Lucian Dragoş Bogdan

Blogosfera SF&F: Un străin în Regatul Assert

A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odată…. un basm steampunk. Așa poate fi descris în câteva cuvinte romanul Un străin în Regatul Assert. Partea bună e că mi-a plăcut mult modul în care au fost transpuse elementele de poveste într-un univers steampunk. Partea mai puțin bună e că personajele de basm nu prea sunt genul de oameni de care m-aș putea atașa.

Povestea:

Regele din Assert a reușit să pună capăt unui război civil foarte sângeros, dar, după ani lungi de domnie pașnică, n-a reușit să dea naștere vreunui moștenitor. Spectrul unui nou război de succesiune planează asupra insulelor regatului, așa că regele și regina sunt dispuși să încerce orice, inclusiv leacurile necunoscute ale unui străin misterios.

Dar și Assertul are misterele lui: trei tinere născute în timpul unei eclipse descoperă că împreună pot ursi sorțile nou-născuților. Și deși ele sunt cum nu se poate mai diferite între ele, devin la fel de apropiate ca surorile și reușesc să-și schimbe statutul social, dar și să trăiască aventuri nemaipomenite.

Părerea mea:

Atunci când am început să citesc, am avut o perioadă în care devoram cărțile cu basme. Indiferent dacă erau românești sau străine, clasice sau moderne, îmi plăceau enorm poveștile nemuritoare. Desigur, după o vreme mi-am atins limita și mi-am dorit să descopăr și alt fel de povești, dar mi-amintesc cu drag acea perioadă și azi. De aceea, atunci când „m-am prins” că Un străin în Regatul Assert e un basm scris în cheie steampunk, m-am entuziasmat destul de tare.

Am un    semn de carte    nou, lucrat manual ♥

Am un semn de carte nou, lucrat manual ♥

Și e fascinant să vezi „potrivelile”, să descoperi cum ar putea arăta un balaur într-un univers mecanizat, să citești despre un prinț care nu are un cal năzdrăvan, ci își creează propriul ajutor nemaivăzut. În plus, povestea are și o doză de magie, puțin supranatural care condimentează acțiunea. Ursitoare, boabe negre fermecate și un copil care crește „într-o lună cât alții într-un an”, toate sunt elemente care completează atmosfera de basm.

Dar, după cum spuneam la început, personajele nu mi-au plăcut nici pe departe la fel de mult ca ideea. Își servesc scopul, duc povestea mai departe, dar fiecare are cam o trăsătură de caracter și cam atât. Cele trei ursitoare sunt fiecare în parte: blândă, practică și rebelă. Și atât. Străinul din titlu e doar misterios. Și atât. Cei doi oameni de știință sunt pasionați de știință. Ca bonus, femeia e și puțin discriminată, dar asta nu e o trăsătură a ei, ci a societății.

Totuși, romanul nu e lipsit de savoare. Sunt câteva easter eggs presărate de-a lungul lui, referințe la diverse elemente ale culturii din lumea noastră. Ba chiar scena luptei finale cu balaurul mi-a amintit puțin de un episod din Star Wars și sunt tare curioasă dacă asta a fost intenția autorilor. La fel cum sunt curioasă dacă finalul care introduce câteva personaje noi și misterioase are rolul de a pregăti terenul pentru o continuare.

Dar și cu continuare, și fără, recomand Un străin în Regatul Assert celor pasionați de experiementele literare, celor care vor să încerce să descopere un basm reinterpretat și celor care nu se atașează prea tare de personaje, ci citesc mai mult pentru idei.

Poți cumpăra volumul de pe site-ul editurii Tritonic, dar și de pe Libris.ro.

blogosfera sf&f.png

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Un străin în Regatul Assert, le găsești pe blogurile:

Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Recenzie: Maya (Omul-fluture #2)

coperta-maya.jpg

Povestea:

După ce Sandra a fost arestată, unicitatea ei a ajutat-o să schimbe un prizonierat pe altul, iar acceptul ei de a deveni cobaiul unei echipe de cercetători îi oferă în plus și promisiunea că toate visele ei se vor împlini.

