Jurnal

Jurnal: #învingefrica ascultând-o

diary.JPG

Recent, oamenii de la Storia Books au lansat o campanie faină despre frică și gestionarea ei. Mulți bloggeri, vloggeri și bookstagrammeri s-au alăturat deja, povestind sincer și deschis despre lucrurile care îi sperie și cum reușesc să se descurce cu temerile lor.

Descoperindu-le poveștile, m-au inspirat și pe mine să fac același lucru, pentru că recent am descoperit o metodă destul de bună de a trece peste anumite frici pe care le credeam de neînvins, cum ar fi frica de vorbit în public, despre care au povestit deja mulți.

Adevărul e că mie mi-e frică de multe chestii. De la lucruri mărunte, cum ar fi insectele și păianjenii și până la lucruri mari, cum ar fi întunericul și singurătatea, mereu am fost genul de persoană care preferă să-și ia toate precauțiile necesare decât să riște prea mult. Tocmai de aceea, deseori am stat față în față cu frica și m-am chinuit s-o prind și s-o îndes într-un colțișor al minții, de unde să nu mă mai poată opri să fac lucrurile pe care mi le doream. Am luptat mereu cu temerile mele pentru că am considerat că sunt doar un obstacol, un dezavantaj care mă ține în loc.

Mi-era frică de a cunoaște oameni noi, așa că m-am obligat să particip la evenimente și ateliere unde nu cunoșteam dinainte pe nimeni (spoiler: și m-am bucurat mult că m-am dus). Mi-era frică să vorbesc în public, așa că am încercat mereu să prezint eu proiectele de echipă de-a lungul liceului și facultății. Mi-era frică de insecte… dar și azi le las las camera în care le descopăr și alerg după prietenul meu care e și ucigașul meu personal de balauri mici cu șase picioare. Există frici cu care încă nu mă pot lupta.

De-a lungul timpului, asta a fost strategia mea: să lupt direct cu frica. Și de fiecare dată când învingeam, mă simțeam victorioasă, deși frica mea nu pleca nicăieri. Stătea în colțișorul ei, crescând încet, revenind de fiecare dată mai puternică. Spre exemplu, de-a lungul timpului, teama mea de vorbit în public a trecut de la simple griji la tremurat de mâini și de picioare, la planuri de evadare și la dorințe de a putea dispărea subit. Niciodată n-a fost atât de rău încât să nu pot să-mi fac treaba și panica mea chiar m-a ajutat să am o strategie destul de bună de a putea ține un discurs, dar după fiecare tură de vorbit în public, îmi juram că n-o s-o mai fac niciodată. Și cu fiecare eveniment, începeam să mă apropii de limită, începeam să-mi doresc din ce în ce mai tare să-mi țin jurământul și să renunț.

Apoi am învățat să-mi schimb punctul de vedere. Am început să nu-mi mai privesc teama ca pe o prezență neagră și malefică, ci ca pe o parte din mine. Ca pe versiunea mea de 5 ani, căreia pur și simplu îi e frică. Am învățat să mă opresc din a mă lupta cu ea și să încerc, în schimb, să stau cu ea. S-o iau în brațe. Și, în final, să ascult ce are de spus. E greu, e dureros, dar merită. Pentru că frica mea era acolo cu un scop, voia să-mi transmită un mesaj simplu.

„Nu mi-e frică să le vorbesc oamenilor. Am un mesaj bun și frumos de transmis și vreau să ajungă la ei. Nu mi-e frică de străini și de privirile lor. Mi-e frică să nu mă respingă. Mi-e frică să nu mă huiduie, să nu se ridice în picioare și să plece. Mi-e frică să nu mă lase singură cu mesajul meu frumos. Știu că le pot vorbi, știu că îi pot face să mă asculte. Dar nu vreau să plece.”

Acum, când a fost ultima dată când ați prezentat ceva în fața clasei și colegii voștri s-au ridicat și au plecat? Când ați mers ultima dată la un atelier la care toți oamenii aceia care nu vă cunosc au decis brusc că nu vor să stea în prezența voastră? Și chiar dacă cineva pleacă, înseamnă că toți cei care rămân chiar vor să mă asculte, chiar le place ceea ce spun. Și asta nu poate decât să mă bucure.

Frica mea era irațională, dar nu nejustificată. Frica mea venea din respingeri vechi, chiar din copilărie, era cu adevărat versiunea mea micuță care se săturase ca toți ceilalți copii să nu vrea să se joace cu ea. Dar acum nu mai sunt copil și dacă e cineva care nu vrea să mă asculte, atunci mă bucur că pleacă. Oricum nu vreau să mă joc cu ei, ci doar să le spun o poveste. Și mi-a plăcut mereu să scriu discursuri, așa că mă bucur că acum le pot și livra cu mai mare ușurință.

