Marian Coman

Blogosfera SF&F: Omulețul din perete de Marian Coman

Dacă vreo carte ar putea să subțieze atât de mult granița între real și fantastic încât să nu mai știi dacă citești sau ești citit, atunci Omulețul din perete e acea carte. Mi-a plăcut enorm s-o citesc, m-am entuziasmat cu fiecare nouă povestire, iar finalul volumului mi se pare pur și simplu perfect. Acest volum de povestiri tocmai a devenit cartea pe care nu mă voi sătura s-o recomand de-acum înainte oricui, oriunde, cu orice ocazie.

Povestirile:

Cartea este un volum care cuprinde povestirile „best of” ale lui Marian Coman. Nu am să rezum fiecare text, pentru că sunt sigură că o să vă facă plăcere să le descoperiți unul câte unul. În schimb, o să vă povestesc ce le leagă.

Am întâlnit uneori volume de povestiri semnate de același autor care avea în comun doar asta: erau scrise de aceeași persoană. Erau ca un fel de carte de vizită: „ăsta sunt eu, așa scriu, astea sunt temele pe care le-am abordat până acum”. Alte volume erau legate și de o tematică, de anumite obsesii ale autorului care se întrezăreau mai mult sau mai puțin prin fiecare text. Și mai sunt și volumele de autor unde există un fir care leagă povestirile între ele, o idee sau un personaj sau un loc care îți sugerează fie într-un mod evident, fie într-un mod mai subtil, că toate textele se petrec în același univers.

Acest volum mi se pare că duce totul un pas mai departe. Da, povestirile au loc în același univers, însă acest univers e cel ficțional, în care personajele se prind (sau nu) că sunt doar personaje. De aceea mi-a plăcut enorm finalul, pentru că ultima povestire le leagă pe toate celelalte, le plasează mult mai clar în același spațiu imaginar… și nu tocmai. Pentru că în ultima povestire, personajele au alte planuri. Dar e treaba fiecărui cititor să descopere aceste planuri și, citindu-le, să le dea viață.

Părerea mea:

Mi-a plăcut. Mult. Citiți-o.

Am scris rândul acesta și am lăsat restul articolului gol timp de vreo săptămână pentru că serios că nu știu ce v-aș mai putea spune. E un volum extraordinar. Începe cu câteva texte în care realitatea o ia razna din ce în ce mai tare. De fapt, primele povestiri sunt ca niște trepte care te duc din ce în ce mai jos prin vizuina de iepure prin care a căzut Alice.

Doar că aici nu ajungi în Țara Minunilor, ajungi într-o Românie familiară, poate puțin mai veche, mai comunistă. Totuși, deși pare cunoscută, nu e chiar așa cum o știi, pentru că e plină de magie. Nu din magia pe care o mânuiești cu bagheta sau cu puterea minții, ci cea în care cazi, sau care cade peste tine. Are aer de vrajă făcută de ursitoare, iz de deochi, pare mai mult o poartă deschisă fără voia ta în ultimul loc în care ți-ai dori o poartă spre altă lume. Și după ce te-ai afundat de tot în lumea asta în care nimic nu e tocmai ce pare a fi, începi s-o iei în sens invers, să ieși la suprafață. Doar că nu ajungi înapoi acasă, ci dai nas în nas cu Creatorul, cu scriitorul care te-a afundat în lumea asta din care nu prea mai știi cum să ieși.

Cam așa e prima parte a volumului și cam așa s-a ales praful de recenzia asta care e aproape gata și încă n-a devenit recenzie pentru că doar v-am povestit cum e cartea. Care mi-a plăcut. Cum să nu-ți placă să te pierzi printr-o lume fantastică? Chiar dacă nu e lumea în care vei deveni un mic magician erou, chiar dacă riști să înnebunești sau să mori sau să te întâlnești cu fumul ucigaș din pieptul unui copil. E lumea aia pe care ți-au promis-o părinții și învățătorii și cărțile și toată societatea când erai mic și-ți spuneau povești și te învățau că există zmei cu care să te lupți și tărâmuri pe care să le vizitezi peste șapte mări și șapte țări. Dar ai crescut mare și peste șapte țări e doar un city break unde sunt doar alte clădiri și alți oameni și nu e pic de magie nicăieri și nimeni nu se simte vinovat că tu ai rămas doar cu cioburi de vise în piept, și cioburile alea taie când respiri.