Totuși, poliția nu a dispărut complet din viața ei, Alex devenind parte principală din echipa care o studiază pe Sandra, în timp ce Dana și Oliver se întâlnesc ocazional cu ea, deoarece ei continuă să lucreze la ancheta lor despre Lucas.

Însă viața îi poartă pe toți în alte direcții.

Dana este chemată înapoi la Secția Zece pentru a investiga un caz suspect în care este implicat un fost coleg. Alex este forțat de contractul său să păstreze confidențialitatea asupra unor aspecte ale experimentelor, îndepărtându-se de colegii săi. Oliver se simte abandonat de toată lumea. Iar Sandra primește tot ceea ce și-a dorit, dar lucrurile bune nu durează, mai ales că o parte din visele ei pătrund cu adevărat în realitate.

Între timp, și Antonia Spaletti încearcă să-și găsească un loc pe străzi, dar se trezește alături de Randall, copilul autist care pare a ști mai multe lucruri decât trebuie. Și Kwanza, un personaj nou, vine să ne demonstreze că surpriza de la începutul primului volum a fost doar începutul dintr-un lung șir.

Părerea mea:

Întotdeauna la finalul unei cărți bune, îți vei dori o continuare. Nu neapărat pentru că ar mai fi ceva de spus, nu pentru că finalul a fost prea deschis, personajele secundare prea neglijate sau povestea prea scurtă. O carte bună e exact așa cum trebuie... dar tot ai mai vrea să petreci câteva ore în lumea pe care ai ajuns s-o îndrăgești, în universul în care ai vrea să te muți mâine, dacă s-ar putea.

Totuși, deși mi-am dorit o continuare imediat după ce am terminat de citit Omul-fluture, reacția mea sinceră atunci când am aflat că va apărea Maya a fost să mă întreb de ce? Finalul primului volum mi se păruse suficient de... final, răspunsese la suficiente întrebări cât să-mi dea sentimentul de încheiere și lăsase suficiente lucruri nespuse cât să rămână interesant, cel puțin pentru mine. Am observat că îmi plac finalurile mai deschise, nu vreau întotdeauna răspuns la absolut tot, așa că m-am temut că o continuare va veni să răspundă unor întrebări cărora deja le găsisem un răspuns propriu.

Din fericire, am aflat de ce?-ul citind cartea și e exact răspunsul pe care l-ar da un cititor îndrăgostit de un roman: pentru că universul din această serie e prea bogat și prea cuprinzător ca să fie explorat într-un singur volum. Spre deosebire de primul volum, această explorare se petrece mai subtil, accentul tinde să cadă pe personaje, însă în fundal se întâmplă lucruri incredibile care, puse cap la cap destramă și reconstruiesc impresiile despre granița dintre real și virtual.

Apropo de personaje, poveștile lor personale pe care eu le-am crezut încheiate nici măcar nu începuseră. Sandra, cu care empatizasem într-un mod ciudat în primul volum face un pact cu diavolul care m-a făcut să-mi pară și mai rău de ea, pentru că sunt convinsă că sub toate straturile de frustrare, chiar e un om bun. Însă marile vedete ale volumului au fost, din punctul meu de vedere, Oliver și Dana. Dacă în primul volum, ea mă irita și el mi se părea simpatic, am reușit să-mi schimb complet părerea despre amândoi, pentru că acum ea mi-e simpatică, în timp ce pe el am ajuns să-l antipatizez. Și o mențiune onorabilă merită și Kwanza, care e un personaj foarte ingenios creat, iar descoperirile sale din finalul volumului, care îl implică și pe Randall (e așa greu să nu dai spoilere, acțiunea e prea faină ca să nu vrei s-o discuți cu toată lumea!!) sunt nu doar suprinzătoare, dar și fascinante!