Încă mi-e frică, dar nu mă mai tem de frica mea. Nu-mi mai consum energia luptându-mă cu ea ci o iau de mână, o urc cu mine pe scenă sau în fața unei camere și o las să se bucure alături de mine de aplauzele de la final. Și apoi râdem împreună în culise de cum încă ne mai tremură puțin mâinile, dar nu de frică, ci doar de emoția reușitei.

Tu cum te înțelegi cu frica ta?


Un sfert de secol

Azi împlinesc 25 de ani.

25ani.png

La toate celelalte aniversări „importante” de până acum, senzația mea a fost că nu prea s-a schimbat nimic. La 14 ani doar am primit un buletin. La 18 ani doar l-am schimbat. La 20 de ani doar am avut două torturi. Dar eu eram mereu aceeași.

De data asta, însă, sentimentul e diferit. Eu m-am schimbat. Mă schimb. Și viața mea începe să reflecte asta. Mi-am dorit să mă înțeleg mai bine, așa că am început să merg la psiholog. Mi-am dorit să am mai multă grijă de mine, așa că am început să lucrez la a descoperi ce-mi doresc, de fapt, de la viață. Și mi-am dorit să scap de sentimentul că nu fac destule… așa că am decis să iau o pauză.

Mi-am dat seama că în ultimii ani, am făcut lucruri pentru că trebuie. Treceam prin rutina zilelor, împingându-mă înainte cu șuturi în fund și urlând „trebuie!”. Și tot nu mi se părea de-ajuns. Mi se părea că nu fac destule, că nu le fac bine, că nu pot ține pasul.

Dar am descoperit că simțeam asta doar pentru că eram extraordinar de obosită. Aveam nevoie să mă opresc încă de acum câțiva ani, însă eu am împins mai tare. Probabil aș mai fi putut continua așa încă o vreme, până când aș fi cedat într-un final, obligată de propriul organism să mă opresc. Din fericire, am început să conștientizez ceea ce făceam am început să învăț s-o las mai moale. Să zic „nu”. Să las oamenii dragi să mă ajute. Să-mi dau voie să mă opresc. Totul a culminat luna trecută când am decis să-mi dau demisia și să-mi iau câteva luni de sabbatical (o pauză de la a lucra). Așadar, săptămâna asta este ultima mea săptămână de lucru.

Așadar, așa se termină primul meu sfert de secol de existență: cu decizia de a mă pune pe mine însămi pe primul plan. De a-mi lua timp ca să mă cunosc mai bine, să-mi dau seama care sunt pasiunile și dorințele mele și care sunt lucrurile pe care le-am făcut doar din inerție. Nu știu cum o să fie, dar mă bucur enorm că am oportunitatea de a face asta. Pe lângă bucurie e și multă frică, desigur, pentru că e prima dată când nu mai am un plan. Am doar câteva idei vagi, câteva întrebări care își caută răspuns și o grămadă de oboseală de eliminat pas cu pas. Sper să fie bine. De fapt, sper să fie extraordinar :)


Jurnal: O primăvară înfloritoare

diary.JPG

Am „chiulit” timp de o săptămână de pe blog, dar am impresia că a trecut mult, mult mai mult timp. E greu să stau de-o parte, dar e și mai greu să recunosc că am nevoie de puțin mai mult repaus. Nu, nu e un anunț că mă retrag, nu pun pauză blogului, doar că de-a lungul lunii martie, articolele mele vor fi mai puțin predictibile. Am de gând să scriu în continuare măcar săptămânal, dar nu știu exact în ce zile :)

E greu să recunoști că nu mai poți, că ai nevoie de altceva, că e momentul să te concentrezi pe tine și pe nevoile tale. În plus, pentru mine a fost și mai greu să las oamenii din viața mea să mă ajute, să recunosc că am nevoie să mă opresc și să-i las să preia din greutăți pentru mine. Din fericire, am reușit și acum viața mea e pe cale să schimbe. Mai durează o lună până când lucrurile se vor așeza și aștept cu nerăbdare perioada de după, dar luna asta va fi încă plină de stres și de nervi și de furie. Apoi o să mă pot opri și o să mă pot concentra cum îmi doresc pe lucrurile importante pentru mine. Cum ar fi acest blog.