Dar aici e acea magie, aceea pe care o tot căutăm în cărți că altundeva nu mai avem unde. Aici am găsit-o. Ba mai mult, fiecare text are și un pic de nostalgie, de dor de copilărie. Eu am fost un copil extrem de timid. Nu am bătut niciodată mingea în fața blocului, nu m-am plimbat prin oraș cu cheia de gât, eu stăteam în apartamentul meu, mergeam doar la școală, mă duceau părinții. Și nici n-am trăit comunismul. Nu știu cum e să se ia lumina, să n-ai voie să faci anumite glume, să fie dat afară cineva din clasă doar pentru că nu e tuns regulamentar. Și totuși, citind Omulețul din perete, n-am simțit nostalgie pentru copilăria mea, ci pentru o copilărie pe care nu am trăit-o și pe care nu regret că n-am trăit-o. Dar tot mi s-a făcut dor de ceva ce n-am avut niciodată. Cum să nu vrei să citești o carte care te poate face să simți asta?

Așadar, mi-a plăcut cartea asta. Mult. Cumpărați-o. Citiți-o. Serios, ce altceva aș mai putea spune?

blogosfera sf&f.png

Poate colegii mei de Blogosferă și-au găsit mai bine cuvintele, așa că dacă vrei să citești și alte impresii despre Omulețul din perete, le găsești pe blogurile:

Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Evenimente: Lansare „Omulețul din perete”

lansare-marian-coman.jpg

Nu aveam în plan să scriu despre vreun eveniment azi. De fapt, la începutul săptămânii planificasem ca vinerea asta să caut o leapșă drăguță la care să răspund. Dar am participat aseară la cea mai faină lansare de carte la care am fost vreodată.

Știți că eu tot merg pe la lansări și vă tot bat la cap să mergeți și voi, pentru că a fi acolo e o senzație care nu prea se poate compara cu nimic. Deja nu cred că mai e un secret că eu mă entuziasmez foarte ușor la ideea de a sta de vorbă cu un autor ale cărui cărți le-am îndrăgit.

Dar lansarea de aseară mie mi s-a părut mult mai mult de-atât. A fost suprarealistă și fantastică și extraordinară și multe alte superlative, așa că risc să repet ce scriam luni și să vă recomand să mergeți la evenimente. Niciodată nu știi când o să ajungi la cel mai bun la care ai fost vreodată.

La fel cum nici eu nu bănuiam că aseară, o să ajung într-o carte.

În finalul articolului am să las filmarea live a lansării, ca să vedeți și voi cum a fost. Însă mai întâi aș vrea să vă povestesc eu experiența mea. Pentru că evenimentul de aseară a început cam ca orice lansare: s-au prezentat invitații, Marian a decis să citească un fragment, nimic nou.

Dar lectura s-a încheiat cu frazele astea:

Dispăruseră pereții hrubei, dispăruseră sticlele de vin, era doar o câmpie verde. Și păsările-înger în jurul nostru. Erau acolo, lângă noi sau, mai degrabă, noi eram acolo, lângă ele. Fiindcă doar muzica noastră fără ritm mai avea legătură cu întunericul hrubei din care veneam.
Și se mai auzea doar o vioară.

Apoi a început să se audă muzică și timp de o fracțiune de secundă n-am mai știut pe ce lume sunt. Cumva, asta e ideea cărții Omulețul de perete. E un volum plin de povestiri în care personajele conștientizează faptul că sunt exact asta, personaje, că există un autor care le scrie soarta.

