea, cei doi autori ne-au povestit despre ce înseamnă scrierea unei cărți „la patru mâini”, despre cum Mineral nu are nicio legătură cu Vegetal în mod voit și asumat (deși sunt prezente câteva referințe care mie personal mi s-au părut simpatice), ne-au confirmat și infirmat câteva concluzii (foarte puține, în general au preferat să lase textul să vorbească sau pe noi să ne găsim propriile răspunsuri). Însă cel mai fain mi s-a părut momentul în care au început să vorbească despre planurile lor de viitor: anul acesta nu vom avea parte de un nou volum comun, însă amândoi se vor concentra pe proiecte individuale.

După aceea, însă, ni s-a promis volumul al 3-lea al seriei, care nu va fi nici de data asta plasat în același univers cu celelalte romane, va fi cel puțin la fel de dark precum Mineralul, dacă nu și mai și, va avea ceva IA-uri și un titlu asemănător celor anterioare. Ba chiar vor lansa un concurs în care cititorii vor avea ocazia să încerce să ghicească titlul, singurele indicii de până acum fiind că este un cuvânt din dicționar terminat în „-ar”.

Pe scurt, a fost o întâlnire extrem de reușită, cu mai mulți participanți ca de obicei, cu discuții mult mai dinamice decât mă așteptam și foarte interesantă pentru că am avut autorii alături, astfel încât am putut să aflăm destule detalii despre culisele cărții. Abia aștept întâlnirea din februarie!


Recenzie: Vegetal - apocalipsa verde

Povestea:

Zilele lui Milu se aseamănă una cu alta. Se trezește dimineața, își ajută bunica să adape animalele, apoi sapă grădina împreună cu aceasta. Când lucrul e gata, merge să se joace cu Ina în podul școlii, având grijă să se întoarcă acasă înainte de lăsarea întunericului.

Însă lumea în care trăiește Milu nu seamană deloc cu cea pe care o cunoaștem pentru că pentru el și pentru ceilalți oameni, săpatul grădinii nu e o opțiune, nu e ceva ce fac pentru a avea o recoltă bogată, ci pentru a nu fi uciși de aceasta. Plantele cresc amețitor de repede și au un singur scop: să acoperea lumea. Porumbul are frunze tăioase, grăul are fire otrăvitoare, dovlecii au vrejuri cu care să te tragă între plantele ucigașe, floarea soarelui își folosește semințele ca pe gloanțe. Singurele locuri în care oamenii sunt într-o relativă siguranță sunt sub coroanele copacilor unde nu crește nimic sau în casele pe care trebuie să le apere zi de zi.

Eroii de basm ai acestei lumi sunt tractoriștii, care conduc mașinile lor prin holde, croindu-și cărări efemere prin lanuri, ajutând oamenii din localități îndepărtate să comunice între ei. Bătrânii spun că în vremurile vechi, plantele erau docile, creșteau lent și erau bune prietene cu oamenii. Iar tractoriștii aduc zvonuri despre oamenii de știință de la Dunăre care încearcă să distrugă plantele rele și să readucă vremurile în care plantele nu erau o aminințare...

Părerea mea:

Pe măsură ce citeam, n-am reușit să scap de senzația de apăsare dată de faptul că trebuia să privesc plantele ca pe ceva rău, ca pe inamicul parșiv care profită de ce mai mic moment de neatenție ca să te ucidă. Până la urmă... sunt doar plante! Singurul lucru diferit față de plantele din grădina mea de la țară e faptul că pot crește peste noapte, că au mereu rod... și că se mișcă pentru a te ucide. Ideea e atât de simplă, și totuși atât de stranie încât întreaga lectură e o încercare de a asimila acest fapt, de a accepta că sfârșitul lumii nu va fi marcat de un „bang” ci se va petrece încet, pas cu pas, plantă cu plantă, până când apocalipsa verde va triumfa.

Și totul e privit prin ochii unul copil care nu cunoaște o altă lume, care consideră că poveștile bunicii sale despre plantele docile sunt doar povești, minciuni pe care și le spun bătrânii. Totuși, faptul că personajul principal e copil e și portița de scăpare, portița care îți permite să te eliberezi de acea stare de apăsare, de stranietate: cu fiecare ocazie pe care ți-o oferă autorii, începi să speri că lumea plantelor ucigașe nu e reală, că e doar un vis sau un joc al unor copii cu o imaginație bogată...

