Leda Edge

Recenzie: Două domnii întunecate (Trei coroane întunecate #3)

După ce am citit primul volum din această serie, am avut ceva dubii în privința ei, deoarece mi s-a părut cam lentă și nu chiar atât de captivantă. Dar atunci când a apărut volumul al doilea, mi-am dat seama că vreau să știu ce se întâmplă mai departe cu reginele din Fennbirn și l-am citit, ca să descopăr cele mai palpitante răsturnări de situație.

Acum, citind Două domnii întunecate, deși mă așteptam să fiu surprinsă, ceea ce se întâmplă și lucrurile pe care le aflăm în acest roman sunt mult mai șocante decât mi-aș fi putut imagina.

Notă: rezumatul de mai jos conține spoilere din primele două volume, dar părerea mea despre carte e scrisă fără să facă vreo referință la vreun eveniment cheie, așa că o puteți citi fără teamă indiferent dacă ați citit sau nu primele volume.

Povestea:

După evadarea Mirabellei și a lui Arsinoe, Katherine poate în sfârșit să domnească. Totuși, corpul ei e prea otrăvitor pentru a putea avea un Consort, așa că fata se teme că linia reginelor se va încheia cu ea. De asemenea, insula însăși pare să nu și-o dorească pe Katherine pe tron.

Și nici locuitorii n-o îndrăgesc prea mult pe noua regină, așa că prin tavernele și subsolurile insulei, se pune la care ceva inimaginabil: înlocuirea ei cu altcineva, cu o persoană cu mult mai mult har, capabilă să inspire oamenii s-o urmeze în primul război civil de pe Fennbirn.

Dincolo de ceață, cele două surori descoperă o lume în care ele nu sunt decât o povară pentru Billy, nicidecum glorioasele regine ale Fennbirnului. Mai mult, deși au reușit să plece de pe insulă, aceasta le vrea înapoi, bântuind visele lui Arsinoe, chemându-le pe fete acasă, unde e nevoie de ele.

Părerea mea:

Dacă n-ați citit niciunul dintre volumele acestei serii, atunci vi le pot rezuma pe scurt: primul este mai mult o introducere, prezentând personaje și locuri, dar condimentat bine de un joc politic și cu un final surprinzător. Al doilea roman este o poveste care te surprinde la fiecare pas, luând mereu o turnură nouă. Și de data asta, finalul e șocant. Ei bine, în acest al treilea volum, nimic nu mai merge cum trebuie, iar consecințele sunt grave.

Asta mi s-a părut fascinant, cum a reușit autoarea să întoarcă lucrurile în așa fel încât să înșele așteptările. Sunt atâtea elemente noi care apar acum, despre care vom afla mai multe într-un mod destul de inedit. Ceața care înconjoară insula, magia reginelor, obiceiul uciderii celor învinse, toate nu sunt deloc ceea ce par și, de-a lungul timpului, se pare că au mai existat excepții neștiute până acum.

Cartea m-a ținut cu sufletul la gură, e plină de acțiune și de suspans. Și totuși, dacă mă gândesc la ea acum (am citit-o luna trecută), mi se pare că am înghițit-o nemestecată tocmai pentru că îți vine să dai pagină după pagină, fără oprire. E amețitoare, dar multe detalii am reușit să le uit. Însă ce rămâne cu tine e senzația pe care ți-o dă cartea: de surpriză și de fascinație, de ceva întunecat (are multe bucăți destul de dure, multe morți), dar care te atrage într-un vârtej de răsturnări de situație.

Cel mai mult m-a surprins revolta de pe insulă. Nu m-aș fi așteptat niciodată ca oamenii să conteste un sistem magic vechi de secole. Senzația mea despre Fennbirn și regulile sale era că magia reginelor e ceva ce nimeni n-ar îndrăzni să conteste, însă se pare că m-am înșelat (din nou). Din păcate, asta aduce cu sine mai multe victime. De fapt, volumul acesta cred că e cel mai sângeros de până acum, așa că sper ca următorul să aducă după sine puțin răgaz, puțină pace, nu un final întunecat (cam naiv din partea mea să mă aștept la asta, având în vedere că fiecare volum din serie conține cuvântul „întunecat”, nu?). Dar rămâne de văzut.

