Hannu Rajaniemi

Recenzie: Îngerul cauzalității de Hannu Rajaniemi

Am vrut să amân momentul când voi termina trilogia asta fascinantă, dar după ce mi-am luat ultimul volum de la Gaudeamus, n-am mai avut răbdare și am început să-l citesc... ca să-l devorez complet într-o seară de vineri și o dimineață de sâmbătă, lăsându-mă prinsă în mrejele unei povești care are o singură regulă: ții pasul sau ești lăsat în urmă.

Povestea:

După evenimentele din Prințul Fractal, Jean și Mieli au ajuns în părți diferite ale Universului, fiecare trebuind să supraviețuiască în timp ce lumea din jurul lor începe cel  mai mare război de până acum: Sobornost versus zoku.

Scăpată de sub controlul pellegrinei, Mieli dorește în continuare s-o salveze pe Sydän, dar pentru asta va trebuie să prefacă din nou a fi altcineva. În același timp, deși are posibilitatea de a alege să se retragă în liniște, Jean vrea să-și țină promisiunile făcute, așa că se întoarce în miezul evenimentelor.

De asemenea, Jean încearcă să-și recapete amintirile pierdute și noi descoperim alături de el istoria Colapsului și a Erupției, evenimentele care au transformat lumea în ceea ce este ea în acest viitor fascinant imaginat de Rajaniemi.

Părerea mea:

Imaginați-vă un Univers în care granița dintre real și virtual e atât de încețoșată încât e imposibil de definit. Imaginați-vă că în același Univers, granița dintre biologic și artificial e la fel de inexistentă. O lume în care un gând poate deveni realitate, dacă ai destulă putere, care este cuantificată prin capacitatea de calcul, prin șmecherii software și hardware, îmbunătățiri și cunoștințe. Sunt atâtea interfețe cu lumea descrise în aceste cărți, atâtea moduri de a vizualiza informația, atâtea posibilități de a-ți schimba cursul propriei povești...

Recunosc că mi-a plăcut enorm să-mi imaginez cum ar arăta sistemele care ar susține tot acest Univers, cum s-ar ajunge pas cu pas la oameni cărora li se pare perfect normal să trăiască în această lume, pentru care e banal gestul de a crea o armată de clone care să le guverneze domeniile aflate de-a lungul și de-a latul sistemului solar... De aceea mi-a plăcut mult acest ultim volum: mi-a oferit și ultimele piese lipsă din istoria Pământului și a omenirii.

Mi-a mai plăcut acest volum și întreaga trilogie, de altfel, și pentru că pe lângă faptul că-ți provoacă imaginația să accepte această lume incredibilă ca fiind ceva cotidian, te provoacă și să-ți reconsideri viziunea despre lume. În zilele noastre, când tehnologia avansează mai galopant ca oricând (gândiți-vă doar că acum zece ani, nu toți prietenii voștri aveau un banal telefon mobil, pe când azi câteva ore cu smartphone-ul descărcat pot fi asemănate cu lipsa unui membru cu ajutorul căruia funcționăm), viitorul lui Rajaniemi pare la fel de plauzibil ca oricare altul, dar introduce un element extrem de bine exploatat: oamenii din viitor nu mai sunt absolut deloc oameni. Citind, eu am simțit un puternic șoc cultural, având mari probleme în a înțelege cum ar putea cineva trăi așa. Sunt convinsă că nu m-aș putea adapta la această lume, oricât de mult mi-ar plăcea să trăiesc în ea.

Până acum n-am vorbit mai deloc despre Îngerul cauzalității, ci despre universul din trilogie deoarece încerc să evit spoilerele. Dar nu vreau să închei recenzia fără să vă spun că războiul dintre Sobornost și zoku e fascinant, plin de răsturnări de situație care o să vă lase cu gura căscată. De asemenea, Mieli a ajuns să fie personajul meu preferat, deși în primul volum mi se părea naivă. A crescut mult, la fel și Jean, dar și alte personaje la care nu v-ați aștepta să schimbe taberele așa cum o vor face.

La final, eu aș recomanda volumul oricui, pentru că mi se pare că îți deschide mintea și te face mult mai rezistent la șocuri tehnologice. Totuși, voi fi realistă și voi accepta că nu e o carte pe gustul tuturor. Unora poate nu le place toată avalanșa de termeni, mai ales că sunt explicați pe parcurs, uneori fiind doar deduși din contextele în care apar. Altora poate nu le plac răsturnările de situație care curg una după cealaltă. Sunt convinsă că vor fi destui cărora să nu le placă stilul sau povestea sau vreun alt aspect. Așa că voi recomanda cartea acelora care iubesc tehnologia și nu se tem de schimbare, celor care își doresc o carte imersivă 100% și celor care au timpul necesar pentru a se bucura de o lectură nefragmentată, pentru că nu cred că e o serie care se poate citi cu pauze, nu cu același efect.