O să vă povestesc mai multe în recenzie, dar ideea e că atunci când a început să se aducă muzica, a fost un moment suprarealist extrem de potrivit cu volumul care se lansa. M-am simțit și eu parte dintr-o poveste, pentru că am avut senzația că altfel nu se poate, că astfel de lucruri nu se întâmplă în realitate, că totul e de fapt o carte. Doar acolo o lansare devine un spectacol.

 
 

Cumva, mereu centrul atenției a rămas Marian și cartea lui, dar muzica băieților de la Corbu a oferit atmosfera fantastică și extraordinară pe care n-am s-o uit prea curând. Mai jos am să vă las înregistrarea lansării (a fost filmată „pe lung”, vă recomand s-o vedeți pe un telefon/tabletă pe care să-l rotiți voi)

Și vreau să-i felicit pe Marian, pe Corbu și pe echipa de la Nemira pentru evenimentul genial!

 
 

Interviu: Marian Coman, redactor-șef Armada

De-a lungul verii, ne-au cam lipsit noile apariții din zona SF&F. Din fericire, mă bucur să vă anunț că editura Nemira lansează Armada, un imprint nou dedicat iubitorilor de SF, fantasy, thriller și horror. Primele titluri ale colecției sunt deja disponibile pe site-ul editurii și în librării (și au niște coperte absolut superbe!). În plus, Marian Coman, redactorul-șef Armada, ne promite și alte cărți de neratat. Așa că am decis să-l iau la întrebări :)

JC: De când am văzut noua siglă, abia aștept s-o văd pe cărțile din biblioteca mea. Totuși, brandul Nautilus era unul cu renume în sfera SF&F din România. De ce această schimbare? Și de ce Armada, de ce acest imprint?

MC: Când eram adolescent, am fost pe deplin cucerit de literatura science-fiction odată ce am deschis primele cărți din colecția Nautilus. Până am plecat la facultate, nu am pierdut niciun SF de la Nemira. În anii 90, în epoca în care nu exista internet, așteptam nerăbdător trei lucruri: scrisori de la prieteni din alte orașe, un nou episod din „Zona crepusculară” și coletele cu cărți. Cărțile Nautilus au fost, fără îndoială, cărțile generației mele mai mult decât cărțile oricărei alte generații. Primul Philip K. Dick în românește, primul Dune publicat în România, primul roman din seria Fundația a lui Asimov, primul Orson Scott Card.

Dar cred că generațiile se schimbă și că o nouă generație de cititori are nevoie de o nouă colecție de cărți cu care să se identifice. După 30 de ani în care România a recuperat aproape tot ceea ce era de recuperat în materie de science-fiction și fantasy, a venit vremea să ne sincronizăm perfect cu piața globală și să publicăm acum în țară ceea ce se publică mai bun acum afară. Cărți proaspete, autori noi, revelațiile acestor ani în materie de SF, de fantasy, de thriller, în combinație, firește, cu autori clasici. Am răspuns așadar cu mare drag invitației Anei Nicolau de a construi alături de echipa editurii Nemira un concept nou bazat pe istoria de aproape 30 de ani a editurii Nemira, care să reflecte toată această experiență și care să adune în jurul său comunitatea cititorilor de SF, fantasy și thriller, în slujba unei noi generații de cititori.

Îmi doresc foarte mult ca Armada să fie pentru noile generații de cititori ceea ce Nautilus a fost pentru generația mea.

 

JC: Armada va conține titluri pentru pasionații de science fiction, fantasy, horror și thriller. Dar cele trei romane anunțate nu pot fi ușor încadrate într-o singură subcategorie. Va încerca Armada să aducă pe piață titluri care sparg tiparele etichetelor? Sau vom avea câte o categorie pentru fiecare (Armada SF, Armada Fantasy etc)?

