Joe Hill

Recenzie: Omul focului

Când eram mică, am avut o lungă perioadă în care mi-am dorit să pot controla focul, așa că de-atunci mă atrage orice carte care abordează cumva acest element. Și chiar dacă Omul focului părea o poveste în care focul este „antagonistul”, mi-am dorit să o citesc. Acum mă bucur de alegerea mea, pentru că romanul mi-a rezervat niște surprize foarte plăcute!

Povestea:

Harper Grayson era asistentă medicală la o școală primară până în momentul în care Solzu’ Dragonului a ajuns și în orășelul ei, provocând haos. Solzu’ este numele unei boli misterioase care duce la apariția unor cruste pe pielea celor infectați. La câteva zile sau săptămâni după apariția semnelor afecțiunii, bolnavii izbucnesc în flăcări. Spitalele s-au umplut repede de oameni care sperau la un antidot și Harper a ales să dea o mână de ajutor personalului suprasolicitat. Dar nu a durat prea mult până când spitalul a fost distrus de un incendiu cauzat de bolnavi.

Ulterior, Harper a descoperit că era infectată. Și însărcinată. Știind că au existat cazuri de copii sănătoși născuți din mame bolnave, femeia a decis că va încerca să supraviețuiască timp de nouă luni. Soțul ei, însă, are alte planuri și încet încet, asistenta începe să înțeleagă că viața ei de cuplu nu era deloc așa cum își imagina.

Din fericire, Harper nu e singura persoană infectată cu Solzu’ Dragonului care vrea să rămână în viață. În plus, ceilalți sunt dispuși să-i dea o mână de ajutor. Însă nimic nu e perfect într-o lume în care moartea pândește chiar pe pielea ta.

Părerea mea:

Citind acest roman, mi-a fost foarte greu să nu-l compar cu Frumoasele adormite. Ambele cărți pornesc de la premiza că o boală necunoscută se răspândește pe glob, aducând după ea anarhia și ambele povești se concentrează pe reacția la un asemenea dezastru a unei comunități mici din Statele Unite. Asemănările se opresc aici, totuși, pentru că Frumoasele adormite are o altă miză și un alt mesaj față de Omul focului.

Din punctul meu de vedere, romanul lui Joe Hill vorbește despre supraviețuire într-o lume în care binele și răul devin relative, în funcție de tabăra din care faci parte. Atât persoanele infectate, cât și cele sănătoase încearcă pe cât de bine pot să se mențină în viață și să restabilească un fel de ordine. Ceea ce, desigur, este extrem de dificil atunci când unii folosesc siguranța ca pretext pentru a comite fapte atroce.

Mi-a plăcut mult boala și felul cum funcționează ea, mi-a plăcut să descopăr ipotezele și concluziile personajelor. Întotdeauna m-a fascinat focul, pentru că poate fi o forță extraordinar de utilă sau extrem de dăunătoare. La fel e abordat și ca simptom al bolii: poate fi extrem de distrugător, dacă nu-i acorzi respectul cuvenit, dar îți poate fi și extrem de benefic, dacă știi cum să-l îmblânzești.

Harper mi s-a părut un personaj interesant. N-am fost mereu de acord cu ea, nu m-am regăsit prea des în felul ei de a privi lumea, dar a fost un personaj suficient de bine construit încât să-mi câștige respectul. Pompierul, pe de altă parte, a fost absolut genial. Povestea lui e sfâșietoare, dar mi-a plăcut mult felul în care contribuie el la comunitatea din care face parte, ceea ce face pentru ei și modul cum îi ajută, fără a se lăsa prins de ideologia grupului . E un om care a trecut prin multe și care încă are destule probleme, dar e genul de erou care mie îmi place enorm tocmai pentru că nu e perfect, dar încearcă să facă lucruri bune.

