Jurnal

Jurnal: Curățenia de vară

Aceia dintre voi care mă urmăresc pe Instagram știu că m-am apucat de recitit toate articolele de pe acest blog, pentru a înlocui link-urile expirate, imaginile defecte și cuvântul „supriză” cu varianta sa corectă. Am terminat recent această „curățenie” și am decis să împărtășesc cu voi concluziile mele despre experiența de a-ți reciti blogul.

curățenie pe blog

De ce am făcut asta?

De-a lungul timpului, am monitorizat cele mai citite articole de pe blog și am avut grijă ca recenziile accesate destul de des să fie actualizate (link-uri corecte, imagini ok). Așadar, ideea de a face asta cu toate articolele, inclusiv cele care n-au mai fost citite de nimeni de ani de zile, poate fi considerată o pierdere de vreme.

Din punct de vedere al utilității, chiar este. Sincer, nu cred că am avut prea multe de câștigat. Da, un articol actualizat care merge ok ar putea fi puțin mai bine indexat pe google. E posibil ca una-două recenzii mai vechi să-mi aducă mai multe vizualizări. Dar o leapșă veche de 3-4 ani? Slabe șanse. Așa că n-am făcut-o pentru vreun motiv util sau măsurabil. Am făcut-o pentru mine, strict ca să știu eu că tot blogul arată bine.

Acum doi ani, când am mutat tot conținutul blogului pe propriul domeniu, știam că multe articole vor suferi din această cauză. Pe cele mai recente am avut grijă să le aranjez atunci. La fel, pe cele care îmi aduceau vizualizări înainte de tranziție. Restul erau decente și mi-era de-ajuns. Dar mereu mi-am dorit să fac această curățenie.

Pentru mine, blogul a fost deseori un refugiu. Atunci când m-am simțit singură, înconjurată de oameni care nu-mi înțeleg pasiunea și nici nu-și doresc s-o facă, pe blog vorbeam cu alți oameni care iubeau cărțile la fel de mult ca mine. Atunci când BAC-ul sau facultatea îmi mâncau toți nervii, aici era oaza mea de relaxare. Mereu mi-am iubit blogul și chestia asta a fost cea care m-a împins de la spate ca să scriu chiar și în perioadele nasoale.

Dar au existat și momente când n-am putut scrie. Momente când stresul, oboseala sau teama că n-am nimic de spus erau prea mari. Însă chiar și atunci, pentru că aveam nevoie de relaxarea pe care mi-o oferea blogul, încercam să mă ocup de el. Atunci modificam mici detalii de aspect care mă deranjau, atunci mă jucam cu culorile, fonturile și alte mici lucrușoare (în primii mei doi ani de blogging, înainte de Jurnalul unei cititoare, vechiul blog primea câte un update de temă în fiecare anotimp 😊).

Așa mi s-a întâmplat și acum vreo două luni, când eram într-o perioadă în care simțeam nevoia să mă relaxez făcând totuși ceva, dar nu-mi venea nicio idee de articol. Așa că am deschis arhiva, am intrat pe primul articol și m-am apucat de recitit, corectat, înlocuit și așa mai departe. Da, știam că e ceva complet inutil. Dar mie îmi făcea bine, așa că am decis să continui, pentru mine. Și a fost o experiență interesantă, să fac ceva ce ar putea părea inutil, dar care îmi făcea mie plăcere.

Notă: întregul proces nu a durat chiar două luni. Da, cam acum 7-8 săptămâni m-am apucat, dar fiind o chestie pe care o făceam pentru mine, nu era planificată sau contorizată. Nu știu exact cât a durat, nu știu prin câte articole am trecut (am șters destule mai ales din perioada 2011-2013, o să vorbesc despre asta mai jos). Au fost zile în care timp de 12 ore n-am făcut nimic altceva, au fost zile când am lăsat-o baltă și mi-am văzut de citit. Dar motivația originală, de a face ceva care nu e neapărat util, dar care îmi face mie bine, ea a rămas până la ultimul articol.

Cum e să-ți recitești articolele?

De-a lungul acestui mic experiment, am trecut prin toate stările. M-am amuzat de primele mele recenzii, care erau mai mult un rezumat și mai puțin o părere personală. M-am întristat amintindu-mi niște perioade mai nasoale, în care lucrurile nu erau nici pe departe roz, dar eu mă încăpățânam să mă conving că sunt ok și apoi mă miram că nu sunt fericită. Mi-am amintit de dualitatea facultății, care pe de-o parte îmi oferea informații foarte utile și pe alta îmi adâncea convingerea că nu sunt suficient de bună pentru nimic. M-am distrat descoperind că obișnuiam să taxez mult mai dur lucrurile care nu-mi plăceau la romanele pentru tineri (triunghiurile amoroase mă scoteau rău de tot din sărite).