Între timp, vă recomand Două domnii întunecate și întreaga serie, dacă n-ați început-o deja și mai ales dacă ați renunțat după primul volum. În ciuda începutului mai lent, e o serie care o să vă țină cu sufletul la gură, mereu curioși ce s-ar putea întâmpla pe pagina următoare.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Corint sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Recenzie: Cerul din adâncuri de Adrienne Young

Mi-am dorit să citesc acest roman deoarece părea o poveste dark despre vikingi, cu o eroină puternică și lupte sângeroase între clanuri rivale. În schimb, am descoperit o poveste aproape blândă (există destul sânge, totuși) și frumoasă despre înțelegere și prietenie, despre tradiție și schimbarea ei. Cerul din adâncuri n-a fost ce mă așteptam, dar a fost totuși o carte reușită.

Povestea

Eelyn este o tânără de 17 ani din clanul aska, un clan de luptători feroce, pentru care onoarea e mai importantă ca orice. O dată la cinci ani, oamenii ei se întâlnesc pe câmpul de luptă cu cei din clanul riki, luptându-se în numele zeilor lor. De la cei mai tineri la cei mai căliți în bătălii, toți oamenii apți de luptă participă la aceste războaie.

Cu cinci ani în urmă, într-un alt sezon, Eelyn l-a văzut pe Iri, fratele ei mai mare, murind. Acum, luptă pentru a-l răzbuna, însă în vâltoarea bătăliilor, îl vede alături de riki. Deși surprinderea aproape o costă viața, fratele ei o salvează, ceea ce clanul ei consideră un semn divin că Iri a ajuns în Sólbjọrg, lumea de dincolo.

Însă realitatea e mult mai dură și urmărindu-și fratele, Eelyn va descoperi că aska și riki au mai multe în comun decât credea.

Părerea mea:

După cum spuneam la început, povestea nu e atât de dark din punct de vedere al acțiunii. Există câteva lupte, toate brutale și sângeroase, dar majoritatea cărții se concentrează pe perioadele liniștite dintre bătălii, în care oamenii își văd de viața și de durerile lor. Și acțiunea, în general, e destul de previzibilă, sau cel puțin mie mi-a fost destul de ușor să intuiesc ce se va întâmpla după reuniunea celor doi frați.

Din fericire, autoarea compensează prezentându-ne niște personaje foarte veridice, care reacționează puternic în fața traumelor prin care trec. Ajută mult și faptul că romanul este scris la persoana I, din perspectiva lui Eelyn, care trebuie să se lupte constant să-și țină în frâu durerea și suferința, deși a trecut prin incredibil de multe la vârsta ei: și-a văzut mama și fratele murind, a fost rănită iar și iar în lupte și nici viața de după descoperirea fratelui ei nu-i e prea ușoară. Mi-a plăcut de ea, pentru că în spatele fațadei dure, are un suflet bun și nu s-a dat în lături de la a face alegerile grele, de dragul oamenilor ei.

Și despre asta e, de fapt, cartea, despre oameni care se urăsc, dar care trebuie să găsească o cale să colaboreze, despre ani de lupte și sânge care trebuie lăsați în urmă. Despre faptul că dincolo de tradiții și de durere, suntem cu toții oameni și suntem cu toții la fel: ne dorim să supraviețuim. Există putere în unitate și Eelyn și Iri vor înțelege asta pe propria piele.

În plus, deși Cerul din adâncuri face parte dintr-o serie din care au apărut deja două volume, cele două nu au legătură, având protagoniști diferiți. Prin urmare, eu consider povestea ca fiind de sine stătătoare, pentru că toate firele narative sunt închise și toate întrebările își primesc răspunsul. Și cumva, e plăcut să citești o poveste fantasy care nu are continuări, ci se încheie într-un singur volum.

Așadar, dacă vă plac poveștile despre oameni și despre ceea ce îi leagă, vă recomand cartea, cu mențiunea că deși nu abundă în scene de acțiune, e destul de violentă atunci când apar scenele de luptă.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Corint.


Carte vs Film: Bird Box Orbește

N-o să lungesc mult suspansul, concluzia e clară: cartea bate din nou filmul. Am așteptat să citesc mai întâi romanul, apoi am văzut ecranizarea și m-au dezamăgit destul de multe dintre modificările făcute, deși au fost și câteva aspecte care mi-au plăcut. Totuși, prefer să vă recomand să citiți Bird Box. Orbește.

Povestea:

Un val de sinucideri mătură lumea, începând din Rusia (sau din România, în film) și ajungând în cele din urmă și în SUA. Deși nu există nicio informare oficială, ipoteza acceptată unanim este că e vorba despre niște creaturi pe care dacă le vezi, o iei razna și te sinucizi (sau, în cazul romanului, începi să omori pe toată lumea din jur, apoi te sinucizi). Lumea începe să se baricadeze în case, punând ziare pe ferestre și ieșind afară doar cu ochii acoperiți.