Mai mult, mi s-a părut excelent modul în care ideea de om-fluture e doar sugerată în primul volum și explorată pe îndelete în al doilea, în timp ce ideea de „maya” e doar sugerată în acest volum, cu promisiunea unor explicații în ultimul roman al trilogiei. În plus, am descoperit și o inadvertență din Omul-fluture la care nu mă gândisem și care acum și-a găsit motivația, care o să vă lase cel puțin la fel de impresionați ca deznodământul primului volum.

Așadar, dacă nu v-ați apucat de această serie încă, e momentul, pentru că deși volumul al treilea va apărea anul viitor, e genul de serie care cere o pauză între volume, pentru că merită să încerci să-ți creezi propriile ipoteze, pentru ca apoi Lucian și Teodora să ți le spulbere. Și cum eu nu mă pot abține să nu citesc volum după volum dacă le am în casă, pauza impusă de distanța dintre apariții e exact ce aveam nevoie.

Așa că iarna asta, evadați din realitatea noastră în realitatea virtuală a celor doi autori! E cea mai bună destinație de vacanță pentru cei care au poftă de o aventură... ca la carte!


Recenzie: Omul-fluture de Lucian Dragoş Bogdan şi Teodora Matei

coperta-omul-fluture.JPG

Povestea:

Într-un viitor nu foarte îndepărtat, fiecare persoană care își permite un implant pentru interfațarea cu Rețeaua își petrece majoritatea timpului într-o realitate virtuală unde fiecare poate fi orice sau oricine își dorește.

Virtualul devine mai mult decât o evadare, e un drog: există oameni care trăiesc doar pentru a putea continua să citească blogveluri sau chiar să ia parte la venodrame, echivalentul virtual al unei telenovele, dar care îți oferă și întreaga experiență senzorială.

În lumea virtuală a Rețelei vrea să intre Sandra, o tânără de la periferii care își dorește doar să scrie, visând să convingă o editură să-i publice o carte pe hârtie pentru ca aceasta să se alăture sutelor de volume din biblioteca publică în care ea și-a găsit mereu evadarea.

Dar în această lume în care un singur bit scăpat de sub control poate aduce după sine prăbușirea unui imperiu financiar, există destui profitori, hackeri care au transformat furtul de identitate într-o artă. Unul dintre ei este Lucas, un spărgător de primă mână, care însă va trebui să rezolve o problemă destul de spinoasă atunci când, jefuindu-l pe Luigi Spaletti, una din protecțiile acestuia acționează într-un mod neașteptat.

Dacă Sandra va reuși să facă față provocărilor unei lumi ale cărei reguli îi sunt necunoscute și dacă Lucas va reuși să rămână mai presus de toți cei care vor să-l prindă rămâne de văzut descoperind povestea dintre coperțile romanului Omul-fluture.

Părerea mea:

În ultimul timp, am tot citit romane care se petrec într-un viitor relativ apropiat și care prezintă o lume în care oamenii se conectează la o rețea globală pentru a evada dintr-o realitate cel puțin deprimantă. Totuși, până acum n-am mai avut niciodată sentimentul de alienare pe care mi l-a dat acest roman.

Deși această versiune a viitorului e destul de aproape de ce îmi imaginez eu că se va întâmpla și deși nu e prima dată când mă confrunt cu ideea unei realități virtuale, de data asta imaginea creată de cei doi scriitori a fost atât de puternică încât treceam uneori prin momente în care voiam să pun cartea jos ca să revin la o lume în care totul e ceea ce pare și în care nu riști ca într-o singură clipă de neatenție, întreaga ta viață să fie ștearsă sau, mai rău, furată cu totul.

