Maria Dahvana Headley

Recenzie: Aeria (Magonia #2)

A trecut ceva timp de când am citit primul volum, așa că nu-mi aminteam toate detaliile, ci doar magia pe care am simțit-o citind despre Magonia, lumea corăbiilor plutitoare pe care oamenii nu le pot vedea. Din fericire, am regăsit acea magie și în acest volum, ba chiar într-o doză mai mare.

Povestea:

După evenimentele din primul volum, Aza Ray s-a întors pe Pământ într-un alt corp - sănătos de data asta. Și deși are tot ce și-ar fi dorit înainte să descopere Magonia, ba chiar mai mult decât ar fi visat vreodată și deși Jason e mereu alături de ea, tot simte că-i lipsește lumea de deasupra, lumea care trebuia să fie a ei.

Însă lucrurile nu sunt atât de liniștite precum par: multă lume din Magonia mai are socoteli neîncheiate cu Aza, care e mereu cu ochii pe cer. În plus, Jason a pierdut-o o dată și nu e dispus să repete experiența, așa că-și ia niște măsuri de precauție care s-ar putea dovedi o mare greșeală.

Și peste toate astea, rămâne întrebarea: E Magonia singura lume ascunsă de ochii pământenilor?

Părerea mea:

Ceea ce m-a fascinat la primul volum și motivul pentru care mi-am dorit să termin această duologie a fost Magonia însăși, lumea fascinantă ascunsă deasupra capetelor noastre, care m-a captivat de la primele descrieri. Din păcate, începutul romanului Aeria se petrece pe Pământ și se concentrează pe relația dintre Aza și Jason, ceea ce e fain pentru cei care gustă să citească despre o frumoasă poveste dintre doi adolescenți, dar care pe mine m-a cam plictisit.

Totuși, spre deosebire de primul volum, unde mi s-a părut că povestea de dragoste nu era un element necesar, aici i-am înțeles existența: era nevoie de o motivație foarte puternică pentru ca Jason să ia anumite măsuri. Așa că deși nu mi-a plăcut neapărat începutul, i-am înțeles nevoia.

Și, în plus, nu durează atât de mult până când ajungem înapoi în Magonia, unde acțiunea e mult mai interesantă. Dacă în primul volum, Aza Ray a aflat totul prin intermediul personajelor din jurul ei, de data asta pornește într-o aventură pe cont propriu, descoperind singură ființele fantastice care trăiesc în cer și cântând alături de ele. Mi s-a părut că astfel, experiența de a vizita o altă lume e mult mai intensă, m-a vrăjit pur și simplu tot ce i s-a întâmplat ei.

De asemenea, m-a fascinat din nou modul în care e descrisă magia acestei lumi, felul în care cântecul unei magoniene se împletește cu cel al ființelor care o acompaniază... sunt niște pasaje foarte bine scrise, aproape poetice, când Aza cântă pentru a-și atinge scopurile, încercând totodată să nu se lase prinsă de propria melodie.

În plus, de parcă o lume fantastică n-ar fi fost de-ajuns, în acest volum există indicii cum că ar mai exista câteva locuri în care se ascund creaturi fantastice. Mi-aș fi dorit să fie mai mult explorate, chit că nu era loc în cele câteva sute de pagini ale volumului. Totuși, cred că există suficient material pentru o continuare.

Și, de fapt, deși nu găsesc vreo informație cum că ar exista vreun volum trei plănuit, mi se pare că tot volumul e gândit să determine fanii să ceară încă o carte. Nu spun că povestea nu se încheie într-un mod satisfăcător, pentru că are un final bun, dar parcă ar fi interesantă să vedem și ce s-ar întâmpla peste încă un an, cum ar mai evolua personajele și ce se mai ascunde pe planeta pe care credem că o cunoaștem atât de bine. E genul de carte al cărui final îl înțelegi, dar asta nu te oprește să nu-ți dorești mai mult!

La fel ca prima dată, recomand cartea și întreaga serie celor care visează cu ochii deschiși, celor care cred că lumea aceasta ascunde încă multe minuni, celor care și-au dorit să găsească o poartă spre un alt univers, unul care ascunde ceva pur și simplu magic. Vouă, visătorilor, o să vă placă Aeria!


Recenzie: Magonia de Maria Dahvana Headley

Povestea:

Aza Ray Boyle are 16 ani și o boală denumită după ea, pentru că Aza este singura persoană care suferă de Sindromul Azarey. Boala o împiedică să respire cum trebuie, ea suferind aproape întotdeauna din cauza lipsei de aer.

Cu o viață petrecută mai mult prin spitale, Aza nu e foarte populară, având, de fapt, un singur prieten, pe Jason, care are și el ciudățeniile lui, cum ar fi o formă de OCD. Însă, împreună reușesc să se simtă ca două persoane normale.

