HAC!BD

Blogosfera SF&F: Haiganu. Fluviul șoaptelor de Marian Coman

Când s-a încheiat votul pentru etapa aceasta a Blogosferei SF&F, m-am tot gândit dacă să refac recenzia volumului și dacă da, dacă voi reciti sau nu Fluviul șoaptelor. Am decis, totuși, că aș vrea să recitesc romanul și să scriu un articol nou, nu neapărat pentru că mi-aș fi schimbat părerea, ci pentru că în anul scurs, am învățat să fiu atentă la mai multe detalii atunci când citesc o carte :) Și, de ce să mint, am rareori ocazia să recitesc o carte, și cum acest roman mi-a plăcut, n-am vrut să ratez această șansă.

haiganu.JPG

Povestea:

Zourazi este un pui de vrăjitor, un copil care se trage din oamenii în sângele cărora au scuipat zeii. Însă este doar un orfan de nouă ani care trăiește alături de alți copii ai nimănui în casa lui Dekibalos, un căpcăun care se folosește de armata sa de orfani pentru furtișaguri mărunte.

Totuși, lucrurile urmează să se schimbe o dată cu venirea primăverii, când Moroianu, omul straniu care a încheiat un târg cu Dekibalos se va trezi și, o dată cu el, și majoritatea orfanilor spânzurați în pivniță. În schimbul găzduirii sale și a lui Zourazi, Moroianu i-a promis lui Dekibalos o armată de morți-vii de neînvins, cu care va putea cuceri cetățile în care își vindea cu umilință prada.

Dar Zourazi va reuși să evadeze în timpul iernii și, cu ajutorul lui Haiganu, Zeul Osândit, va schimba lumea pentru totdeauna.

Notă: Romanul face parte din proiectul Harap-Alb Continuă, o serie de benzi desenate care spune povestea fiului lui Verde-Împărat după ce primește tronul unchiului său. Romanul se petrece cu câteva secole înaintea basmului lui Creangă și se concentrează pe istoria lui Haiganu, care va fi ulterior supranumit Ochilă.

Părerea mea:

La prima lectură, m-am concentrat foarte mult pe acțiune, pentru că îmi doream să știu ce se întâmplă. Acum, însă, mi-a fost mai evident că se simte faptul că romanul a fost scris în foileton. Capitolele sunt scurte, cu secvențe care pot fi citite rapid și majoritatea se termină cu o frază misterioasă, un cârlig evident către următoarele capitole. Acest lucru are și avantaje și dezavantaje, normal. Pe de-o parte, poate deveni destul de previzibil că suspansul nu e chiar atât de necesar și că, de fapt, zgomotul misterios din finalul unei secvențe nu se va dovedi a fi ceva periculos. Pe de altă parte, e un roman ușor de citit în zilele noastre în care majoritatea oamenilor aleargă toată viața, găsind rareori lungi momente de răgaz. Eu am citit marea majoritate a romanului plimbându-mă prin metrou, trebuind deseori să mă întrerup, dar mi-a plăcut că puteam termina secvența cât urcam scara rulantă.

Un alt aspect pe care l-am observat abia acum a fost Haiganu și ambiguitatea personajului său. La prima lectură, îl cunoșteam puțin din benzile desenate, l-am asociat cu Ochilă, personajul pozitiv, și m-am concentrat pe Zourazi. Abia acum, atentă la gândurile sale, mi-am dat seama că e un personaj gri, cu bune și cu rele, dar care nu e neapărat de partea omenirii, ci de partea lui însuși și, mai ales, a răzbunării sale. Totuși, nu pot să nu simpatizez cu pierderea lui și, uneori, chiar pot fi de acord că omenirea nu merită pentru că suntem prea răi și egoiști. Așadar, e un personaj cu mult mai multă profunzime pe care mi-a plăcut să-l redescopăr.