Așadar, e o experiență destul de complexă, dar poate fi rezumată într-un singur cuvânt: redescoperire. Știam multe lucruri despre mine, dar am descoperit cât de mult simțeam anumite lucruri, când de tare mă impresionau sau afectau de fapt. Practic, e diferența dintre a-ți aminti un loc în care ai fost acum câțiva ani și a revedea o poză făcută atunci. Totul era mai viu decât în amintirile mele, așa că m-a ajutat să rememorez mai clar anumite lucruri.

Și mi-am amintit de o grămadă de cărți geniale despre care înainte de această recitire știam doar că mi-au plăcut și cam atât. Am redescoperit articole faine pe care uitasem că le-am scris. Mi-am reamintit cât de mult îmi plăcea să particip la evenimente și să cunosc oameni, deși mă credeam ultima introvertită (spoiler: nu sunt chiar ultima. Îmi face plăcere compania anumitor oameni și îmi place să stau de vorbă cu ei, chiar dacă încă sunt momente când interacțiunea cu alții e ceva ce mă sperie). Cumva, mi-am regăsit rădăcinile, motivațiile și lucrurile care mă individualizează.

Bine, n-a fost totul lapte și miere. După cum spuneam la început, au fost și lucruri care m-au întristat, dar cumva sunt ale mele toate, și cele bune și cele rele. Așa că per total, mă bucur că am făcut asta.

Ai șters ceva?

În contextul în care tocmai am spus că și lucrurile rele și cele bune sunt ale mele, normal ar fi să spun că n-am șters nimic, că-mi asum tot ce-am scris vreodată. Dar nu e chiar așa. Înainte ca acest blog să se numească Jurnalul unei cititoare, în perioada 2011-2013 a fost un alt blog, administrat de o echipă din care am făcut și eu parte. Dar echipa s-a destrămat și mie mi-au rămas toate. Și am decis să le păstrez. Sincer, articolele care nu-mi aparțineau nu le-am păstrat de drag, ci pentru că un blog vechi de doi ani cu sute de articole urma să fie mai bine indexat pe google decât unul nou. În plus, pe vremea aia nu știam suficientă social media cât să fie o sursă serioasă de trafic. Și consideram că muncisem prea mult ca s-o iau chiar de la zero.

De-a lungul anilor, însă, mi-am dat seama că nu am nevoie de acele articole. Lucrând într-o echipă care nu funcționa, am ajuns rapid în extrema cealaltă, cea de individualitate maximă. Chiar și azi, nu vreau să mă ajute nimeni umblând la absolut nimic legat de blog. Hosting, teme, domeniu? Eu mă ocup de fiecare în parte. Da, am publicat articolele altora în campania Autor pentru o zi. Dar nimeni nu a avut nicio secundă acces la „partea din spate” a blogului după 2013.

Și cumva, pentru că blogul meu era atât de profund personal și pentru că mereu temele pe care le-am folosit nu distingeau foarte evident un autor de altul, mi se părea că articole scrise de alții îmi erau atribuite pe nedrept mie, în defavoarea mea. Inițial era doar o impresie, dar a fost și un moment prin 2015 când am picat la mijlocul unui scandal în comunitatea de SF&F, și cineva a crezut că niște recenzii vechi îmi aparțineau, deși nu eu le semnasem. Așadar, cu excepția unor articole care să păstreze o oarecare coerență a poveștii blogului, articolele care nu erau scrise de mine au dispărut cu timpul.

Acum, însă, rămăseseră multe chestii impersonale semnate de mine: comunicate de presă vechi, anunțuri despre viitoare apariții, reclame la concursurile altor bloggeri din comunitate… O grămadă de lucruri care acum se pun într-un story pe insta erau la mine pe blog. Pe acelea le-am șters fără jenă. Da, o parte importantă din povestea mea e că la începuturi, publicam multe materiale impersonale doar de dragul obținerii unor parteneriate. Dar nu cred că e necesar să păstrez pe blog comunicate de presă vechi de 6 ani ca să ilustrez această parte a trecutul meu.

Recenziile și articolele vechi despre filme, muzică, viață au rămas toate. Restul au ajuns la coș. Excepția notabilă sunt articolele legate de evenimente. Pe cele scrise ulterior, în care povesteam cum a fost era normal să le păstrez. Dar le-am păstrat și pe cele în care anunțam evenimente viitoare. Cumva, la acelea n-am vrut să renunț. Probabil pentru că mi se pare că felul în care încercam din toate puterile să conving oamenii să iasă din case și să vină la evenimentele literare spune ceva despre mine, ceva la care nu sunt pregătită să renunț.