Fix în perioada în care au apărut creaturile, Malorie a aflat că e însărcinată. Acum, trebuie să facă tot posibilul pentru a-și proteja sarcina. Reușește să rămână în viață timp de patru ani, până când decide să pornească în cea mai riscantă călătorie din viața ei: pleacă pe râu cu barca, legată la ochi.

Părerea mea:

Atât cartea, cât și filmul, au două fie narative: primul se concentrează pe Malorie din trecut, atunci când începe totul, când ea încearcă să-și găsească un cămin stabil și sigur. Al doilea se învârte în jurul lui Malorie din prezent, patru ani după apariția creaturilor. După ce a supraviețuit într-o casă din apropierea râului, Malorie decide să plece cu barca alături de Fată și Băiat, cei doi copii pe care i-a crescut.

Pe de-o parte, existența celui de-al doilea plan narativ diminuează puțin din suspans, pentru că știi că Malorie și copiii vor supraviețui tuturor situațiilor limită din trecut. Însă se compensează cu suspans din plin pentru că văzând-o pe protagonistă singură cu doi copii în prezent, nu poți decât să te întrebi ce s-a întâmplat cu ceilalți oameni alături de care și-a găsit adăpost atunci când au apărut creaturile.

Mare parte din acțiune se petrece fără ca personajele să poată vedea ceva, ceea ce e incredibil de palpitant în carte, când orice adiere de vânt e motiv de panică. Autorul știe cum să se joace cu simțurile tale și cum să transmită senzația aceea de panică: oare a fost o frunză sau o creatură? În film, însă, deși s-a încercat reproducerea senzației, e mult mai greu să redai vizual ideea că nu poți vedea. Am apreciat tentativele de a ne arăta cum arată lumea în spatele unei eșarfe pentru ochi, dar tensiunea din film nu se poate compara cu cea din carte.

De asemenea, nici personajele nu se compară. În roman, tot grupul supraviețuitorilor e frumos construit, fiecare are o personalitate destul de bine alcătuită. Filmul, însă, mi s-a părut că a pus prea mult accent pe Malorie și Tom, așa că personaje precum Don și Gary, deși prezente și la fel de importante, au devenit mai degrabă o schiță comparativ cu romanul. M-am atașat mai ușor de oamenii din carte, am empatizat mai mult cu ei.

Cât despre creaturi, nici cartea, nici filmul nu ni le descriu/arată și nici nu ne lasă să înțelegem dacă ele sunt cu adevărat reale sau nu. Totuși, romanul face mult mai ușoară îndoiala, te face să simți mult mai puternic ideea că poate totul nu e decât o glumă proastă, o psihoză în masă, că poate nu e nimic afară și lumea doar a luat-o razna fără motiv. În film, atunci când un om vede o creatură, i se modifică ochii, iar creaturile sunt totuși „anunțate” de o pală de vânt. Așa că deși nu le vedem, în film nu m-am îndoit o secundă că ar fi reale. În carte, în schimb, posibilitatea ca ele să nu existe e destul de plauzibilă (noroc cu povestirea inclusă la finalul cărții, care face creaturile mult mai veridice).

Romanul e foarte fain scris. Se citește repede, te face să simți atmosfera de teamă și incertitudine, are suspans din plin și personaje cu o psihologie bine pusă la punct. Mi-a plăcut mult să descopăr mai ales capitolele din prezent, să văd îndoielile și teama lui Malorie legată de cei doi copii și de cum a ales să-i crească. Și mi-a plăcut finalul, pentru că aveam nevoie de el după tot ce se întâmplase de-a lungul cărții.

Bird Box. Orbește e un roman destul de dur, care te pune față în față cu fragilitatea lumii noastre, cu ideea că există atât de multe moduri în care tot ce a construit umanitatea poate fi distrus. Și te forțează să simți neputința de a lupta împotriva a ceva ce nu cunoști și nu înțelegi, a ceva ce nici măcar nu poate fi cunoscut, studiat, înțeles. E un fenomen dincolo de rațiune și e groaznic să citești despre cum lumea se năruie, incapabilă să-i facă față. Dar e o poveste bună și bine scrisă, pe care o recomand tuturor iubitorilor genului thriller.

PS: Mi-a plăcut mult și titlul, are un sens foarte fain de-a lungul cărții. Și au reușit oarecum să-l redea și în film. De asemenea, în recenzia mea eu m-am concentrat destul de mult pe carte și pe ce nu mi-a plăcut în film, dacă vreți o analiză mai echilibrată o găsiți pe blogul lui Răzvan.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Corint sau din librării online precum Cartepedia sau Libris.