Totuși, toate acestea se vor schimba atunci când Aza moare... sau cel puțin așa cred cu toții, deoarece Aza nu este una dintre cei care se îneacă (cei ce trăiesc pe sol), ci este o magoniană, destinată să plutească în corăbiile cerului alături de cei de un neam cu ea.

Și surpriza faptului că moartea ei e doar începutul unei noi vieți nu e totul, pentru că pe lângă această descoperire, Aza află și că ea însăși are puteri nebănuite, puteri care o transformă din fetița neajutorată de pe pământ într-una dintre cele mai periculoase ființe din Magonia.

Părerea mea:

Încă din prolog, Aza ne spune că știe că toată lumea visează că zboară. Prin urmare, ce poate fi mai frumos decât să ai ocazia ca pentru câteva ore sau zile, cât citești Magonia, să simți că visul tău se îndeplinește și că ești cu adevărat deasupra norilor, zburând pe o corabie care are un imens liliac-velă, un echipaj format din magonieni și canwrii lor, dar și din rostrae, ființe care se pot transforma din oameni-păsări în păsările pe care le vedem noi zilnic și înapoi, toată această lume fiind ascunsă de ochii noștri de către balenele-furtună?

E o lume superbă acolo sus și la finalul cărții, poți să crezi că e adevărată, ascunsă printre nori creați de ființe pe care nu oricine le poate vedea. Din punctul acesta de vedere, mi-a amintit de magia primelor volume din Harry Potter, care m-au captivat tocmai pentru că m-au lăsat să pătrund într-o lume secretă, ascunsă oamenilor de rând. Totuși, lucrurile nu stau prea bine în Magonia, oamenii cerului având propriile lor probleme. Printre ele se numără chiar lipsa hranei, deoarece magonienii nu mai pot cultiva plante în nori, așa că trebuie să ne fure nouă recoltele, prada lor nefiind suficientă pentru toată lumea.

Însă nici chiar atunci când afli despre problemele acestei lumi, lucrurile nu sunt chiar atât de simple, deoarece pe tot parcursul cărții atmosfera este încărcată de secrete, de lucruri despre care nu se vorbește prin tradiție sau mistere care pur și simplu nu-i sunt dezvăluite Azei, care narează povestea. O parte dintre aceste secrete sunt dezvăluite pe parcursul volumului și descoperim încet-încet că unele personaje nu sunt ceea ce par să fie (sau, dimpotrivă, că primele instincte au fost corecte și că există ceva în neregulă cu fațada afișată de vreun personaj), însă la finalul volumului rămân multe întrebări fără răspuns.

Mi-a plăcut mult faptul că autoarea a ales să nareze povestea la persoana I pentru că astfel, Magonia și-a păstrat aerul misterios. Și dacă tot am amintit de protagonistă, nu pot să spun că Aza a fost personajul meu preferat. Ba din contră, mi s-a părut prea pasivă, acceptând deseori răspunsurile care i s-au dat deși ar fi putut insista, folosindu-și autoritatea sau folosindu-se de propria ei cooperare ca de o monedă cu care să negocieze. Totuși, povestea mi-a plăcut mult în ciuda faptului că n-am fost întotdeauna de acord cu deciziile sau cu atitudinea Azei. Însă ea, ca personaj, a fost consistentă și credibilă, nu mi s-a părut în nicio clipă altceva decât o persoană, nu un personaj, cu atât mai puțin unul de carton. Așa că deși nu mi-a plăcut neapărat de ea, povestea ei a stat în picioare.

Iar povestea e fascinantă, e despre descoperirea unei lumi noi încetul cu încetul, dar e și despre manipulare, despre perspectivele diferite pe care le pot avea mai multe persoane asupra aceleiași situații, e despre cum să alegi în cine să ai încredere când ești străin într-o lume nouă. Și este o poveste despre o lume superbă, foarte bine închegată, pe care mi-ar plăcea s-o explorez mai în detaliu.

Din fericire, cartea e doar începutul unei serii, și e un început bun, că veni vorba, pentru că are propria acțiune. Nu e doar o expozițiune lungă care să-ți promită acțiune abia în volumele viitoare, ci e plină de aventuri și de momente fascinante. Singurul minus al cărții, după părerea mea, a fost povestea de dragoste, care deși n-a fost excesivă, putea să lipsească, pentru că motivația personajelor putea fi și prietenia, nu era nevoie de mai mult având în vedere relația lor strânsă. Însă, după cum spuneam, n-a fost excesivă, nu e o carte despre iubire și siropoșenii, nici pe departe.

Recomand cartea oricui își dorește să regăsească puțin din spiritul vremurilor în care visele unor lumi fantastice ascunse chiar aici, pe Pământ, puteau deveni realitate, celor care au așteptat bufnița de la Hogwarts sau au căutat șifonierele care duc în Narnia, sau pur și simplu celor care vor să descopere o lume plină de triluri fermecate și de creaturi superbe, pentru ca, la final, să adauge Magonia pe lista tărâmurilor magice pe care vor să le viziteze.