Ah, și am șters și comentariile de la multe concursuri vechi, pentru că ceream oamenilor să-mi dea și adresele lor de e-mail pentru validarea câștigătorilor (ceea ce cer și azi, dar am trecut la formulare private). Am pierdut o grămadă de comentarii faine și creative, dar mno, GDPR…

Cum e să cauți resurse vechi de ani de zile?

O parte importantă din experiența asta a fost căutarea: coperte care au fost schimbate, edituri care și-au refăcut sau șters blogurile către care link-asem eu chestii și multe bloguri de carte dispărute.

Per total, partea asta a fost tristă. Cu excepția sentimentului de victorie pe care mi l-a dat faptul că am găsit absolut tot ce căutam acolo unde resursele încă existau, restul a fost trist. (Bine, legat strict de resurse, nu e chiar atât de greu să le găsești. Da, uneori e dificil, dar google is your friend și te ajută mai devreme sau mai târziu. Iar acolo unde am folosit pe vremuri poze din arhiva personală hostate pe tot felul de site-uri, încă le-am găsit ușor chiar pe acele site-uri, deși hostarea lor nu mai funcționa de mult).

În primul rând, căutând coperte și link-uri, am descoperit destule cărți vechi care erau încă în stoc, deși au ieșit de mult din atenția oricui. Nu mă refer la volumele care au fost mereu reeditate pentru că erau cerute de public, mă refer la prime ediții de cărți care încă zac prin depozite pentru că nu le vrea nimeni.

Dar cel mai trist e că atâtea bloguri de carte au dispărut fără urmă. Unele au fost abandonate, altele șterse, dar sunt atâția oameni care au renunțat la asta. Pe majoritatea nici nu i-am cunoscut vreodată decât ca pe un nickname și un link. Pe alții i-am întâlnit în viața reală, cu unii încă păstrez legătura. Știu că scrisul despre cărți e doar un hobby, nu trăiește nimeni din asta, cel puțin nu în zona de blogging. Știu că uneori se simte ca și cum ai vorbi la pereți. Știu că uneori, viața te duce pe cărări pe care acest hobby nu-și mai are locul. Dar tot sunt oameni care au dispărut, deși cred că ar fi avut multe de spus, poate mai multe ca mine.

Și cel mai tare regret blogurile care erau deja vechi când m-am apucat eu, dar care s-au închis între timp. Mi-e dor de oamenii cu experiență de la care simțeam pe-atunci că am ce învăța. Nu că acum aș fi rămas fără repere, încă sunt bloggeri mai vechi ca mine pe care îi urmăresc cu drag și, în plus, am destule exemple de oameni care fac o treabă extraordinară, deși s-au apucat de asta după mine. Comunitatea cărților e minunată și plină de oameni care mă inspiră. Doar că mi-ar fi plăcut să mai rămână printre ei și o parte dintre oamenii cu care schimbam impresii la începuturile mele.

Concluzie - before and after

În 2011, când am început să scriu pe blog, habar n-aveam de ce fac asta sau care e vocea mea. Dincolo de comunicatele de presă postate cu copy-paste, scriam cu teama că nimeni nu va aprecia articolele mele, pentru că nu vorbeam despre ceea ce credeam eu că sunt cele mai populare cărți. Și chiar și când scriam despre acele romane, deseori părerea mea nu era cea mai bună, așa că din nou, mă temeam de articolele mele. Din fericire, am decis încă de la început că voi fi mereu sinceră (dar niciodată brutală) și asta m-a ajutat în toți acești ani. Și de-a lungul timpului, oamenii potriviți s-au adunat în jurul meu, oameni pentru care nu mai e frică să scriu.

De asemenea, la început, scriam întâmplător, când aveam chef sau simțeam nevoia, fără să țin cont de vreo structură a articolelor. Nu conta cât dura să scriu, dar de obicei era ceva ce făceam rapid, seara după școală. Dacă îmi lua o oră, însemna că era un articol lung. De editat nici nu se punea problema. Doar după ce publicam, mai citea mama articolele și-mi spunea că am scris „ascoiez”.

Dar lucrurile astea au venit cu timpul. Mi-am găsit vocea. Am descoperit structura, editarea, planificarea. Acum, sub o oră jumătate nu iese nimic: cam 45 de minute scriu, 45 de minute reformulez, corectez, rearanjez. Și asta când nu e un articol-mamut, cum e acesta. Și fără spellchecker pornit și setat pe limba română nici nu mă apuc de scris (am instalat dicționarul românesc în toate laptopurile și desktopurile pe care le-am folosit în ultimii doi ani 😂).

what if you fly.png

Lucrurile s-au schimbat mult când vine vorba de bloggerul de carte din mine și cred că recitindu-mi articolele, printre altele, am învățat ceva foarte puternic: toată lumea poate scrie despre cărți, dacă vrea asta.

