Imperiul

Cartea de pe plajă #3: Curenții spațiului (Imperiul #3)

(în realitate, cartea are și o supracoperă cu o    ilustrație foarte faină   , dar eu scot supracoperta atunci când citesc, așa că o lăsasem la pensiune...)

(în realitate, cartea are și o supracoperă cu o ilustrație foarte faină, dar eu scot supracoperta atunci când citesc, așa că o lăsasem la pensiune...)

Povestea:

Înainte ca planeta Trantor să reușească să unifice în jurul ei toate planetele locuite din Galaxie și să le integreze în Imperiul Galactic, au existat numeroase momente tensionate în care orice mișcare greșită putea delanșa cel mai mare război din istoria Galaxiei.

Unul dintre aceste momente este cel în care un spațio-analist dispare în preajma Florinei, singura planetă unde crește planta numită kyrt, din care se produce cel mai rezistent și versatil material din lume. Totuși, înainte să i se piardă urma, el lansase un mesaj destul de alarmist în care anunța faptul că descoperise că planeta ar fi în pericol.

Însă Florina este aflată sub controlul și stricta supraveghere a unei alte planete, Sark, care s-a îmbogățit de pe urma kyrtului și nu plănuiește s-o cedeze. De asemenea, Trantorul dorește anexarea Florinei într-un mod care nu va determina celelalte planete independente să se întoarcă împotriva lui. Desigur,interesele locuitorilor Florine sunt ultimul lucru luat în calcul. Însă și ei au propriile planuri...

Părerea mea:

Ieri am încercat să pun în cuvinte motivele pentru care îl iubesc și îl recomand pe Asimov și nu sunt sigură că mi-a ieșit. Între timp, am mai terminat un roman scris de el (se citesc extrem de repede) și m-am hotărât să schimb puțin abordarea și să mă refer la felul în care reușește Asimov să acopere destule subiecte încât să te pună pe gânduri zile în șir cu o poveste pe care o citești în câteva ore.

În primul rând, în mod evident, relația dintre Sark și Florina pune în evidență modul în care dorința de putere a unora poate duce la strivirea spiritului altora. Indigenii de pe Florina trăiesc în frică, fiind educați de mici să respecte Lorzii de pe Sark, în timp ce pe propria lume sunt ținuți la respect de patrule formate din mercenari. Mai mult, îndoctrinarea merge atât de departe încât conducătorii de pe Florina sunt localnici, care au fost însă duși pe Sark și educați în așa fel încât să se creadă ei înșiși superiori semenilor lor, în timp ce rămâneau inferiori Lorzilor. Ba mai mult, edililor și înalților funcționari de pe Florina le e refuzat dreptul de a avea urmași, și cum ei sunt cei mai inteligenți dintre ai lor, încet încet Florina devine o planetă de oameni simpli și temători, cu o educație precară, deci ușor de manipulat. Un plan simplu, dar de efect, care i-a asigurat Sarkului nu doar averi nemăsurate, ci și o poziție extrem de privilegiată în plan galactic.

Apoi, un alt element fascinant mi s-a părut experiența spațio-analistului, căruia îi este ștearsă memoria, fiind redus la nivelul unui sugar. Nu e un spoiler, deoarece chiar în cardul prologului este povestit exact modul în care îi sunt distruse amintirile, iar starea de neajutorare a sa îți e transmisă și nu poți scăpa de ea minute bune. Iubesc tehnologia și avântul ei mi se pare unul dintre cele mai bune lucruri pentru omenire, însă domeniul acesta al manevrării amintirilor și al pătrunderii forțate în mintea cuiva mi se pare că ar trebui să rămână neexplorat. Nu pot defini o ființă umană, dar știu că amintirile și modul nostru de gândire e o parte importantă a ceea ce suntem, așa că manipularea gândurilor cuiva mi se pare echivalentul distrugerii unei persoane. Tocmai de aceea, lupta constantă a lui Rik cu propria sa minte, de unde trebuie să smulgă amintiri reprimate e extrem de impresionantă.