Recenzie: Orașul de bronz

Am decis să citesc acest roman la recomandarea lui Teo (Fata din bibliotecă). Nu știam prea multe despre poveste, dar mi-a plăcut coperta (uneori, sunt chiar atât de superficială :D) și m-a atras promisiunea unei lumi exotice. Mă bucur mult că m-am lăsat convinsă, deoarece Orașul de bronz m-a cucerit de la primele pagini. M-au vrăjit djinnii, daev-ii, shafiții și ifriții alături de care am călătorit într-un oraș magic ascuns în mijlocul deșertului.

Povestea:

Nahri e o tânără hoață din Cairo care își păcălește victimele jucând rolul unei tămăduitoare. Totuși, ea e conștientă de faptul că are într-adevăr o putere inexplicabilă: simte bolile oamenilor din jur. De asemenea, Nahri are abilitatea de a înțelege orice limbă pe care o aude și poate vorbi o limbă pe care nimeni altcineva nu o cunoaște.

Însă, într-o zi Nahri folosește această limbă în cadrul unui ritual și invocă fără să vrea un războinic străvechi. Alături de el, va descoperi că magia e reală, că există sute de creaturi magice despre care oamenii nu știu nimic și că ea însăși este ultima descendentă a unei familii care are puterea de a vindeca djinni și daeva.

Părerea mea:

Întotdeauna m-au fascinat romanele care prezintă lumi misterioase ascunse de ochii oamenilor. Mă atrage încă din copilărie ideea că în jurul nostru s-ar putea întâmpla lucruri incredibile, magice. Și cred că nu sunt singura care a privit în jur și s-a gândit că ar fi păcat să nu existe și ceva mai mult, mai plin de farmec, ascuns și totuși real.

Citind despre Daevabad, orașul magic în care trăiesc djinnii din legendele noastre (deși nu toți adoptă acest nume), am regăsit acea fascinație, dar mi-a plăcut și faptul că societatea lor e foarte asemănătoare cu a noastră. Au aceleași probleme sociale ca noi, doar că totul este accentuat de magie. Fiind creaturi de foc, gata oricând de luptă, pacea devine mult mai greu de păstrat printre ei. În plus, trecutul lor e presărat de pedepse grele de la Creator, așa că religia joacă și ea un rol mult mai accentuat decât în lumea oamenilor. Așadar, deși atmosfera e familiară, magia transformă orașul djinnilor într-o lume suficient de diferită încât să te atragă.

Deși cărțile apărute în colecția Leda Edge sunt deseori considerate YA, acest roman nu mi se pare deloc încadrabil în această categorie. Da, protagoniștii sunt tineri (Nahri are 20 de ani, iar Ali, prințul din Daevabad, are în jur de 17 ani), dar greutățile unei specii întregi atârnă pe umerii lor. Discriminarea rasială, religia, tensiunile sociale, acestea sunt problemele cu care trebuie să se confrunte Nahri, așa că eu aș încadra romanul în genul fantasy și l-aș recomanda iubitorilor genului, indiferent de vârstă.

Revenind la personaje, mi-a plăcut mult felul în care perspectivele lui Nahri și Ali sunt alternate pe parcursul romanului. Tânăra vindecătoare din Cairo descoperă pas cu pas și poveste cu poveste Daevabadul și lumea djinnilor, ajutându-ne și pe noi să o înțelegem. În schimb, Ali a crescut în orașul de bronz, așadar capitolele lui te aruncă direct în mijlocul tensiunilor poporului său. Și cei doi protagoniști sunt foarte interesanți: Nahri e o femeie puternică, nu se lasă prea ușor dusă de nas și își cunoaște valoarea. Ali, în schimb, e foarte naiv. Are convingeri puternice și intenții bune, dar e suficient de rupt de realitate încât planurile lui să funcționeze rareori.

Și, desigur, mai e Dara. Războinicul daeva invocat de Nahri este un personaj legendar în lumea lui - și nu neapărat în sensul bun. Mai mult o enigmă decât un personaj, Dara are un trecut sângeros, dar care nu e în întregime vina lui. De asemenea, și prezentul său ridică multe semne de întrebare, pentru că el n-ar trebui să mai fie în viață. În plus, căldura și grija pe care i le acordă lui Nahri sunt destul de departe de reputația lui de războinic nemilos. Mi-a devenit simpatic de-a lungul cărții, deși mi-a ridicat multe semne de întrebare. Din păcate, va trebui să aștept volumul următor ca să mă lămuresc.