Da, la început va fi nașpa. Cuvintele vor veni greoi, articolele vor fi pline de greșeli de tastare și vei descoperi câte cuvinte nu știi să scrii corect. Și s-ar putea să dai și de hateri, care să-ți spună că nu ai dreptul să scrii despre cărți dacă nu știi să scrii. Dar lucrurile se învață mai ales prin exercițiu. Și dacă perseverezi, dacă înveți mereu încercând să te perfecționezi, ani mai târziu vei fi „ăla sau aia care știe să scrie” în orice echipă la scoală sau la muncă. Dar în comunitatea ta, vei deveni o sursă de inspirație.

Chiar dacă ți-e frică, chiar dacă nu ești sigur pe tine, dacă îți dorești ceva cu adevărat, încearcă. Poate vei descoperi că nu e pentru tine. Sau poate opt ani mai târziu vei privi în urmă și vei descoperi că e exact lucrul care te-a salvat de atâtea ori.

Dacă ai avut răbdare să citești până aici, îți mulțumesc. Blogul acesta, experiența de a-l reciti, articolul ăsta mamut, nimic n-ar fi existat fără oameni ca tine care să-l citească. Mereu vă voi fi recunoscătoare și mereu voi spera că ceea ce am de spus te ajută măcar puțin. Și dacă acest articol ți se pare util, sper să-l dai mai departe comunității tale. Și dacă vrei să vorbim mai pe larg despre vreuna din ideile de-aici, te invit cu drag în secțiunea de comentarii de mai jos :)


Jurnal: Cum am ajuns eu blogger de carte

diary.JPG

De duminică și până acum, am tot încercat să scriu un articol despre cum a fost la Bookfest și cât de bine m-am simțit printre cărți și oameni pasionați de ele. Și nu-mi iese. Deloc! Așa că după câteva încercări eșuate, am decis să încerc să scriu liber despre motivele pentru care nu-mi iese.

Rezultatul este această poveste foarte lungă (serios, luați-vă provizii de apă și mâncare!) și foarte personală despre motivele pentru care m-am apucat de scris pe net despre cărți. E un fel explorare a sinelui care m-a ajutat să mă înțeleg mai bine. Și, cine știe, poate cineva se va regăsi în ce-am scris și se va simți mai puțin singur. Pentru că, de fapt, de asta scriu: ca să ne adunăm aici astfel, și să ne simțim mai puțin singuri.

Sper să aveți răbdare să citiți până la capăt, sper să vi se pară vag interesant (sau măcar neplictisitor) și sper ca la final să discutăm despre ce vă face pe voi să citiți și să iubiți cărțile.


Baterii goale

sau Cum e să fii epuizat 24/7 după ce ai tras de tine toată viața

În ultimul timp, mi-a fost mai greu să mă țin de scrisul pe blog. Nu alegerea subiectelor e problema, nici respectarea unui program, ci efectiv crearea de conținut. Mi se pare că orice frază aș scrie, nu se ridică la așteptările pe care mi le-am impus de-a lungul timpului. Dar de la final de martie încoace, încerc să nu mai fiu propriul meu călău și să nu-mi mai impun lucruri, să nu mai fac chestii cu forța. Însă tot nu vreau să scriu doar de dragul de a scrie.

Îmi doresc să scriu cu entuziasm, vreau să se vadă cât de mult mi-a plăcut o carte sau un eveniment, vreau să vă transmit din energia pe care am căpătat-o citind sau vorbind cu alți cititori. Problema e că bateriile mele sunt goale. Au fost golite de multă vreme, doar că m-am încăpățânat să nu observ și m-am mințit singură că sunt bine. A funcționat o vreme, dar acum nu mai fac asta. Nu mă mai oblig să fac lucruri pentru care n-am energie și nu mă mai prefac că nu sunt epuizată. Însă atunci când accepți că nu ești așa cum credeai și decizi să te privești sincer în oglindă, descoperi că deși tu ești fix cum erai înainte, simți o pierdere, ca și cum persoana care credeai că ești a dispărut. Chiar dacă n-a fost acolo niciodată, pentru tine era reală.

Oricum, ideea e că sunt epuizată. Asta nu înseamnă că nu-mi mai place să citesc. Sau să scriu. Sau să urmăresc aparițiile editurilor și să particip la evenimentele lor. Cărțile și tot ce are legătură cu ele încă îmi oferă energie și mă umplu de entuziasm. Doar că acel 10% din baterie pe care mi-l oferă și pe care simt că-l am acum nu se compară cu nivelul de 100% pe care îmi imaginam eu că-l am. Pe românește, mi se pare că nu mai am energia pe care o aveam, așa că mi-e greu să transmit energie și entuziasm altora.