De asemenea, dacă apucați să citiți acest articol azi (pe 11 decembrie) și nu aveți planuri în seara asta, la ora 19:30 autorul este invitat la un interviu prin Skype organizat de editura Nemira la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Detalii găsiți aici și la eveniment mă găsiți pe mine :)


Recenzie: Prințul fractal (Jean le Flambeur #2)

coperta-printul-fractal.jpg

Povestea:

După ce a plecat de pe Martie alături de Mieli și de nava Perhonen, Jean încearcă în continuare să-și recupereze amintirile. Totuși, deși nu-și amintește chiar totul, o serie din informațiile căpătate pe Oubliette îl ajută să o păcălească pe Josephine Pellegrini, care îi oferă o amintire crucială.

În același timp, pe Pământ lumea e foarte diferită față de cum o știm azi: deșertul este bântuit de cod sălbatic (naniți scăpați de sub control care modifică sau distrug tot ce ating), iar în orașe oamenii încearcă să se protejeze de naniți cu ajutorul unor peceți.

Aici trăiește Tawaddud, o tânără marginalizată de familia ei, care are legături considerate imorale cu djinni, entități informatice care nu au corp, dar care pot conlucra cu o persoană cu sau fără permisiunea acesteia.

Părerea mea:

Încă de la primele pagini, mi-am reamintit entuziasmul cu care am devorat primul volum. Stilul lui Rajaniemi nu seamănă cu absolut nimic, e ca un delir, ca o un râu de cuvinte care te prinde și te trage cu el, fără să-ți dea de ales. E captivant, e imposibil de lăsat din mâini, e incredibil de bun. Și cel mai fascinant e că acest torent se regăsește și în acțiune, deseori e foarte greu să ții pasul cu ceea ce se întâmplă, dar eu pur și simplu citeam mai departe sperând că totul se va clarifica până la urmă.

Și am avut dreptate. Sunt multe fragmente care, scoase din context, ar părea o înșiruire aproape fără sens de cuvinte absurde, inventate, însă care devin ceva extrem de logic pentru cititorii volumului. Deși nu primești toate explicațiile încă de la început, autorul se folosește de flashback-uri sau de poveștile despre trecut ale unor personaje pentru a clarifica totul, până când istoria Pământului, dar și încă o bucată din istoria lui Jean îți devin familiare și ție. În plus, faptul că nu există burți de explicații, ci totul e integrat în acel flux continuu de întâmplări mi se pare un mare plus al romanului.

De asemenea, mi s-a părut superb modul în care cele O mie și una de nopți și-au făcut loc în acest volum. E genial modul cum în prim plan au ajuns poveștile în ramă și felul în care acestea au fost inserate și împletite cu restul acțiunii. Aceste povești, deșertul și djinnii au oferit un contrapunct antic interesant pentru aventurile pline de stări cuantice, gogoli și chei Plank ale lui Jean. Tocmai de aceea, mi-a plăcut mult relația dintre Tawaddud și hoț, interacțiunile lor punând cumva în umbră relația dintre hoț și Mieli care îmi plăcuse în primul volum.

Nu că nu mi-ar mai plăcea de Mieli acum, ba din contră. În Prințul fractal, am aflat mult mai multe despre povestea ei și a lui Sydän, ceea ce m-a ajutat s-o înțeleg mult mai bine. În plus, și Mieli evoluează mult ca personaj, învață să accepte niște lucruri, se maturizează. Poate că uneori și riscă prea mult, poate că uneori se lasă orbită de dorința ei de a o avea înapoi pe iubita ei și nu observa dragostea celor din jur. Nu vreau să dau spoilere, dar nu am fost mereu de acord cu acțiunile ei, însă i-am observat creșterea.

Surprinzător, deși e un volum despre Jean le Flambeur, cumva personajele feminine mi s-au părut mai importante în acest roman, acțiunile lor mi s-au părut „mai memorabile”, deși și hoțul are același farmec. E un la fel de bun manipulator, spunând tuturor doar jumătățile de adevăr necesare ca să obțină ceea ce dorește. Și e în continuare maestrul minciunii prin omisiune care te face să te întrebi în fiecare clipă în care e la ananghie dacă a calculat el greșit sau dacă pur și simplu și-a dorit să ajungă în acea situație.

Excepția e finalul, unde vreau să cred că pierderile colaterale l-au surprins până și pe el, dar aștept următorul volum înainte să-l consider complet nevinovat. Și mai aștept următorul volum și pentru acesta s-a terminat fără să dea aproape niciun indiciu despre ceea ce va urma, așa că abia aștept să aflu ce li se va întâmpla personajelor în continuare și dacă povestea fiecăruia va avea un final fericit.