Însă ceea ce îmi place cel mai mult la Fluviul șoaptelor și la întregul concept al seriei Haiganu este partea de reinterpretare, de creare a unui univers coerent pe baza unor elemente deja existente, bine stabilite. Romanul spune povestea lui Ochilă, prietenul lui Harap-Alb, care a devenit Haiganu, Zeul Osândit. Tot în acest roman a fost strecurată și istoria cerbului cu privirea ucigătoare pe care fiul lui Verde Împărat va trebui să-l ucidă la porunca spânului (care, apropo, e chiar Moroianu). Îmi place enorm de mult felul în care pe baza basmului s-a construit un întreg univers Fantasy de sine stătător, care integrează atât de bine și de frumos elementele poveștii lui Creangă.

Bine, poate, pe alocuri, singurul lucru pe care l-aș avea de reproșat e că universul acesta poate fi copleșitor. Mai ales la început, sunt multe denumiri de locuri și de persoane care pot părea amețitoare. Eu am depășit momentul folosind hărțile din roman, care m-au ajutat să mă orientez și să îmi fie foarte ușor să urmăresc tot ce se întâmplă. Iar pentru personaje... nu sunt nici pe departe câte sunt în alte serii Fantasy (se aude, domnu' Martin?), așa că după ce le-am reținut numele, i-am identificat ușor.

Prin urmare, vă recomand cu drag cartea și seria, indiferent dacă v-a plăcut sau nu Povestea lui Harap-Alb. Veți avea ocazia să vedeți și cealaltă latură a istoriei personajelor, cea în care nu doar fiul de împărat este protagonistul. Și rezultatul e un fantasy dark, captivant, pe care o să vreți să-l recitiți.

blogosfera sf&f.png

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Haiganu. Fluviul șoaptelor, le găsiți pe blogurile:

Pe 8 noiembrie vom scrie despre Noaptea în oraș, fără părinți de Dănuț Ungureanu. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Recenzie: Haiganu - Fluviul șoaptelor

coperta-haiganu-fluviul-soaptelor.jpg

Povestea:

Înainte ca Harap-Alb să-și întâlnească cei cinci prieteni, ba chiar înainte ca mezinul Împăratului Verde să pornească la drumul care îl va duce pe tron, Ochilă, pe numele lui adevărat, Haiganu, Zeul Căzut, umbla pe Pământ. Alungat din cer de Pleistoros și blestemat să audă gândurile tuturor oamenilor de-o dată, Haiganu încearcă să se izoleze ca să nu mai audă șoaptele care îi scurmă mereu în minte.

Totuși, în Fluviul Șoaptelor începe să se distingă o voce care le amuțește pe toate celelalte, vocea lui Zourazi, un orfan cu sânge de vrăjitor în vene.

Zourazi își duce veacul alături de ceilalți orfani pe care Dekibalos, un fel de căpcăun (cu origini surprinzătoare), ultimul rămas din specia sa, îi folosește pentru a prăda satele din jur. Însă, într-o zi, Zourazi decide să evadeze, fugind în pădurea înghețată.

Acesta este începutul unei povești în care zeii se amestecă în planurile muritorilor. Vrăjitorii își țes la rândul lor plasa de intrigi, fără să știe că și ei sunt doar pioni. Iar oamenii de rând încearcă să-și ducă viețile simple cum știu ei mai bine, indiferenți la luptele din Cer care urmează să se mute pe Pământ. Însă Zeii nu-i vor lăsa să rămână ignoranți, pentru că un război de mult amânat e pe cale să înceapă. Și nimeni, nici măcar Haiganu, nu poate sta deoparte.

Părerea mea:

Am început să citesc povestea Zeului Căzut încă din primul număr al revistei Harap Alb continuă, unde apărea sub formă de foileton. Însă una dintre cele mai bune vești pe care le-am primit anul trecut la Final Frontier a fost faptul că povestea va fi publicată și sub formă de roman.