Ceea ce n-ar fi o problemă, doar că e credința mea adânc înrădăcinată că fără o doză de entuziasm care răzbate dintr-un articol, nu pot convinge pe nimeni de nimic. Cu atât mai puțin să citească. Iar motivul pentru care scriu aici, motivul adevărat care mă face să deschid pagina web și să povestesc despre cărți este faptul că sper să vă conving să citiți volumele care mi-au plăcut mie. Sau să vă conving să citiți în general, chiar dacă poate o carte nu m-a impresionat pe mine, atâta timp cât cred că există oameni care o pot aprecia.

De ce vreau să vă fac să citiți ce-am citit eu? Pentru că sper că la final, vom începe să vorbim despre acea carte. Sau despre cărți în general. Și n-o să mă mai simt atât de singură.

Singurătatea și cititul

sau Cum traumele din copilărie pot duce la abuzul… de cărți

Să vă spun o poveste: am descoperit la ce e bun cititul cu adevărat atunci când eram în clasa a 6-a, atunci când prietena mea cea mai bună a decis atunci că nu vrea să mai vorbească deloc cu mine. La vremea respectivă, deja îl descoperisem pe Harry Potter, deja citeam de plăcere, dar era doar o activitate ca oricare alta. Însă a devenit repede ceva terapeutic, o evadare, pentru că la 13 ani eram deja sensibilă la astfel de respingeri. Și am tras imediat concluzia că dacă prietena mea cea mai bună nu mă mai vrea alături, atunci clar nimeni altcineva din clasă n-o să mai vrea să aibă treabă cu mine. Așa că m-am hotărât să iau cărți cu mine și să le citesc în pauze, ca să nu fiu complet singură la școală.

Lucrurile s-au mai reglat cu colegii de clasă în următorii doi ani și am terminat generala având ceva amici, dar când am intrat la liceu, cititul era deja pasiunea mea. Chiar spre finalul clasei a noua am descoperit comenzile online și Urzeala Tronurilor, așa că am început să învestesc aproape toți banii de buzunar în cărți. Și deși la liceu aveam prieteni, am rămas cu obiceiul de a aduce cărți la școală. Așa că atunci când vorbeam cu colegii prin pauze, dincolo de comentariile despre profi, materii și teste, se ajungea ocazional la întrebarea „ce-ai mai citit?”. Răspunsul meu nu întârzia niciodată: povesteam despre o carte care mă impresionase recent.

La vremea respectivă citeam exclusiv SF și Fantasy, dar poveștile mele despre rase extraterestre fascinante și călătorii spre lumi fantastice se loveau de o politețe rece. Sau, cel puțin, asta era percepția mea. E posibil ca amintirile mele deformate să insiste să-mi arate doar părțile rele, dar nu-mi amintesc să fi reușit să conving pe cineva să citească ceva. Cu multă dificultate, un coleg s-a apucat de citit Game of Thrones, dar doar pentru că îi plăcea prea mult serialul și nu mai avea răbdare să afle ce se întâmplă mai departe. N-am simțit pic de mândrie atunci, dar chestia asta mi-a alinat puțin singurătatea. Chiar și așa, începea să-mi displacă să vorbesc despre cărți, mi se părea că-mi răcesc gura de pomană.

Dar în 2011 am descoperit scrisul pe blog. Unii dintre voi poate știu deja partea asta din poveste: inițial, timp de aproape doi ani, am fost co-autoare pe un blog de carte. Ceea ce a început ca o mâna de ajutor oferită unei prietene a ajuns repede pasiunea mea. Puteam vorbi liber despre cărți și oamenii chiar voiau să mă asculte (mă rog, să mă citească). Mi-a luat ceva timp să-mi fac curaj și să scriu despre cărțile care îmi plăceau, nu despre cele populare, mi-a luat și mai mult timp să-mi găsesc o voce care să mi se pară relativ convingătoare. Dar internetul părea locul unde urma să găsesc oamenii pe care nici nu îmi dădeam seama că-i caut.