MC: Nu degeaba am adus și thriller-ul în zona în care eram obișnuiți cumva să vedem doar SF&F. Cred că ultimii ani ne învață că granița între genuri este mai firavă, mai permeabilă, că o carte cu zombie nu e neapărat un horror și că SF-ul se topește uneori în fantasy, tot așa cum literatura mainstream importă motive din science fiction sau din fantasy. În final, ceea ce contează cu adevărat este faptul că avem în față literatură de calitate, capabilă să te prindă de inimă și să te ducă într-o altă lume.

Armada va aduce pe piață tot ce e mai bun în această zonă fie că sparge, fie că nu sparge tiparele etichetelor. Cititorii vor avea însă, pe spatele fiecărei cărți, un tag orientativ legat de genul dominant în care se încadrează cartea.

 

JC: Ce ne poți spune despre romanele clasice ale fiecărui subgen, își vor găsi ele locul în noua colecție? Să ne așteptăm și la reeditări în Armada?

MC: Da, cum spuneam, în afară de romanele foarte proaspete, de cărțile premiate anul acesta sau de cele care poate vor lua premii în anii viitori, o să avem grijă să reedităm capodoperele genului pentru o nouă generație de cititori. Marile romane ale unor autori precum Arthur C. Clarke, Stephen King, Ursula K. LeGuin se vor afla mereu în atenția noastră, astfel încât să nu lipsească din biblioteca iubitorilor de literatură.

 

JC: Cititorii care se îndrăgostesc de serii de cărți sunt mereu temători când apar schimbări. Veți integra seriile deja începute în noua colecție sau ele vor avea în continuare designul specific Nautilus? 

MC: Vor fi serii pe care le vom prelua ori relua în Armada, după cum vor fi și serii care vor continua să apară în vechiul design.

 

JC: Ne poți spune câteva titluri aflate în pregătire, ca să ne putem scrie lista de cadouri pentru Moș Crăciun?

MC: Au ieșit deja din tipar M. R. Carey – Băiatul de pe pod (autorul tocmai mi-a scris că este încântat de felul în care arată coperta), Kat Howard – Umbra magiei și, iată un clasic, Douglas Adams – Dirk Gently. Agenția de investigații holistice. Urmează o bijuterie – romanul pe care Stephen King îl semnează alături de Owen, fiul său – Frumoasele adormite, precum și Orașul companiei, romanul lui Madeline Ashby.

Pregătim, printre altele: Genevieve Cogman - The Invisible Library, Joe Abercombrie – Heroes, Trudi Canavan - The Magician Guild, Catherine Steadman – Something in the water, Robin Hobb – Ships of Magic. Sper ca fiecare carte să fie un motiv de bucurie pentru cititori.

 

JC: E ceva ce ai vrea să le transmiți în mod special cititorilor despre Armada?

MC: Că, în privința cărților, suntem la fel de pasionați ca ei.

 

JC: Am și o întrebare „bonus”: ce se aude despre volumul următor din seria „Demon” a lui Peter V Brett? Și cât de repede după lansarea din SUA ne putem aștepta să avem traducerea romanului „Fire and Blood” al lui George RR Martin?

MC: Un nou roman din seria Demon va fi lansat în primăvara anului  viitor, probabil la Bookfest. Tot până atunci ne propunem să publicăm și Fire and Blood. Și dacă tot vorbim de cărți așteptate, merită să amintesc și de continuarea seriei Witcher. Un nou volum o să apară în primele luni ale anului viitor. 2019 o să înceapă bine pentru iubitorii  de fantasy.


Sper că v-a plăcut interviul și îi mulțumesc mult lui Marian pentru răspunsurile faine. Eu una abia aștept să #jointheArmada citind noile titluri. Vă invit pe site-ul editurii, unde le puteți admira în voie și, la final, vă adresez și vouă o întrebare:

Ce carte Armada abia așteptați să citiți?