Și totuși, deși e unul din principalii responsabili pentru aceste pierderi de identitate alea oamenilor din Rețea, Lucas mi-a devenit repede simpatic, în ciuda moralității sale cu care nu eram mereu de acord. Mi-a plăcut datorită abilităților lui, datorită modului în care manevrează fiecare situație după bunul său plac, dar mai ales pentru că e rapid, agil, descurcăreț. E un hacker care își merita titulatura. Practic, dacă îmi imaginez Rețeaua ca pe o junglă în care legile lui Darwin se aplică la fiecare pas, atunci Lucas e un exemplar al prădătorului din vârful lanțului trofic. Și faptul că știam că în spatele tuturor șiretlicurilor, hackerul e doar un om, mi-a transmis un sentiment ciudat și greu de explicat de speranță.

De asemenea, într-un mod la fel de ciudat, și Sandra mi-a devenit repede simpatică. Nu m-am regăsit în ea, dar avea ea ceva care m-a făcut să-mi doresc să își atingă scopurile. Într-un fel, Sandra mi s-a părut un concurent fără șanse de reușită și tocmai asta m-a făcut să vreau să-și îndeplinească visele. Din nou, are legătură cu speranța, dar și cu faptul că are vise cu un aer vintage - comparativ cu restul universului din roman - aer care dădea viselor o frumusețe aparte, o nostalgie a unor vremuri mai simple, ceea ce mă ajuta uneori să scap de senzația de alienare despre care vorbeam la început.

Totuși, deși mă așteptam ca unele din celelalte personaje să-mi devină simpatice, cu excepția lui Lucas și a Sandrei, restul au rămas oarecum departe de sufletul meu. Da, îmi păsa de unii dintre ei - a ajuns chiar să-mi pară rău de Luigi la un moment dat, deși îl consideram și îl consider un jeg uman - dar nu m-am simțit aproape de ei. Ceea ce nu m-a deranjat în principiu, pentru că nu mă aștept ca toate personajele unui roman să mă dea pe spate.

Dar la un moment dat am fost surprinsă că nu reușea să-mi placă de Dana, deși era genul de ființă care ar fi trebuit să mă fascineze. Ar fi trebuit să fie genul de persoană cu care mi-aș fi dorit să stau o eternitate la o cafea, vorbind despre absolut orice. Totuși, atitudinea ei mă enerva în fiecare clipă, avea o aroganță care mă făcea să mă întreb cum de o mai suportă cineva. Adevărat, a fost utilă poveștii, dar a fost personajul pe care n-am putut să-l înghit.

Pe lângă personaje, alt aspect care m-a impresionat la Omul-fluture au fost micile detalii care îți reaminteau brusc că acțiunea nu se petrece în realitate, ci într-o lume cu alte reguli. Pe lângă zâmbetele și vocile „standardizate” (am înțeles atunci de ce autorii îi mulțumeau lui Mike Hăulică pentru că „le-a dat voie”, ideea fiind preluată din prozele sale), mi s-a părut fascinantă ideea că orice atingere e periculoasă, fiecare persoană trebuind să fie plină de antiviruși și protecții ca să nu riște să fie contaminată cu cine știe ce viruși sau troieni.

De asemenea, mi s-a părut genială ideea cu scrierea în cod mașină, deși cred sincer că în realitate doar un cyborg ar fi capabil să interfațeze cu Rețeaua programând în cod mașină în timp real. Dar ideea cu templul asiatic se potrivea incredibil de bine, așa că am putut să cred că și oameni normali ar putea-o face, măcar într-un univers imaginar. Totuși, nu-mi puteam reține un mic zâmbet de fiecare dată când întâlneam cuvântul „subrutină”. Există posibilitatea să greșesc și să fie un termen foarte utilizat printre „hardiști”, dar cu excepția romanelor SF și a manualelor mai vechi, eu n-am întâlnit decât termenul de „subprogram”.