Reader persona

sau Cum eu mă chinui de ani de zile să-mi conving colegii de liceu să citească

Reader persona e un derivat din termenul de marketing (cred) buyer persona, care, din cunoștințele mele aproape inexistente, se referă la profilul cumpărătorului. Ei, reader persona e profilul pe care îi au cititorii unui blog, site, etc. E o combinație dintre ceea ce știi tu despre cititorii tăi din statisticile blogului tău (vârsta, locație geografică, orele la care sunt cel mai activi, ce fel de articole preferă etc) și felul în care ți-ai dori tu să arate cititorul ideal al blogului tău. Practic, creezi un reader persona o dată ce ai stabilit cum ai vrea tu să fie oamenii care te citesc și te folosești de informațiile reale pe care le ai ca să nu creezi un reader persona complet deplasat (exemplu: cititorul tău ideal e un bărbat de 35-45 de ani pasionat de romane polițiste, dar toate statisticile tale te anunță că pe tine te citesc numai femei de 18-24 de ani).

La ce te ajută asta? Ideal ar fi ca atunci când scrii, să-ți imaginezi că vorbești cu persoana al cărui profil l-ai creat, pentru ca tonul și conținutul să fie adecvate. Pe exemplul de mai sus, dacă tu îți imaginezi că vorbești cu o tipă de 20 de ani care încearcă să-și împartă banii de la părinți între cărți și mâncare, sigur o să scrii diferit decât dacă îți imaginezi că discuți cu un domn de 40 de ani care caută să-și cumpere cărți de citit în concediu.

Ce treabă are asta cu mine? Am fost în ultimul an la vreo trei cursuri unde am creat un reader persona pentru blogul meu. Mereu mi-a ieșit studenta de mai sus (de fapt, o tânără cititoare între 15 și 25 de ani). Cu astfel de tineri iubitori de lectură spuneam eu că vorbesc atunci când discutam acest exercițiu la cursuri. Doar că scriind acest articol, ideile s-au legat rapid una de alta și mi-am dat seama că în adâncul sufletului, eu vorbesc cu colegii mei de liceu, cei care nu prea voiau să citească SF&F. Sau cu colegul de la facultate care mi-a spus că SF-ul e pentru copii. Și cititul la fel. Cu fetele care comentau atunci când premiam cel mai activ utilizator pe blogul pe care eram co-autoare, spunând că SF-ul nu e genul lor. Cu toți oamenii care mi-au respins vreodată pasiunea și gusturile. Cu toți cei pe care nu i-am convins niciodată.

De aici nevoia de entuziasm, de energie, de putere de convingere. Ca și cum aș putea să-i fac să mă accepte acum, deși n-am păstrat legătura cu niciunul dintre ei.

Viața așa cum e ea

sau Cum oamenii potriviți s-au strâns în jurul meu și eu n-am observat pentru că mă certam cu fantome din trecut

Cred că subtitlul rezumă tot: de-a lungul timpului, am cunoscut cititori faini. Bloggeri minunați. Instagrammeri dedicați. Booktuberi carismatici. Autori români și oameni care lucrează în industria de carte. Tribul meu. Prietenii mei iubitori de cărți. Nu se mai uită nimeni la mine cu ochi goi și cu o politețe rece atunci când vorbesc despre cărți.

Pe o parte dintre acești oameni i-am revăzut la Bookfest sau la Bookclub-ul organizat de Diana de la @cartideiubit. Am stat de vorbă, ne-am pierdut printre standuri, am făcut poze (mai ales ei cu mine, eu încă nu prea sunt genul care propune să facă poze cu alții). Am vorbit despre cărți. Am vorbit despre noi. Am petrecut patru zile alături de niște oameni superbi, pentru care îmi face plăcere să scriu și eu tot mă blochez cu gândul la toți oamenii nepotriviți care nici măcar nu mai sunt în viața mea.

Dar acum că mi-am făcut ordine în gânduri scriind și am descoperit astfel toată povestea asta pe care am scris-o aici, cred că va fi mai ușor. Acum că înțeleg ce mă bloca, cred că știu cum să navighez în jurul obstacolului și să-l las în urmă, acolo unde îi e locul.

Și aș vrea să vă provoc la un exercițiu similar. Dacă ați citit până aici, aș fi curioasă să citesc și eu în comentarii poveștile voastre despre ce v-a făcut să iubiți cititul.


Jurnal: #învingefrica ascultând-o

diary.JPG

Recent, oamenii de la Storia Books au lansat o campanie faină despre frică și gestionarea ei. Mulți bloggeri, vloggeri și bookstagrammeri s-au alăturat deja, povestind sincer și deschis despre lucrurile care îi sperie și cum reușesc să se descurce cu temerile lor.

Descoperindu-le poveștile, m-au inspirat și pe mine să fac același lucru, pentru că recent am descoperit o metodă destul de bună de a trece peste anumite frici pe care le credeam de neînvins, cum ar fi frica de vorbit în public, despre care au povestit deja mulți.