Cumva, mă bucur că am reușit să scriu azi, pentru că e 1 martie, adică sărbătoarea mea preferată. Iubesc mărțișorul și tot ce simbolizează și sper să reușesc și eu să înfloresc o dată cu natura. Și vă doresc același lucru și vouă: vă doresc să deveniți cele mai bune versiuni ale voastre, să învățați să vă iubiți și să vă respectați, să descoperiți ce vă doriți cu adevărat și să aveți resursele să vă urmați visurile. Și să nu uitați să fiți recunoscători pentru lucrurile mici. O floare. Un tril de mierlă. Un apus superb. O carte bună. Lucrurile acelea care ne amintesc cât de frumoasă e lumea atunci când ne amintim să deschidem ochii și s-o privim.

PS: articolul despre care vorbeam pe facebook îl puteți citi aici. În cadrul său vorbesc despre prima mea sesiune, care a fost mai dură decât mă așteptam, dar la finalul căreia am avut cea mai relaxantă și bine-meritată vacanță :)


Un an de bullet journal

Anul trecut pe vremea aceasta vă povesteam că am început recent un bullet journal. Am continuat să-l folosesc de-a lungul lui 2018, făcând lunar modificări mai mari sau mai mici ale structurii sale, renunțând la anumite rubrici și adăugând altele. După un an, jurnalul meu nu e nici „instagramabil”, nici foarte colorat, nici prea inspirațional. Este în continuare simplu și funcțional, rapid de făcut și foarte util.

În plus, eu țin un jurnal personal încă din 2003 și deseori exercițiul acesta de a scrie m-a ajutat incredibil de mult să fac față lucrurilor stresante sau triste din viața mea, dar și să le consemnez pe cele minunate. Așa că vreau să vă povestesc despre jurnalul meu pentru a vă motiva să încercați și voi. Chiar cred că o să vă fie de folos și acum, dar și peste ani, când veți fi recunoscători că aveți păstrate undeva mult mai multe amintiri decât ar putea memoria voastră să țină (eu tocmai mi-am recitit jurnalele din școală și uitasem atât de multe chestii… a fost fain să le regăsesc scrise în zeci de caiete).

Apropo de caiete, există zeci de agende gândite special pentru bullet journaling. Puteți începe cu un simplu caiet rămas din vremea școlii sau puteți încerca orice altă variantă. Rămânând la ideea de simplitate, eu am scris multă vreme pe caiete de matematică. Acum, însă, folosesc agende cu foaie velină. Cea din fotografie e din Lidl, a costat vreo 10 lei. Cea de anul trecut mi-a ajuns întregul an, deci investiția e foarte mică.

Pe lângă agendă, mai am un set de pixuri, creioane și markere colorate și câteva washi tapes (un fel de scoth de hârtie, deseori colorat sau cu model). Le-am luat de-a lungul timpului, pe majoritatea nu le folosesc și nu sunt deloc necesare. Un pix de un leu de la magazinul din colț e tot ce ai nevoie. Dar ca idee, în septembrie când începe școala e plin de oferte la papetărie.

Revenind la jurnal și la rubricile sale, primul lucru la care am renunțat a fost partea de bullet (ironic, nu?). Această secțiune presupunea să am un spațiu zilnic în care să-mi notez obiectivele acelei zile. În schimb, am o secțiune lunară de vreo jumătate de pagină cu un To-do List, unde trec maximum 5 lucruri, deci chiar nu aveam nevoie de un spațiu zilnic. Totuși, în școală cred că mi-ar fi fost util să-mi scriu zi de zi temele pe care le am și testele sau examenele pentru care trebuie să învăț.

bullet-journal-trackers.jpg

Însă partea mea preferată a jurnalului este cea de ritualuri. Sunt câteva lucruri pe care mi-am propus să le fac zilnic, cum ar fi să dorm măcar 7 ore sau să merg pe jos un anumit număr de pași. Nu o fac zilnic, nici măcar pe una dintre ele, dar sistemul acesta de tracking m-a ajutat să-mi schimb mentalitatea. Înainte, aveam impresia că o dată ce am început un nou obicei, trebuie să mă țin cu dinții de el. Dacă mi se întâmpla cumva să ratez o zi, însemna că am pierdut tot progresul și trebuia să o iau de la capăt, cu tot efortul de voință necesar pentru a începe un ritual zilnic nou.

În schimb, notând momentele în care reușesc să fac un anumit lucru, nu mă mai sperie atât de mult zilele în care nu mi-a ieșit și nu mai am nevoie de să „reîncep”. Și toate aceste ritualuri îmi fac foarte bine, mă ajută ca și în zilele în care n-am chef nici măcar să mă dau jos din pat, să păstrez totuși câteva obiceiuri sănătoase. Chiar dacă singurul pe care îl bifez în acea zi e somnul, e o mică victorie care îmi dă o stare de bine.