Blogosfera SF&F: Haiganu. Fluviul șoaptelor de Marian Coman

Când s-a încheiat votul pentru etapa aceasta a Blogosferei SF&F, m-am tot gândit dacă să refac recenzia volumului și dacă da, dacă voi reciti sau nu Fluviul șoaptelor. Am decis, totuși, că aș vrea să recitesc romanul și să scriu un articol nou, nu neapărat pentru că mi-aș fi schimbat părerea, ci pentru că în anul scurs, am învățat să fiu atentă la mai multe detalii atunci când citesc o carte :) Și, de ce să mint, am rareori ocazia să recitesc o carte, și cum acest roman mi-a plăcut, n-am vrut să ratez această șansă.

haiganu.JPG

Povestea:

Zourazi este un pui de vrăjitor, un copil care se trage din oamenii în sângele cărora au scuipat zeii. Însă este doar un orfan de nouă ani care trăiește alături de alți copii ai nimănui în casa lui Dekibalos, un căpcăun care se folosește de armata sa de orfani pentru furtișaguri mărunte.

Totuși, lucrurile urmează să se schimbe o dată cu venirea primăverii, când Moroianu, omul straniu care a încheiat un târg cu Dekibalos se va trezi și, o dată cu el, și majoritatea orfanilor spânzurați în pivniță. În schimbul găzduirii sale și a lui Zourazi, Moroianu i-a promis lui Dekibalos o armată de morți-vii de neînvins, cu care va putea cuceri cetățile în care își vindea cu umilință prada.

Dar Zourazi va reuși să evadeze în timpul iernii și, cu ajutorul lui Haiganu, Zeul Osândit, va schimba lumea pentru totdeauna.

Notă: Romanul face parte din proiectul Harap-Alb Continuă, o serie de benzi desenate care spune povestea fiului lui Verde-Împărat după ce primește tronul unchiului său. Romanul se petrece cu câteva secole înaintea basmului lui Creangă și se concentrează pe istoria lui Haiganu, care va fi ulterior supranumit Ochilă.

Părerea mea:

La prima lectură, m-am concentrat foarte mult pe acțiune, pentru că îmi doream să știu ce se întâmplă. Acum, însă, mi-a fost mai evident că se simte faptul că romanul a fost scris în foileton. Capitolele sunt scurte, cu secvențe care pot fi citite rapid și majoritatea se termină cu o frază misterioasă, un cârlig evident către următoarele capitole. Acest lucru are și avantaje și dezavantaje, normal. Pe de-o parte, poate deveni destul de previzibil că suspansul nu e chiar atât de necesar și că, de fapt, zgomotul misterios din finalul unei secvențe nu se va dovedi a fi ceva periculos. Pe de altă parte, e un roman ușor de citit în zilele noastre în care majoritatea oamenilor aleargă toată viața, găsind rareori lungi momente de răgaz. Eu am citit marea majoritate a romanului plimbându-mă prin metrou, trebuind deseori să mă întrerup, dar mi-a plăcut că puteam termina secvența cât urcam scara rulantă.

Un alt aspect pe care l-am observat abia acum a fost Haiganu și ambiguitatea personajului său. La prima lectură, îl cunoșteam puțin din benzile desenate, l-am asociat cu Ochilă, personajul pozitiv, și m-am concentrat pe Zourazi. Abia acum, atentă la gândurile sale, mi-am dat seama că e un personaj gri, cu bune și cu rele, dar care nu e neapărat de partea omenirii, ci de partea lui însuși și, mai ales, a răzbunării sale. Totuși, nu pot să nu simpatizez cu pierderea lui și, uneori, chiar pot fi de acord că omenirea nu merită pentru că suntem prea răi și egoiști. Așadar, e un personaj cu mult mai multă profunzime pe care mi-a plăcut să-l redescopăr.