Desigur, mai e și partea politică a întregului joc de șah dintre Sark și Trantor, joc care are ca miză o întreagă planetă și toți locuitorii ei. Modul în care ambasadorii și înalții demnitari jonglează cu cuvintele și cu oamenii pentru a obține ceea ce vor e uneori impresionant, dar de cele mai multe ori e înspăimântător, mai ales pentru că sunt dese situațiile în care e dificil să îți dai seama cine e de partea binelui. Pare că de fapt, scopul e alegerea răului cel mai mic. Tocmai de aceea, mi-a plăcut faptul că Florina a avut și ea un cuvânt de spus, luându-i pe toți pe nepregătite și luându-și soarta în propriile mâini.

Și nu în ultimul rând, mi-au plăcut micile referiri la bătrânul Pământ, care au fost mult mai optimiste de această dată. Deși universul lui Asimov este același în fiecare dintre romanele sale (excepția fiind „Zeii înșiși”), așa că toți cei care au citit romanele seriei Fundația știu ce se alege în final de planeta de origine a omului, acest roman ne oferă posibilitatea să sperăm la un viitor frumos pentru singura planetă radioactivă locuită din Galaxie.

Așadar, nu-mi rămâne decât să-mi reiau îndemnul: Citiți Asimov!


Cartea de pe plajă #2: O piatră pe cer (Imperiul #1)

Recenziile care sunt cel mai greu de scris sunt cele pentru romanele pe care le iubesc. Vreau să scriu despre fiecare element în parte, dar nu vreau să dau spoilere, nici să mă lungesc. Vreau să pun în cuvinte fiecare din zecile sau sutele de sentimente trăite de-a lungul lecturii și nu pot pentru că nu există cuvinte.

De fapt, vreau pur și simplu să am câte un exemplar din respectiva carte pentru fiecare ființă umană de pe Pământ, ca să pot să merg la fiecare și să-i vâr cartea sub nas, vorbind despre cât e de minunată până când rămân fără voce și chiar și atunci, vreau să folosesc orice mijloace rămase ca să conving lumea că acea carte trebuie citită.

Și trebuie să iau senzația asta și s-o pun într-un articol. Mult noroc mie -_-

Povestea:

Joseph Schwartz face un pas peste o păpușă uitată pe stradă, fără să știe că în cealaltă parte a orașului Chicago, întâmplarea face ca un tânăr laborant să amestece exact proporțiile ideale de substanțe care pot produce destulă energie cât să mute materia pe axa timpului.

Astfel, Schwartz ridică piciorul în Chicago-ul anului 1949 și îl pune jos în apropiere de Chica-ul anului 827 al Erei Galactice. Fără să știe câți ani s-au scurs, pământeanul descoperă că planeta sa este doar una dintre multele existente în Imperiul Galactic, și chiar una dintre cele aflate foarte jos în ierarhie.

Însă Pământul încă este deosebit dintr-un punct de vedere: este singura planetă radioactivă pe care există viață. Tocmai de aceea, doctorul în arheologie Bel Arvardan face o vizită pe bătrâna planetă. Dar radioactivitatea nu e singurul lucru deosebit la pământeni, mult mai îngrijorătoare fiind credința lor fanatică în ipoteza că Terra ar fi leagănul civilizației omenești și că Imperiul trebuie înfânt, astfel încât Pământul să-și reia locul de lider al umanității.

Și deși au mai existat revolte, de data asta, planul pământenilor ar putea într-adevăr să ducă la moartea oamenilor din întreaga Galaxie...

Părerea mea:

Nu citesc de mult timp și n-am citit multe cărți, dar chiar și așa, am găsit câteva romane care m-au impresionat atât de mult, încât mi-e foarte greu să scriu despre ele. Sunt cărțile ale căror recenzii mi se par slabe, foarte slabe, uneori chiar cele pe care le-am scris vreodată. În plus, din această categorie a romanelor pe care le-aș vârî sub nasul oricui știe să citească, cărțile lui Asimov sunt o categorie aparte.