Adevărul e că mie mi-e frică de multe chestii. De la lucruri mărunte, cum ar fi insectele și păianjenii și până la lucruri mari, cum ar fi întunericul și singurătatea, mereu am fost genul de persoană care preferă să-și ia toate precauțiile necesare decât să riște prea mult. Tocmai de aceea, deseori am stat față în față cu frica și m-am chinuit s-o prind și s-o îndes într-un colțișor al minții, de unde să nu mă mai poată opri să fac lucrurile pe care mi le doream. Am luptat mereu cu temerile mele pentru că am considerat că sunt doar un obstacol, un dezavantaj care mă ține în loc.

Mi-era frică de a cunoaște oameni noi, așa că m-am obligat să particip la evenimente și ateliere unde nu cunoșteam dinainte pe nimeni (spoiler: și m-am bucurat mult că m-am dus). Mi-era frică să vorbesc în public, așa că am încercat mereu să prezint eu proiectele de echipă de-a lungul liceului și facultății. Mi-era frică de insecte… dar și azi le las las camera în care le descopăr și alerg după prietenul meu care e și ucigașul meu personal de balauri mici cu șase picioare. Există frici cu care încă nu mă pot lupta.

De-a lungul timpului, asta a fost strategia mea: să lupt direct cu frica. Și de fiecare dată când învingeam, mă simțeam victorioasă, deși frica mea nu pleca nicăieri. Stătea în colțișorul ei, crescând încet, revenind de fiecare dată mai puternică. Spre exemplu, de-a lungul timpului, teama mea de vorbit în public a trecut de la simple griji la tremurat de mâini și de picioare, la planuri de evadare și la dorințe de a putea dispărea subit. Niciodată n-a fost atât de rău încât să nu pot să-mi fac treaba și panica mea chiar m-a ajutat să am o strategie destul de bună de a putea ține un discurs, dar după fiecare tură de vorbit în public, îmi juram că n-o s-o mai fac niciodată. Și cu fiecare eveniment, începeam să mă apropii de limită, începeam să-mi doresc din ce în ce mai tare să-mi țin jurământul și să renunț.

Apoi am învățat să-mi schimb punctul de vedere. Am început să nu-mi mai privesc teama ca pe o prezență neagră și malefică, ci ca pe o parte din mine. Ca pe versiunea mea de 5 ani, căreia pur și simplu îi e frică. Am învățat să mă opresc din a mă lupta cu ea și să încerc, în schimb, să stau cu ea. S-o iau în brațe. Și, în final, să ascult ce are de spus. E greu, e dureros, dar merită. Pentru că frica mea era acolo cu un scop, voia să-mi transmită un mesaj simplu.

„Nu mi-e frică să le vorbesc oamenilor. Am un mesaj bun și frumos de transmis și vreau să ajungă la ei. Nu mi-e frică de străini și de privirile lor. Mi-e frică să nu mă respingă. Mi-e frică să nu mă huiduie, să nu se ridice în picioare și să plece. Mi-e frică să nu mă lase singură cu mesajul meu frumos. Știu că le pot vorbi, știu că îi pot face să mă asculte. Dar nu vreau să plece.”

Acum, când a fost ultima dată când ați prezentat ceva în fața clasei și colegii voștri s-au ridicat și au plecat? Când ați mers ultima dată la un atelier la care toți oamenii aceia care nu vă cunosc au decis brusc că nu vor să stea în prezența voastră? Și chiar dacă cineva pleacă, înseamnă că toți cei care rămân chiar vor să mă asculte, chiar le place ceea ce spun. Și asta nu poate decât să mă bucure.

Frica mea era irațională, dar nu nejustificată. Frica mea venea din respingeri vechi, chiar din copilărie, era cu adevărat versiunea mea micuță care se săturase ca toți ceilalți copii să nu vrea să se joace cu ea. Dar acum nu mai sunt copil și dacă e cineva care nu vrea să mă asculte, atunci mă bucur că pleacă. Oricum nu vreau să mă joc cu ei, ci doar să le spun o poveste. Și mi-a plăcut mereu să scriu discursuri, așa că mă bucur că acum le pot și livra cu mai mare ușurință.

Încă mi-e frică, dar nu mă mai tem de frica mea. Nu-mi mai consum energia luptându-mă cu ea ci o iau de mână, o urc cu mine pe scenă sau în fața unei camere și o las să se bucure alături de mine de aplauzele de la final. Și apoi râdem împreună în culise de cum încă ne mai tremură puțin mâinile, dar nu de frică, ci doar de emoția reușitei.

Tu cum te înțelegi cu frica ta?


Un sfert de secol

25ani.png

Azi împlinesc 25 de ani.