Însă realitatea vine mereu înapoi atât peste Milu cât și peste cititor și preșul ne e tras din nou de sub picioare, suntem obligați să găsim un punct de spijin în această lume atât de asemănătoare și totuși atât de străină de ceea ce cunoaștem. Spun că e asemănătoare cu a noastră datorită oamenilor care, indiferent de circumstanțe, sunt aceeași pe care îi cunoaștem noi astăzi. Vecinii lui Milu ar putea fi vecinii noștri, bunica lui ar putea fi bunica noastră, totul e atât de real și de familiar încât fără să-ți dai seama, îți dorești ca și lumea să fie la fel de familiară. Dar nu e, pentru că amenințarea porumbului ucigaș este prezentă mereu în gândurile tuturor... Până și ideea asta a porumbului ucigaș sună amuzant, sună ca un film de care să râzi, însă nu e o glumă, e o realitate cu care ești forțat să dai piept.

Nu cred despre mine că am citit multă literatură SF, dar am citit și eu câte ceva și mereu am reușit să mă împac cu ideile lumii străine care mi se punea în față, mereu am reușit să-i accept premizele și să încerc să-i ințeleg noile reguli și să-i accept diferențele. De data asta, însă, mintea mea pur și simplu refuza să accepte această realitate care e atât de bine construită încât nu poți s-o refuzi, nu poți fugi de ea, e acolo, la fel de omniprezentă ca lanurile de plante ucigașe, la fel de stranie ca o floare de floarea soarelui care scuipă semințele spre tine, încercând să te doboare pentru ca lanul să te cotropească. Vegetal e fascinantă de la prima și până la ultima pagină și v-o recomand tuturor pentru că lumea lui Milu e extrem de bine construită. Sunt curioasă dacă alți cititori vor reuși să se împace cu ideea plantelor care triumfă peste animale și sunt la un pas de a învinge și omul cu această apocalipsă verde.

De asemenea, romanul Vegetal este cartea care se va discuta la ediția din iulie a Clubului de Lectură Nemira.


Vrei sa inveti sa scrii?

Mi s-a întâmplat o dată să mă întrebe un om pe care îl admir dacă eu scriu. Nu se referea la blog, ci la scrisul efectiv de ficțiune. Mai precis, la SF. Răspunsul a fost și este nu, dar întrebarea mi-a rămas undeva în subconștient, de unde mai iese din când în când și mă pune pe gânduri.

Și tocmai acea întrebare m-a făcut să încep să observ cursurile de Creative Writing, oportunități care sunt acolo pentru oricine e interesat, șanse care se oferă în schimbul voinței și curajului de a urma aceste cursuri. Și pentru că literatura SF petru mine e Ză Literatură, cu majuscule, atunci când am văzut acest anunț [link], mi-au zbârnâit antenuțele de încântare.

Am avut ocazia și norocul să îi aud vorbind pe amândoi coordonatorii despre literatura SF, să le aud pasiunea din voce, i-am citit pe amândoi și am regăsit acel sentiment pe care nu-l pot defini, o frumoasă uimire, un moment care îți taie răsufarea, bucuria simțită în fața unei descoperiri... acel sentiment pe care îl caut în cărțile pe care le citesc. Oamenii ăștia știu să scrie, sunt amândoi editori ale unor reviste de SF pe care le recomand oricărui pasionat (CPSF și Argos), așa că știu cum merg lucrurile atât din perspectiva scriitorului, cât și a autorului, știu ce se caută pe piață, știu cum arată un text publicabil, deci dacă e cineva de la care poți învăța cum să scrii SF bun, ei sunt.

Din păcate, ca în multe alte dăți din în ultimul an, după ce am citit datele între care se desfășoară atelierul, mi-am scos frumos antenuțele de care vorbeam mai devreme, am revenit cu picioarele pe pâmânt și am început să-mi doresc ca toate lucrurile mișto de pe lumea asta să se întâmple numai vara, pentru că aș fi vrut să am timp să particip. Dar școala e școală, sesiunea e sesiune și totuși am vrut să ajut la răspândirea veștii pentru că poate există și alții care au nevoie doar de un mic imbold ca să ajungă mari și cred că acesta ar putea fi cel mai bun imbold.

Înscrierea se poate face până pe 9 mai, deci dacă sunteți pasionați de SF și vreți să vă încercați mâna, atunci uitați-vă doar în agendă și dacă programul vă permite, mergeți. Pot să vă garantez că n-o să vă pară rău.