Când vine vorba de citit, sufăr de o formă destul de avansată de lipsă de atenție distribuită: nu pot citi două cărți de-o dată și nu prea îmi place să mă întrerup de multe ori dintr-o poveste care îmi place (de asta nu prea citeam la metrou, dar, din păcate, lipsa de timp m-a obligat să mă adaptez cititului din mers). Tocmai de aceea, cititul foiletonului era frustrant, pentru că voiam să mă pierd în universul ficțional din fața mea și când în sfârșit reușeam să mă desprind complet de realitate, fragmentul se termina și trebuia să ma aștept două luni până la următorul.

Bine, nu că a avea romanul în față mi-a lăsat un gust mai bun la final. Fiind primul volum dintr-o trilogie, m-a lăsat cu buza umflată, cu mii de întrebări fără răspuns și cu o dorință greu de stăvilit de a citi următorul roman acum!

Totuși, știu că Marian Coman abia a încheiat turneul său național de promovare a cărții și faptul că a avut curajul (și resursele unei echipe minunate în spate!) de a face un asemenea demers, de a sta luni de zile pe drumuri, trecând din oraș în oraș, din librărie în librărie pentru a-și duce povestea în întreaga Românie mi se pare un gest incredibil de fain și, în calitatea de cititor, sunt în același timp încântată de tot efortul depus pentru noi, dar și extaziată că prima carte a Zeului Căzut va ajunge la mult, mult mai multă lume în urma acestui turneu. Așa că pot să mai aștept până la următorul volum o vreme.

Cât despre poveste în sine, nu mi-aș fi imaginat niciodată că un basm pe care l-am studiat la școală până când a fost secat complet de orice fel de plăcere a lecturii ar putea fi reinterpretat, reimaginat și remasterizat ca să iasă un cadru de poveste în care unul din personajele secundare capătă ceea ce este, practic, propriul lui spin-off. Și ce mi-a plăcut cel mai mult este faptul că, de-a lungul cărții, povestea lui Haiganu nu se concentrează neapărat pe el, deși e clar că e legenda lui. Pentru mine, Zourazi a fost personajul principal, iar efectul creat de această diferență dintre personajul central și personajul în jurul căruia se învârte, de fapt, povestea a fost fascinantă.

Însă ceea ce mi-a plăcut la acest prim volum al seriei dedicate Zeului Căzut este faptul că e mai mult decât un început de serie, e mai mult decât o expozițiune lungă, cum am tot citit în ultimul timp. E o carte care își spune propria poveste, dar, în același timp, promite noi aventuri, noi răsturnări de situație. Te face să vrei mai mult, chiar dacă, privind în urmă, ai primit deja destule: personaje pe care n-ai cum să nu le iubești, imaginație cât cuprinde (cea mai interesantă idee a fost, de departe, modul în care Preoții interacționau cu Ghilmax), o poveste plină de turnuri neașteptate (Pleistoros și intrigile lui, în special dezvăluirea din final, care m-a lăsat cu gura căscată) și o lume fascinantă în care să te pierzi într-o asemenea măsură încât să nu mai vrei să o părăsești. Și tocmai de aceea vreau mai mult.

Totuși, motivul pentru care vreau o continuare este faptul că, într-un fel, știu deja aproximativ cum va arăta finalul, pentru că povestea e un prequel la aventurile lui Harap-Alb. Și tocmai de aceea vreau să aflu cum e înfrânt antagonistul poveștii (dacă este înfrânt... Cu cât mă gândesc mai mult la poveste, cu atât mă îndoiesc mai tare) pentru că, deși e în mod clar the villain, am ajuns să-l admir pentru intrigile sale și, într-un fel, deși nu țin cu el, mi-a intrat cumva pe sub piele. Nu mi-e simpatic, dar e impresionant. Și mi se pare un adversar mai mult decât redutabil, așa că vreau să aflu dacă planurile lui vor fi zădărnicite sau va reuși, din nou, să păcălească pe toată lumea, inclusiv cititorii.

Concluzia? Citiți romanul acum pentru că nu numai că o să descoperiți în Ochilă mult, mult mai mult decât a rămas după ce a fost disecat la orele de română, dar veți descoperi și un roman original, surprinzător și fascinant!