La toate celelalte aniversări „importante” de până acum, senzația mea a fost că nu prea s-a schimbat nimic. La 14 ani doar am primit un buletin. La 18 ani doar l-am schimbat. La 20 de ani doar am avut două torturi. Dar eu eram mereu aceeași.

De data asta, însă, sentimentul e diferit. Eu m-am schimbat. Mă schimb. Și viața mea începe să reflecte asta. Mi-am dorit să mă înțeleg mai bine, așa că am început să merg la psiholog. Mi-am dorit să am mai multă grijă de mine, așa că am început să lucrez la a descoperi ce-mi doresc, de fapt, de la viață. Și mi-am dorit să scap de sentimentul că nu fac destule… așa că am decis să iau o pauză.

Mi-am dat seama că în ultimii ani, am făcut lucruri pentru că trebuie. Treceam prin rutina zilelor, împingându-mă înainte cu șuturi în fund și urlând „trebuie!”. Și tot nu mi se părea de-ajuns. Mi se părea că nu fac destule, că nu le fac bine, că nu pot ține pasul.

Dar am descoperit că simțeam asta doar pentru că eram extraordinar de obosită. Aveam nevoie să mă opresc încă de acum câțiva ani, însă eu am împins mai tare. Probabil aș mai fi putut continua așa încă o vreme, până când aș fi cedat într-un final, obligată de propriul organism să mă opresc. Din fericire, am început să conștientizez ceea ce făceam am început să învăț s-o las mai moale. Să zic „nu”. Să las oamenii dragi să mă ajute. Să-mi dau voie să mă opresc. Totul a culminat luna trecută când am decis să-mi dau demisia și să-mi iau câteva luni de sabbatical (o pauză de la a lucra). Așadar, săptămâna asta este ultima mea săptămână de lucru.

Așadar, așa se termină primul meu sfert de secol de existență: cu decizia de a mă pune pe mine însămi pe primul plan. De a-mi lua timp ca să mă cunosc mai bine, să-mi dau seama care sunt pasiunile și dorințele mele și care sunt lucrurile pe care le-am făcut doar din inerție. Nu știu cum o să fie, dar mă bucur enorm că am oportunitatea de a face asta. Pe lângă bucurie e și multă frică, desigur, pentru că e prima dată când nu mai am un plan. Am doar câteva idei vagi, câteva întrebări care își caută răspuns și o grămadă de oboseală de eliminat pas cu pas. Sper să fie bine. De fapt, sper să fie extraordinar :)


Jurnal: O primăvară înfloritoare

diary.JPG

Am „chiulit” timp de o săptămână de pe blog, dar am impresia că a trecut mult, mult mai mult timp. E greu să stau de-o parte, dar e și mai greu să recunosc că am nevoie de puțin mai mult repaus. Nu, nu e un anunț că mă retrag, nu pun pauză blogului, doar că de-a lungul lunii martie, articolele mele vor fi mai puțin predictibile. Am de gând să scriu în continuare măcar săptămânal, dar nu știu exact în ce zile :)

E greu să recunoști că nu mai poți, că ai nevoie de altceva, că e momentul să te concentrezi pe tine și pe nevoile tale. În plus, pentru mine a fost și mai greu să las oamenii din viața mea să mă ajute, să recunosc că am nevoie să mă opresc și să-i las să preia din greutăți pentru mine. Din fericire, am reușit și acum viața mea e pe cale să schimbe. Mai durează o lună până când lucrurile se vor așeza și aștept cu nerăbdare perioada de după, dar luna asta va fi încă plină de stres și de nervi și de furie. Apoi o să mă pot opri și o să mă pot concentra cum îmi doresc pe lucrurile importante pentru mine. Cum ar fi acest blog.

Cumva, mă bucur că am reușit să scriu azi, pentru că e 1 martie, adică sărbătoarea mea preferată. Iubesc mărțișorul și tot ce simbolizează și sper să reușesc și eu să înfloresc o dată cu natura. Și vă doresc același lucru și vouă: vă doresc să deveniți cele mai bune versiuni ale voastre, să învățați să vă iubiți și să vă respectați, să descoperiți ce vă doriți cu adevărat și să aveți resursele să vă urmați visurile. Și să nu uitați să fiți recunoscători pentru lucrurile mici. O floare. Un tril de mierlă. Un apus superb. O carte bună. Lucrurile acelea care ne amintesc cât de frumoasă e lumea atunci când ne amintim să deschidem ochii și s-o privim.

PS: articolul despre care vorbeam pe facebook îl puteți citi aici. În cadrul său vorbesc despre prima mea sesiune, care a fost mai dură decât mă așteptam, dar la finalul căreia am avut cea mai relaxantă și bine-meritată vacanță :)