În schimb, dacă termenul acesta mi s-a părut o scăpare simpatică, ceea ce m-a deranjat foarte tare la roman, de fapt singura mea problemă adevărată cu această carte e coperta. Cu toată diplomația de care sunt în stare, e oribilă. Da, are o vagă legătura cu romanul, dar serios, e urâtă şi respingătoare. Şi sunt destul e convinsă că se puteau găsi alternative mult mai atractive. Mult mai atractive.

Tocmai de aceea, o să vă rog să luați în serios zicala cu judecatul cărții după copertă și să ignorați învelișul. Conținutul merită, e un roman SF foarte fain, care o să vă dea ceva fiori reci pe spate, pentru că nu e cel mai vesel viitor pe care și-l poate imagina cineva, dar e un viitor care o să vă fascineze.

Însă, deși ideea de bază și modul cum a fost transformată într-o poveste mi-a plăcut mult, cea mai faină chestie la roman e finalul. N-aș fi ghicit într-o sută de mii de ani ce ne-au pregătit Teodora și Lucian, a fost atât de surprinzător încât am recitit de câteva ori dezvăluirea pentru că nu-mi venea să cred. Apoi, am recitit și câteva pasaje din roman, înțelegându-le cu totul altfel.

Nu vă spun care pasaje, pentru că sunt curioasă dacă ceilalți dintre voi care veți citi romanul o să ghiciți finalul dinainte sau nu. Mie mi se pare greu, chiar imposibil, dar eu mereu am fost genul de cititor care nu prea își dă seama de dinainte ce i se pregătește.

Așa că vă provoc să citiți romanul și să jucați și voi jocul celor doi autori, încercând să ghiciți deznodământul. Eu cred că veți fi surprinși până la urmă, dar într-un mod foarte plăcut ;)


Recenzie: Vraciul de pe norul interior

coperta-vraciul-de-pe-norul-interior.jpg

Povestea:

Lumea e o planetă pașnică, liniștită, poate arhaică în ochii oamenilor, dar perfectă pentru urkline, ființele cu cinci guri și trei cozi care o populează. Ele se nasc, trăiesc și mor sub atenta îngrijire a Lumii, care le protejează și le oferă un scop, dăruindu-i fiecărei urkline un nume atunci când aceasta atinge maturitatea. Fiecare nume este unic și reprezintă o misiune pe care fiecare dintre aceste ființe încearcă s-o ducă la îndeplinire cum știe mai bine de-a lungul vieții ei.

În ziua în care a devenit Mireasă, Aducătoarea-Leacului își primește numele, însă misiunea ei este foarte diferită: trebuie să părăsească Lumea și să exploreze Universul pentru a găsi un leac pentru Copacii-Abundenței, care nu mai pot produce semințele necesare înmulțirii urklinelor.

Și căutarea unui remediu o va purta pe Aducătoarea-Leacului într-o călătorie în care va întâlni nu numai lumi incredibile, dar și specii complet diferite de ceea ce cunoaște.

Părerea mea:

A trecut mai bine de jumătate de an de când am citit prima dată Vraciul de pe norul interior și m-am lăsat prinsă în Lumea blândă imaginată de Lucian Dragoș Bogdan. Nu am scris o recenzie imediat, pentru că am vrut să treacă ceva timp ca să-mi pot alege cuvintele, dar timpul a trecut și singurul lucru cu care am rămas a fost amintirea unui sentiment cald. Și, desigur, cu promisiunea făcută mie că voi scrie la un moment dat un articol despre acest roman, pentru că spune genul de poveste despre care vrei să știe cât mai multă lume.

Și pentru că am hotărât că vara asta voi scrie toate articolele pe care vreau să le scriu de mult timp, am decis că a sosit momentul să-mi țin promisiunea și să scriu despre acest roman. Așa că m-am apucat să-l răsfoiesc ca să-mi reîmprospătez memoria și m-a prins din nou, la fel de bine ca prima dată. Prin urmare, în loc să-mi petrec câteva ore citind pasaje, am ajuns să recitesc întregul roman. Și mi-a plăcut fiecare pagină.