Însă ceea ce îmi place cel mai mult la Fluviul șoaptelor și la întregul concept al seriei Haiganu este partea de reinterpretare, de creare a unui univers coerent pe baza unor elemente deja existente, bine stabilite. Romanul spune povestea lui Ochilă, prietenul lui Harap-Alb, care a devenit Haiganu, Zeul Osândit. Tot în acest roman a fost strecurată și istoria cerbului cu privirea ucigătoare pe care fiul lui Verde Împărat va trebui să-l ucidă la porunca spânului (care, apropo, e chiar Moroianu). Îmi place enorm de mult felul în care pe baza basmului s-a construit un întreg univers Fantasy de sine stătător, care integrează atât de bine și de frumos elementele poveștii lui Creangă.

Bine, poate, pe alocuri, singurul lucru pe care l-aș avea de reproșat e că universul acesta poate fi copleșitor. Mai ales la început, sunt multe denumiri de locuri și de persoane care pot părea amețitoare. Eu am depășit momentul folosind hărțile din roman, care m-au ajutat să mă orientez și să îmi fie foarte ușor să urmăresc tot ce se întâmplă. Iar pentru personaje... nu sunt nici pe departe câte sunt în alte serii Fantasy (se aude, domnu' Martin?), așa că după ce le-am reținut numele, i-am identificat ușor.

Prin urmare, vă recomand cu drag cartea și seria, indiferent dacă v-a plăcut sau nu Povestea lui Harap-Alb. Veți avea ocazia să vedeți și cealaltă latură a istoriei personajelor, cea în care nu doar fiul de împărat este protagonistul. Și rezultatul e un fantasy dark, captivant, pe care o să vreți să-l recitiți.

blogosfera sf&f.png

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Haiganu. Fluviul șoaptelor, le găsiți pe blogurile:

Pe 8 noiembrie vom scrie despre Noaptea în oraș, fără părinți de Dănuț Ungureanu. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Recenzie: Haiganu - Fluviul șoaptelor

coperta-haiganu-fluviul-soaptelor.jpg

Povestea:

Înainte ca Harap-Alb să-și întâlnească cei cinci prieteni, ba chiar înainte ca mezinul Împăratului Verde să pornească la drumul care îl va duce pe tron, Ochilă, pe numele lui adevărat, Haiganu, Zeul Căzut, umbla pe Pământ. Alungat din cer de Pleistoros și blestemat să audă gândurile tuturor oamenilor de-o dată, Haiganu încearcă să se izoleze ca să nu mai audă șoaptele care îi scurmă mereu în minte.

Totuși, în Fluviul Șoaptelor începe să se distingă o voce care le amuțește pe toate celelalte, vocea lui Zourazi, un orfan cu sânge de vrăjitor în vene.

Zourazi își duce veacul alături de ceilalți orfani pe care Dekibalos, un fel de căpcăun (cu origini surprinzătoare), ultimul rămas din specia sa, îi folosește pentru a prăda satele din jur. Însă, într-o zi, Zourazi decide să evadeze, fugind în pădurea înghețată.

Acesta este începutul unei povești în care zeii se amestecă în planurile muritorilor. Vrăjitorii își țes la rândul lor plasa de intrigi, fără să știe că și ei sunt doar pioni. Iar oamenii de rând încearcă să-și ducă viețile simple cum știu ei mai bine, indiferenți la luptele din Cer care urmează să se mute pe Pământ. Însă Zeii nu-i vor lăsa să rămână ignoranți, pentru că un război de mult amânat e pe cale să înceapă. Și nimeni, nici măcar Haiganu, nu poate sta deoparte.

Părerea mea:

Am început să citesc povestea Zeului Căzut încă din primul număr al revistei Harap Alb continuă, unde apărea sub formă de foileton. Însă una dintre cele mai bune vești pe care le-am primit anul trecut la Final Frontier a fost faptul că povestea va fi publicată și sub formă de roman.