(Foaia cu ritualuri din jurnalul meu e lipită deasupra pentru că inițial o desenasem diferit și nu prea mi-a plăcut, așa că am revenit la stilul pe care l-am mai folosit și anul trecut cu succes)

bullet-journal-blog-tracker.jpg

De asemenea, am și o secțiune dedicată blogului. La modul ideal, ar trebui să notez la începutul lunii titlurile articolelor pe care le voi scrie, ca să am un plan dinainte făcut. Momentan, însă, doar am spațiu pentru două postări pe săptămână, spațiu pe care îl umplu pe măsură ce public articole noi. E util pentru că mă motivează să scriu într-un ritm relativ constant. La fel cum mă motivează să văd statisticile crescând. Vă recomand să încercați și voi, dar dacă vă simțiți prea presați să scrieți ceva, orice, doar ca să umpleți spațiul, atunci s-ar putea să nu vă ajute. Din fericire, eu prefer să las un gol decât să scriu de dragul de a o face, așa că pe mine mă ajută, nu mă stresează suplimentar. Aici depinde de persoană :)

Nu în ultimul rând, am renunțat la ideea mea de a scrie zilnic jumătate de pagină încă din martie, când au trecut vreo două săptămâni în care nu notasem niciun rând. În schimb, am două pagini de Gratitude log, unde pot scrie zilnic o propoziție despre ceva fain din ziua respectivă. Apoi, am la dispoziție oricâte pagini vreau ca să scriu atunci când am nevoie. Și la secțiunea ritualuri am un tracker care mă motivează să scriu săptămânal. Așa, mă pot descărca atunci când simt nevoia, dar pot și ține cumva evidența lucrurilor trăite, pe care să mi le amintesc mai târziu.

În concluzie, după un an întreg de ținut evidența anumitor obiceiuri, pot spune că stilul meu de viață e mai aproape de cel dorit. N-aș fi ghicit niciodată cât de mult mă va ajuta un lucru atât de simplu cum ar fi notatul pe o foaie al progresului zilnic. În schimb, despre puterea scrisului știam. De asta mă bucur că am găsit o nouă formă sub care să-mi pot nota gândurile și nu am suficiente cuvinte ca să vă provoc să faceți același lucru. E o anumită relaxare care vine o dată cu scrisul. Ritmicitatea mișcărilor mâinii sau sunetul tastelor e ceva care mă ajută să mă relaxez indiferent cât de rea a fost ziua mea. În plus, din perspectiva de cititor, știu ce mare putere au cuvintele. Deseori, atunci când vreau să scriu ce simt, mă oblig să caut cuvintele care să descrie cel mai bine trăirile mele. Și acest exercițiu de a da un nume unei stări e foarte benefic, pentru că o dată ce identifici un sentiment, știi cum să-l gestionezi mult mai bine.

Revenind la jurnalul meu, nu e cel mai colorat sau bun de arătat în poze. Dar e rapid de făcut (de la 90 de minute, cât dura desenarea tuturor rubricilor lunare anul trecut, am ajuns la doar jumătate de oră, simplificând anumite lucruri și renunțând la linierea spațiilor zilnice pentru scris). Și chiar așa simplu cum e, e plăcut să mă joc cu culorile și cu rubricile (folosesc câte o culoare diferită în fiecare lună) și e un exercițiu creativ numai bun, chiar dacă e foarte minimalist.

Voi aveți un bullet journal? Dacă da, cum v-a ajutat? Dacă nu, vă tentează ideea?


Jurnal: Rezoluții literare

Deja au trecut două săptămâni din noul an, deci avântul celor care și-au propus rezoluții pentru 2019 e încă destul de mare. Eu mi-am setat un obiectiv destul de simplu: să-mi cumpăr o bicicletă. Dar asta nu înseamnă că nu am și alte țeluri, însă am încercat să nu le leg prea mult de noul an sau de vreo dată fixă, ci să le iau pas cu pas, zi după zi.

De aceea, voiam să vă împărtășesc două obiective literare pe care eu mi le propun constant și modul cum reușesc să mă țin de ele.