Cred că primul și cel mai evident lucru care diferențiază Vraciul... de alte romane este faptul că nu există personaje negative. „De vină” pentru acest lucru poate fi și perspectiva urklinei care, deși nu e narator, e personaj central. Provenind dintr-un mediu în care nimic nu e văzut ca fiind rău, ci doar în natura lucrurilor, urklina reușește să vadă dincolo de aparență, să scaneze sufletul sau esența ființei din fața ei și astfel, s-o înțeleagă și s-o accepte.

Fascinant este că o dată cu ea, și tu, cititorul, faci același lucru și cel puțin pentru câteva zile, poți să crezi cu adevărat că dacă ai lăsa garda jos și ai arunca suspiciunea de-o parte, atunci viața ar fi mult, mult mai ușoară. Și dacă toți am face asta, dacă am privi către urkline și am învăța de la ele ce înseamnă armonia, dacă am reuși să adaptăm stilul lor de a gândi la lumea noastră, atunci și Terra ar putea deveni o lume paradisiacă.

Însă faptul că primul personaj pe care îl întâlnește urklina e un om (și chiar unul deosebit de vocal când vine vorba de exprimat filozofii de viață) m-a ajutat să-mi dau seama că visul de a atinge armonia aceea incredibilă e doar un vis. Adevărat, în compania Aducătoarei-Leacului, Ufibov, prietenul ei uman, renunță la o serie de prejudecăți și devine o persoană mai bună. Dar scopul lui - de a rămâne ultimul om din Univers - nu se schimbă nicio clipă la fel cum oamenii nu se schimbă niciodată cu adevărat.

Din fericire, în poveste apar și alte specii care m-au distras de la gândurile triste. M-au captivat iremediabil roganii, pentru că mi s-au părut niște ființe extrem de diferite, cu o filozofie de viață atât de interesantă încât am vrut s-o înțeleg pe cât era posibil.

Totuși, ceea ce m-a surprins cu adevărat la acest volum au fost elementele Science Fiction. O poveste blândă și frumoasă, cu personaje memorabile și cu suflet bun nu e ceva ce asociam ușor cu elemente din mecanica zborului în spațiu sau cu nanotehnologia. Însă din nou, urklina e responsabilă pentru realizarea unei punți superbe și foarte naturale dintre poveste și părțile ei SF.

Aducătoarea-Leacului a crescut pe o planetă în care tehnologia așa cum o cunoaștem noi nu există, așa că pentru ea, contactele cu navele spațiale sau cu Dataspațiul sunt ceva nou. Și aici intervine dorința ei de cunoaștere, plăcerea ei de a înțelege lumea din jurul ei (sentiment cu care eu una am empatizat imediat), foamea ei de cunoștințe furnizând toate informațiile necesare pentru ca orice novice într-ale zborurilor interplanetare să înțeleagă repede și mai ales firesc modul în care funcționează universul descris în roman.

În concluzie, recomand Vraciul de pe norul interior oricui vrea să se bucure de o poveste frumoasă, caldă și blândă, dar care ascunde numeroase complexități și viziuni asupra vieții încât să dea de gândit mult, mult timp după terminarea lecturii. Și nu vă faceți griji că e SF, explicațiile vin atât de frumos și de natural încât novicii vor descoperi repede că modul de funcționare al tehnologiei prezentate în roman devine extrem de accesibil.


Lansări în ceainărie

event-lansare-tritonic-poster.JPG

Ieri seară am participat la lansarea bucureșteană a volumelor Atavic de Liviu Surugiu și Vraciul de pe norul interior de Lucian Dragoș Bogdan. Evenimentul a avut loc în grădina de la La un ceai, unde am mai fost și despre care am mai scris, și care a rămas un local la fel de simpatic și de intim cum îmi aminteam.