În poveste mai sunt destule personaje memorabile, despre care nu vreau să vă dezvălui prea multe, pentru că e fain să descoperi motivațiile fiecăruia. Dar vă pot spune că inclusiv „cei răi” sunt bine construiți. De fapt, la cât de mare e cartea, atuul ei sunt personajele, pentru că deseori, acțiunea nu e chiar atât de prezentă. Nu mi s-a părut că ar fi lung degeaba, mereu afli ceva nou și mereu e ceva subtil care se întâmplă și care va avea consecințe ulterior, dar sunt porțiuni destul de mari în care nu citești cu sufletul la gură. Finalul compensează totuși, crescând tensiunea cu fiecare pagină.

Așadar, dacă vreți să citiți un roman post-apocaliptic, cu o boală fascinantă, personaje puternice și bine conturate, atunci vă recomand cu drag Omul focului. Cred că mai ales cei fascinați de modul în care funcționează oamenii în situații limită și de psihologie în general vor aprecia mult dimensiunile cărții, deși, din punctul meu de vedere, dacă iubești acțiunea merită să citești romanul pentru ultimele sute de pagini pline de adrenalină.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Herg Benet sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Ti-e frica? Bine!

coperta-cpsf-6.jpg

Recenzie: CPSF #6

O solutie foarte buna pentru a scapa de caldura verii sunt cartile care iti dau fiori reci pe sira spinarii. Si exact acest efect il au povestile din numarul 6 al CPSF, dedicat literaturii horror.

Marturisesc faptul ca nu prea ma dau in vant dupa literatura facuta sa sperie, insa din cand in cand, imi place sa incerc lucruri noi. Marturisesc si ca povestea In iarba inalta este prima poveste semnata de Stephen King pe care am citit-o vreodata, insa micuta mea parte masochista e destul de convinsa ca nu va fi ultima.

Din fericire, amintirea povestii nu mi-a oferit nopti nedormite, desi are toate elementele unui cosmar. Dar ceea ce m-a socat (sau ingrozit) cel mai tare a fost modul atat de normal in care a inceput totul. Erau pur si simplu doi frati cu suflet bun, niste iarba si un copil ratacit…

Lucrurile nici macar n-au luat-o razna deodata, totul s-a intamplat incet, aproape pe neobservate, povestea devinind un fel de creatura care se strecoara pe la spatele tau... Si abia la sfarsit iti dai seama ca te-a prins in falcile ei si ca deja nu mai ai scapare.

De asemenea, dupa ce am terminat de citit, mi-am dat seama ca in ciuda reticentei mele, textul si-a atins scopul. Simteam fiori reci pe spate, asa ca am incercat sa-mi dau seama ce anume cauzase asta. Si am inteles ca frica nu e provocata de clasicii monstrii care fac "bau". Totul a fost mai mult psihologic, povestea descriind o lupta din start pierduta pentru pastrarea ratiunii intr-o lume in care aceasta pur si simplu nu are loc. Si infricosator la terminarea lecturii nu e faptul ca anumite scene grotesti iti raman in minte, ci faptul ca ai ajuns sa incepi sa intelegi acele lumi irationale...

In plus, mi-a placut faptul ca povestea lui King si Hill este tradusa de Liviu Radu, care reuseste sa traduca o serie de limerick-uri (un tip de poezii englezesti), pastrand structura riguroasa a poeziilor de acest tip si in romana. Asadar, va puteti bucura de un text impecabil... de infricosator! De fapt, doua texte, deoarece Ape Negre a Stefaniei Czeller n-o sa va ajute sa dormiti mai bine noaptea. Dimpotriva.

In continuare nu cred ca literatura horror e genul meu. Nu a inceput sa-mi placa si in niciun caz n-am devenit fan. Dar asta nu ma impiedica sa admir modul in care cei autorii prezenti in CPSF #6 stapanesc tehnicile literare si nu pot sa nu remarc faptul ca si-au atins scopul: povestile lor mi-au inghetat sangele in vine. Si din cand in cand, poate ca e bine sa ne fie frica.... Putem invata lectii pretioase despre natura umana de aici :D.