Când vine vorba de citit, sufăr de o formă destul de avansată de lipsă de atenție distribuită: nu pot citi două cărți de-o dată și nu prea îmi place să mă întrerup de multe ori dintr-o poveste care îmi place (de asta nu prea citeam la metrou, dar, din păcate, lipsa de timp m-a obligat să mă adaptez cititului din mers). Tocmai de aceea, cititul foiletonului era frustrant, pentru că voiam să mă pierd în universul ficțional din fața mea și când în sfârșit reușeam să mă desprind complet de realitate, fragmentul se termina și trebuia să ma aștept două luni până la următorul.

Bine, nu că a avea romanul în față mi-a lăsat un gust mai bun la final. Fiind primul volum dintr-o trilogie, m-a lăsat cu buza umflată, cu mii de întrebări fără răspuns și cu o dorință greu de stăvilit de a citi următorul roman acum!

Totuși, știu că Marian Coman abia a încheiat turneul său național de promovare a cărții și faptul că a avut curajul (și resursele unei echipe minunate în spate!) de a face un asemenea demers, de a sta luni de zile pe drumuri, trecând din oraș în oraș, din librărie în librărie pentru a-și duce povestea în întreaga Românie mi se pare un gest incredibil de fain și, în calitatea de cititor, sunt în același timp încântată de tot efortul depus pentru noi, dar și extaziată că prima carte a Zeului Căzut va ajunge la mult, mult mai multă lume în urma acestui turneu. Așa că pot să mai aștept până la următorul volum o vreme.

Cât despre poveste în sine, nu mi-aș fi imaginat niciodată că un basm pe care l-am studiat la școală până când a fost secat complet de orice fel de plăcere a lecturii ar putea fi reinterpretat, reimaginat și remasterizat ca să iasă un cadru de poveste în care unul din personajele secundare capătă ceea ce este, practic, propriul lui spin-off. Și ce mi-a plăcut cel mai mult este faptul că, de-a lungul cărții, povestea lui Haiganu nu se concentrează neapărat pe el, deși e clar că e legenda lui. Pentru mine, Zourazi a fost personajul principal, iar efectul creat de această diferență dintre personajul central și personajul în jurul căruia se învârte, de fapt, povestea a fost fascinantă.

Însă ceea ce mi-a plăcut la acest prim volum al seriei dedicate Zeului Căzut este faptul că e mai mult decât un început de serie, e mai mult decât o expozițiune lungă, cum am tot citit în ultimul timp. E o carte care își spune propria poveste, dar, în același timp, promite noi aventuri, noi răsturnări de situație. Te face să vrei mai mult, chiar dacă, privind în urmă, ai primit deja destule: personaje pe care n-ai cum să nu le iubești, imaginație cât cuprinde (cea mai interesantă idee a fost, de departe, modul în care Preoții interacționau cu Ghilmax), o poveste plină de turnuri neașteptate (Pleistoros și intrigile lui, în special dezvăluirea din final, care m-a lăsat cu gura căscată) și o lume fascinantă în care să te pierzi într-o asemenea măsură încât să nu mai vrei să o părăsești. Și tocmai de aceea vreau mai mult.

Totuși, motivul pentru care vreau o continuare este faptul că, într-un fel, știu deja aproximativ cum va arăta finalul, pentru că povestea e un prequel la aventurile lui Harap-Alb. Și tocmai de aceea vreau să aflu cum e înfrânt antagonistul poveștii (dacă este înfrânt... Cu cât mă gândesc mai mult la poveste, cu atât mă îndoiesc mai tare) pentru că, deși e în mod clar the villain, am ajuns să-l admir pentru intrigile sale și, într-un fel, deși nu țin cu el, mi-a intrat cumva pe sub piele. Nu mi-e simpatic, dar e impresionant. Și mi se pare un adversar mai mult decât redutabil, așa că vreau să aflu dacă planurile lui vor fi zădărnicite sau va reuși, din nou, să păcălească pe toată lumea, inclusiv cititorii.

Concluzia? Citiți romanul acum pentru că nu numai că o să descoperiți în Ochilă mult, mult mai mult decât a rămas după ce a fost disecat la orele de română, dar veți descoperi și un roman original, surprinzător și fascinant!