Ieri, a fost, de asemenea, un local plin. Zeci de cititori ne-am strâns la un loc și i-am ascultat pe Anamaria Ionescu și pe Eugen Lenghel vorbind în calitate de cititori despre cele două romane.

Apoi ce doi autori și-au prezentat pe scurt cărțile fără să ne dea spoilere, dar povestind suficient de mult cât să ne facă să vrem să citim romanele (sau cel puțin asta mi s-a întâmplat mie și a fost mult mai rău ca de obicei pentru că în portofelul meu bătea vântul... dar în curând îmi iau eu revanșa!!)

Nu pot să reproduc senzația de a fi acolo și de a asculta un autor vorbind despre romanul său, despre motivele care l-au făcut să-l scrie așa și nu altfel, despre sursele de inspirație și despre scris în general. Totuși, pot să vă prezint cele două romane:

Atavic - Liviu Surugiu

„Atavic vine să completeze tematic varietatea thrillerului românesc, ocupând oarecum acelaşi loc pe care Dan Brown îl căuta în Codul lui Da Vinci. O carte având ca subiect religia ca fenomen, disecată şi reconstruită pornind de la o ipoteză ce pare a ţine de domeniul SF, dar ambalată în cunoştinţle moderne devine perfect credibilă. Povestea, suficient de complexă ca să pună pe gânduri orice cititor pasionat, este bazată pe epicul dens, concentrat, specific lui Liviu Surugiu. Este o carte pe care greu o veţi lăsa din mână, aşa că e bine să vă rezervaţi timp.” - Sursa: fictiuni.ro

Vraciul de pe norul interior - Lucian Dragoş Bogdan

„Nu mai departe de cea mai apropiată galaxie, e o lume fantastică de fiinţe miraculoase cu şapte ochi şi cinci guri, care culeg nectarul concurând cu albinele şi au în grijă pădurea ancestrală, viaţa şi bunăstarea tuturor. O stranie afecţiune ameninţă totuşi locurile de sădire făcând ca apariţia unei Aducătoare de Leac să fie providenţială.

De aici începe extraordinara serie de aventuri prin care îşi capătă experienţa tânăra exploratoare. Interacţiunea cu umanitatea este privită prin ochii acestei reprezentante a unei civilizaţii care este poate puţin prea adaptată pentru orice şi foarte interesată de răspândirea vieţii.” - Sursa: fictiuni.ro


Mi-a plăcut lansarea, dar mai mult mi-a plăcut atmosfera de după sesiunea de autografe, când lucrurile au devenit mai relaxate și organizatorii, autorii și publicul au devenit doar oameni iubitori de carte care s-au amestecat unii cu alții. Discuțiile au fost pe teme care mai de care mai diverse și, pentru că venisem cu Adina Speteanu, la masa mea s-au strâns oamenii din spatele cărților, de la care am aflat câte ceva din spatele cortinei.

Cel mai mult mi-a plăcut atitudinea lor în privința promovării, faptul că au înțeles că autorul care ajunge în cele mai multe case e cel care stă aproape de cititorii săi, care participă la evenimente de tot felul, pe care îl simți real și aproape nu doar prin ceea ce scrie, dar mai ales prin prezența sa. Desigur că am fost de acord, pentru că pe lângă cititul în sine, evenimentele la care poți cunoaște autorii mi se par cele mai frumoase lucruri din lumea cărților.

Tocmai de aceea vă rog din nou să nu mă credeți pe cuvânt, ci să participați cât de des puteți la târguri, lansări și alte evenimente de acest gen, să simțiți pe pielea voastră atmosfera despre care vorbesc. Și dacă sunteți în București la sfârșitul lui septembrie și la începutul lui octombrie, editura Tritonic vă pregătește câteva lansări interesante. Date mai precise o să am zilele viitoare, dar deocamdată pot să vă spun că lansarea din septembrie va fi lansarea bucureșteană a unei continuări a unei serii cu niște personaje nemuritoare pe care am ajuns să le îndrăgesc ;)