Între timp, însă, vă recomand Orașul de bronz. Este un roman fantasy care prezintă o lume fascinantă, plină de personaje puternice și de intrigi care o să vă țină lipiți de paginile cărții. În plus, dacă vă plac romanele cu un aer exotic, această carte e exact ceea ce căutați!

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Corint sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Recenzie: Dorothy trebuie să moară!

Luna trecută căutam o carte subțirică, pe care s-o pot citi pe drumurile scurte cu metroul. Așa am citit Nicăieri nu e ca-n Oz, nuvela care precede acest roman. Mi s-a părut interesantă premiza poveștii, mi-a plăcut ideea unei Dorothy care devine încet-încet o tirană. Prin urmare, nu puteam să nu citesc și romanul care povestește despre revolta celor din Ținutul Oz împotriva lui Dorothy.

Povestea:

Amy Gumm trăiește alături de mama ei alcoolică într-un parc de rulote din Kansas. Tânăra a învățat de mică să-și poarte de grijă deoarece după ce tatăl ei le-a părăsit, mama ei a devenit o persoană care e mai mereu amorțită de alcool și de pastile. În plus, colegii de școală o marginalizează pe Amy pentru că este săracă, așa că nu are nici măcar un prieten. Bineînțeles că visul ei e să se suite într-un autobuz și să plece undeva, cât mai departe, însă mama ei îi zădărnicește mereu planurile.

Asta până în ziua în care o tornadă vine și ia pe sus rulota, cu Amy cu tot. Așa ajunge tânăra în Oz, un ținut pe care credea că-l cunoaște din povești, dar care e mult mai periculos decât își imagina. Celebra Dorothy a găsit o cale să revină în lumea de poveste și a devenit conducătoarea ținutului. În plus, acum este obsedată de a aduna cât mai multă magie, pe care o extrage direct din pământurile fermecate. Așa că devine datoria lui Amy s-o oprească pe Dorothy și să readucă pacea în Oz.

Părerea mea:

Pentru că este o poveste în care rolurile sunt inversate, cei buni fiind de fapt răi și invers, romanul vorbește despre corectitudine. Amy este o persoană care face ceea ce e cinstit, care crede în ajutorarea celor aflați în suferință și care vrea să lupte împotriva legilor nedrepte. Totuși, și sistemul ei de valori e dat peste cap de misiunea pe care o primește: uciderea tiranei. E corect să omori un om pentru a salva un tărâm? E just să vrei răzbunare pentru cei pierduți în luptă? Sau fiecare persoană merită o a doua șansă?

Acestea sunt doar o parte din întrebările la care ești provocat să încerci să găsești un răspuns, alături de Amy. Restul nelămuririlor tinerei sunt create mai ales de anturajul ei, care refuză să-i ofere informațiile de care are nevoie. Singură într-un ținut pe care nu-l înțelege, înconjurată de aliați care îi spun să nu aibă încredere în nimeni, e ușor de înțeles confuzia protagonistei-narator. Cum știi că alegerea ta e corectă când nu ai toate informațiile? Cum poți avea încredere în oameni care te mint zi de zi? Amy e mereu prinsă la mijloc, nesigură pe ea și pe misiunea ei și plină de ezitări perfect normale. Și tu, alături de ea, încerci să îți dai seama care e calea corectă.

Iubesc cărțile care provoacă cititorii să găsească răspunsuri la probleme deloc simple. Totuși, Dorothy trebuie să moară mi s-a părut un roman care s-ar potrivi mai mult tinerilor, celor aflați încă la vârsta la care încearcă să-și găsească un set de valori în care cred. Mie nu mi s-a părut că am putut aprecia romanul cum trebuie pentru că mi-am găsit răspunsurile cu ceva vreme în urmă.

Totuși, mi-a plăcut cartea. E interesant să vezi cum se pot inversa rolurile clasice dintre bine și rău, e fascinant să descoperi motivațiile adevărate ale unor personaje pe care le considerai mânate doar de altruism și bunătate. Și vă recomand și nuvela despre care vorbeam la început, pentru că descrie foarte bine transformarea prin care trece Dorothy.

Așadar, recomand Dorothy trebuie să moară adolescenților care vor să descopere o lume cu susul în jos, dar și celor cărora le-ar plăcea să citească despre un Ținut Oz complet diferit față de cel al lui Frank Baum.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Corint sau din librării precum Libris sau Cartepedia.