1. Să citesc mai mult.

Cred că fiecare iubitor de lectură își dorește să citească cât de mult posibil. Însă e complicat să jonglăm cu școala/job-ul, hobby-urile, timpul petrecut cu cei dragi, obligațiile zilnice și să ne mai rămână și timp de citit. În plus, dacă îmi setez diverse obiective și termene limită prea stricte, mă simt presată să citesc mai mult și mai repede. Așa, hobby-ul se transformă în obligație, ceea ce îmi răpește toată plăcerea lecturii. Totuși, încerc să strecor zilnic câteva pagini citite, care la final de săptămână se adună într-o carte terminată. Asta înseamnă aproximativ 50 de cărți pe an, care mi se pare un număr rezonabil :) În plus, mă ajută mult și:

  • #10minutesreadingchallenge - este un proiect al Andreei Chiuaru, în care ne provoacă să ne găsim zilnic 10 minute în care să citim (nu neapărat 10 minute o dată, ci și două pauze de câte 5 minute sau mai multe pauze mai mici. Ideea e să profităm de orice moment liber). Din experiența mea, un astfel de sistem funcționează. Și îl folosesc cu drag de ani de zile, pentru că atunci când am început facultatea, am rămas cu foarte puțin timp liber. Atunci am început să nu mai plec de acasă fără o carte pe care să o pot citi la metrou, în autobuz, la cozile de la magazine, în pauzele de la facultate și oricând aveam măcar două minute libere.

  • #3cărți - deseori, când termin o carte mi-e greu s-o aleg pe următoarea. Am mult prea multe romane necitite, așa că simt că le fac o nedreptate tuturor celor pe care le ignor atunci când încep o carte nouă. Mi s-a întâmplat ca asta să mă țină departe de citit și o săptămână întreagă. De aceea, la începutul fiecărei luni aleg #3cărți pe care să le citesc în acea lună. Numărul e suficient de mare cât să nu mă simt la fel de vinovată când aleg (pentru că mai multe cărți au oportunitatea să nu mai stea necitite în bibliotecă) și suficient de mic cât să nu mă simt presată de-a lungul lunii (așa că nu ajung să citesc din obligație).

2. Să ies din zona de confort

Uneori, îmi place să mă provoc singură atunci când vine vorba de lectură (și de viață, în general). În principiu, deja știu cam ce genuri literare prefer și știu să-mi aleg cărțile care o să-mi placă. Așa, citesc destul de des cărți extraordinare. Totuși, în afara genului meu preferat se află multe romane care au potențialul de a fi extraordinare. De aceea, îmi place să experimentez. Nu prea des, dar de câteva ori pe an pot încerca și altceva în afară de SF&Fantasy.

Însă, desigur, nu vreau să fiu dezamăgită. Așa că am câteva lucruri care mă ajută:

  • Cluburile de lectură - de cele mai multe ori, cei care propun cărțile la aceste cluburi le-au citit sau le cunosc suficient de bine cât să fii relativ sigur că va fi o carte bună. E posibil să nu fie pe gustul tău, e posibil să-ți displacă. Însă dacă citești singur o carte care nu-ți place, nu prea ai ce face după ce ai terminat-o. În schimb, dacă e vorba de un club de lectură, faptul că ți-a displăcut va face discuția mai interesantă. În plus, la astfel de evenimente ai ocazia să cunoști alți cititori și să legi prietenii care se vor lăsa cu multe recomandări de lectură!

    • Pe 28 ianuarie la ora 19:00, are loc Clubul de Lectură Nemira. Discutăm despre Frumoasele adormite, o carte destul de mare ca număr de pagini. Totuși, folosindu-mă de ideile de mai sus, am terminat-o în 6 zile și pot să-ți spun că e superbă și că se citește foarte repede! Așa că dacă o comanzi azi, o s-o ai în bibliotecă până vineri și o să o termini de citit la timp pentru club :)

  • Evenimentele literare - nu numai că un eveniment „în carne și oase” mă scoate din zona mea de confort social, dar îmi dă ocazia să cunosc autori noi. Și o dată ce cunoști o persoană care îți place, parcă ai vrea să-i încerci și cărțile. Așa am ajuns să citesc o grămadă de autori români… și să particip la și mai multe evenimente literare.

    • O să aibă loc numeroase lansări și întâlniri cu cititorii în lunile care urmează, dar eu personal număr zilele până la târgul de carte Final Frontier. Pentru că fac parte din echipa de organizare pot să vă dau un mic indiciu și să vă spun că va avea loc în prima parte a lunii aprilie, dar rămâne între noi, da? Între timp, stați cu ochii pe facebook, care e o resursă nelimitată de evenimente faine. Sau, de ce nu, organizați voi unul :D

Voi ce rezoluții literare aveți? Și ce vă ajută să le îndepliniți?