Între timp, însă, dacă n-ați citit încă această serie, trebuie s-o faceți pentru că e pur și simplu superbă și greu de comparat cu oricare alta. Dacă ați citit Hoțul cuantic, nu cred că mai aveți nevoie de invitația mea ca să citiți și continuarea, dar v-o recomand oricum. Iar dacă ați citit și Prințul fractal, atunci mi-ar plăcea să ne întâlnim luni, 25 aprilie, la Clubul de Lectură Nemira dedicat acestui volum:

event-club-lectura-nemira-38-poster.JPG

Clubul de Lectură Nemira #26

Luni seara, ne-am strâns în ceainăria Rendez-Vous ca să discutăm despre una dintre cele mai faine cărți de până acum: Hoțul cuantic. Cartea este proaspăt apărută la Nemira, dar despre ea am tot auzit de-a lungul multelor întâlniri ale Clubului pentru că Ana și Diana o citiseră deja în limba engleză și păreau extrem de entuziasmate... și acum am înțeles de ce.

 
event-club-lectura-nemira-26.jpg
 

Cartea e, după cum bine zicea Sorin luni seara, împărțită pe straturi. Există un strat al poveștii, care te duce repede cu gândul la un roman polițist, dar totul e învelit bine într-un strat de tehnologie. Aici, în acest strat, m-am oprit eu la prima lectură, fascinată de fiecare rând. Sincer, m-a prins atât de mult cantitatea enormă de inovație prezentă în roman încât de la un punct, povestea ajuns în plan secund.

Chiar și acum, după ce am discutat cu ceilalți cititori care au fost mult mai atenți decât mine, tot mi-ar fi greu să povestesc măcar în câteva cuvinte ce anume se întâmplă de fapt în roman. În schimb, aș putea povesti pe larg despre scopul exomemoriei sau modul de funcționare al gevulotului.

Însă, după cum spuneam, alții au fost mai atenți decât mine și nu s-au lăsat prinși în mirajele unei tehnologii care nu există. Totuși, și pentru ei autorul a avut destule surprize plăcute, pentru că Hoțul cuantic e genul acela de roman care îți place indiferent dacă ești sau nu iubitor de SF. Practic, are de toate pentru toți, sunt destul de multe elemente îmbinate astfel încât să existe câte un „cârlig” pentru fiecare. La prima lectură, „cârligul” meu a fost tehnologia. Când îl voi reciti (pentru că e genul de roman care se recitește, e prea fain ca să-l „trăiești” o singură dată), foarte probabil voi putea să mă concentrez și pe alte aspecte care mi-au scăpat.

Revenind la întâlnirea Clubului, m-am bucurat să văd că toată lumea a fost de acord cu faptul că Hoțul cuantic a fost o carte foarte bună. N-am mai avut unanimitate de ceva timp și nu mă așteptam să se întâmple tocmai acum, pentru că autorul nu face nicio concesie unui cititor neobișnuit cu o multitudine de termeni noi. Ești pur și simplu aruncat în mijlocul unei lumi în care se jonglează cu termeni, unii reali (precum diversele fenomene care au loc atunci când o navă folosește antimaterie ca să înainteze), dar și mulți inventați. Și ține de tine să ții pasul.

Pentru mine, jumătate din plăcerea lecturii a fost să încerc să deduc la ce se referă toți termenii inventați, să încerc să înțeleg exact ce denumesc și cum funcționează acele tehnologii. Dar știam că asta e ceva personal și nu mă așteptam ca și altora să le placă acest ritm alert care îl forțează pe cititor să alerge alături de scriitor sau să rămână inevitabil în urmă. Se pare că m-am înșelat, totuși, deoarece tuturor le-a făcut plăcere „cursa” alături de Hannu Rajaniemi.

Interesantă mi s-a părut discuția despre asemănările și deosebirile dintre acest roman și Neuromantul lui Gibson. Unora li s-au părut asemănătoare, dar pentru mine Hoțul cuantic a fost o lectură mult mai ușoară (nu în sensul de facilă, ci mă refer la faptul că lectura „curge” mult mai repede) pentru că atmosfera din romanul lui Rajaniemi a fost mult mai puțin apăsătoare, mult mai senină, luminoasă, plăcută, în timp ce la Gibson, atmosfera era încărcată de senzații negative. Totuși, am putut vedea asemănarea pe partea tehnologică, pentru că deși au puține „gadgeturi” în comun, în ambele romane tehnologia e fascinantă și uimitoare.

La final, ne-am pus de acord că abia așteptăm următorul volum al aventurilor lui Jean le Flambeur. Însă între timp, până pe 2 mai avem timp să vătăm cartea pe care vrem s-o discutăm la sfârșitul lunii viitoare :)