Prima carte SF pe care am citit-o vreodată nu a fost scrisă de el. Am găsit în alte romane idei ceva mai faine ca ale lui, personaje mai bine conturate, stiluri de scriere mai bune din punct de vedere literar (sau cel puțin așa mi s-a părut mie, n-am studii în domeniu…) Pe scurt, e loc de mai bine. Dar. Există un mare dar: Asimov e genul de autor care te convinge să te apuci de citit SF. Pentru mine, e simplu: dacă nu-ți place nicio carte de-a lui Asimov, nu cred că-ți va plăcea vreodată SF-ul în general. Din punctul meu de vedere, cărțile lui sunt nici mai mult nici mai puțin decât un gateway drug, genul de proză ușoară, dar fascinantă, care te face să vrei mai mult și să nu te mai oprești vreodată din citit.

O piatră pe cer este, dacă nu mă înșel, primul său roman SF publicat și în același timp, primul roman din seria Imperiul, serie care are loc în viitorul îndepărtat, la mult timp după ce omenirea a colonizat spațiul și planetele s-au organizat într-un Imperiu Galactic cu capitala pe Trantor. Și tocmai pentru că între momentul în care a fost scrisă cartea și momentul în care loc acțiunea se scurg mii de ani, mi se pare că a vedea viitorul prin ochii unui pământean care a călătorit în timp e metoda ideală de a păși în lumea incredibilă pe care Asimov o crează și o extinde pe parcursul tuturor romanelor sale.

Trăind experiențele lui Joseph Schwartz, ești lovit încă de la început de ideea că în tot timpul scurs între acum și atunci, omenirea nu numai că a reușit să uite faptul că s-a extins pornind de pe Pământ. Ba mai mult, faptul că oamenii au apărut pe o singură planetă e considerat o teorie improbabilă și adepții ei sunt priviți ca niște paria ai lumii științifice.

Povestea din acest volum e destul de simplă și mi se pare extrem de bine rezumată chiar de către Asimov, prin vocea unuia dintre personaje:

„Noi trei, de unii singuri, am descoperit o imensă conspirație împotriva omenirii. Tot singuri l-am prins pe conducătorul conspiratorilor și l-am adus la judecată. Ca într-un film, în care eroii atotbiruitori apar exact la timpul potrivit. De obicei acesta e finalul. Numai că, în cazul nostru, acțiunea a continuat, iar noi am constatat că nu ne crede nimeni. Asta nu se întâmplă în filme, nu?”

E exact cum spuneam mai sus, o poveste ușoară, dar care te intrigă suficient cât să vrei s-o urmărești. Pe de altă parte, decorul... lumea pe care o creează Asimov este exact viitorul pe care îl doresc întregii omeniri. Da, ca și Schwartz, regret că Pământul a decăzut și a fost uitat, regret că omenirea și-a îngropat originile și trecutul în groapa adâncă a ignoranței, dar viitorul omenirii ca întreg, independent de planeta de origine, e extrem, extrem de luminos și în același timp, are suficiente zone întunecate încât să existe aventuri minunate, intrigi politice superbe, oameni de care să te atașezi... pe scurt, viața nu e deloc plictisitoare, omenirea e încă faină, dar multe din visele noastre de acum ar deveni realitate dacă lucrurile ar decurge așa cum și-a imaginat Asimov.

Și, dincolo de toate astea, romanul te lasă cu o întrebare care să te roadă mult, mult timp de-acum înainte: dacă în viitor omenirea va uita de unde a plecat, atunci câte lucruri pe care le știau oamenii din Antichitate despre istoria lor au fost uitate pentru totdeauna în secolele scurse?

PS: Aș fi vrut să închei cu acea întrebare, dar mi-am recitit recenzia și normal că aș fi vrut să fie mult, mult mai convingătoare, așadar o să închei cu un exercițiu de imaginație: imaginați-vă că sunt lângă voi cu un megafon, prin care strig o singură frază: CITIȚI ASIMOV!


Recenzie: Praf de stele de Isaac Asimov

coperta-praf-de-stele-asimov.jpg

Povestea:

Biron Farril e desteptat in miezul noptii de un apel, insa aparatul lui e stricat si nu poate emite, doar receptiona semnalul. Furios, se trezeste doar ca sa descopere ca are o bomba cu radiatii in dulap.

Dar Biron se afla pe Pamant la mult timp dupa razboaiele nucleare, asa ca este salvat de Jonti si o data ce este alertat administratorul cladirii, situatia e rezolvata si nimeni nu e ranit. Insa bomba pare a fi doar inceputul, deoarece tanarul afla ca tatal sau a fost arestat sub acuzatia de tradare si probabil executat.

Acum, singurul mod prin care Biron poate evita sa aiba aceeasi soarta este sa urmeze intocmai sfaturile lui Jonti. Totusi, in lumea comploturilor si a jocurilor duble nimeni nu e ceea ce pare si Biron trebuie sa lupte pentru a descoperi cine sunt marionetele si cine sunt cei care trag sforile, incercand totodata sa ramana in viata.

Parerea mea:

Tot incerc sa scriu despre continutul cartii, dar nu reusesc sa ma concentrez decat pe final, care a fost atat de neasteptat si de amuzant incat a diminuat putin din impactul restului cartii. Nu vreau sa spun ca sfarsitul cartii m-a dezamagit, ba chiar m-a surprins destul de mult, dar mi s-a parut putin cam cliche pentru zilele noastre. Stiu ca nu e neaparat corect sa judec lucrurile asa, pentru ca romanul a fost publcat acum peste 50 de ani, dar nu pot scapa de senzatia asta oricat as vrea.

Totusi, mi-a placut enorm faptul ca sunt destul de multe referinte la trecutul omenirii care au fost gresite intentionat, mi-a placut ca tot ceea ce noi consideram fapte si istorie a devenit legenda o data cu scurgerea timpului. Nu numai ca face viitorul sa para mult mai veridic, dar toate "scaparile" m-au facut sa zambesc de fiecare data. Si la fel de simpatice mi s-au parut micile detalii care deja nu mai sunt plauzibile, cum ar fi muntii de carti si cataloage prin care cautau oamenii sai modul cum calculau traiectorii de mana in loc sa foloseasca un calculator. Toate aceste detalii sunt ca micile bucatele de ciocolata din prajiturele, sunt mici surprize care fac cartea mai frumoasa.

Dar dincolo de toate aceste detalii, daca privesc imaginea de ansamblu... acesta e viitorul pe care un om si l-a imaginat cu jumatate de secol in urma! Sa incerci sa-ti imaginezi viitorul cu detalii din viata de zi cu zi e ceva minunat, sa reusesti sa scrii un roman plauzibil plasat cu mii de ani dupa era ta e grandios! E motivul pentru care iubesc literatura Science-Fiction si motivul pentru care o s-o consider intotdeauna cel mai frumos tip de literatura, cel care impinge imaginatia dincolo de toate limitele...

Daca mi s-ar cere sa recomand un roman SF unei persoane curioase in legatura cu acest gen, alegerea mea este in continuare Sfarsitul Copilariei de Arthur C. Clarke, dar daca e cineva care vrea sa se apuce de citit literatura SF, dupa parerea mea primul pas e sa-l descopere pe Isaac Asimov, cu toate romanele sale. Fiecare carte semnata de el e o piesa dintr-un puzzle care o sa va lase cu gura cascata, mai ales ca e un puzzle care s-a alcatuit in multi ani, dar totusi se imbina atat de frumos...

Pana la urma, cred ca opera lui Asimov e ca spatiul cosmic, care uimeste prin grandoare. Sau cel putin asa este pentru mine, pentru ca eu am un loc rezervat in topurile personale special pentru romanele semnate de Isaac Asimov.