George Cornilă

Blogosfera SF&F: Expurgo de George Cornilă

Vreau să menționez încă de la început că am citit acest roman înainte de alegerile din weekend-ul trecut. Știu că poate părea irelevant, dar povestea este totuși o distopie (flawed utopia, mai exact) plasată în România viitorului. Așa că după părerea mea, și contextul politic în care trăiam când am citit cartea e relevant. Pentru că am citit Expurgo într-o perioadă în care speranța mea era la cote destul de scăzute, așa că am rezonat foarte puternic cu una dintre „taberele” din carte.

Povestea:

În viitor, în urma unei lovituri de stat, prostia a devenit ilegală. Nimeni nu e considerat cetățean dacă nu trece de un anumit nivel de educație, dacă nu se comportă civilizat și dacă nu poate răspunde unor teste de cultură generală pe care forțele de ordine (adică agenții SAI - Serviciul de Apărare Intelectuală) le administrează întâmplător pe stradă.

În această lume, educația este gratuită și ușor accesibilă, așa că ignoranța a devenit o alegere. Ai libertatea de a fi cât de prost vrei, dar asta atrage după sine consecințe: lipsa de cultură duce la pierderea beneficiilor de bază.

Și ele nu sunt puține, fiecărui cetățean fiindu-i îndeplinite nevoile cu ajutorul unui venit minim garantat, pe care și-l poate suplimenta prin muncă doar dacă dorește. Desigur, nu e un sistem perfect.

Există oameni care memorează răspunsuri și care știu doar să treacă testele necesare. Sunt cetățeni care în intimitate se comportă ca niște brute. Dar atâta timp cât te porți civilizat în public, ești lăsat în pace și poți duce un trai decent doar pentru că ești cetățean. Chiar și așa, există și persoane care aleg să trăiască în ghetouri, la limita subzistenței, doar pentru că nu vor să fie constrânși de regulile stricte ale civilizației. (Apropo, sunt interzise inclusiv alcoolul și tutunul, cu excepția unor dispense speciale pentru artiști).

Pentru a descoperi cine se află în spatele unor atentate teroriste, Agentul II-22 va trebui să se infiltreze printre plebeii care refuză cultura. Însă părăsind lumea organizată din care face parte, va începe să se îndoiască de faptul că libertatea merită sacrificată de dragul educației.

Părerea mea:

Cartea asta o să te treacă prin toate stările posibile. Începe cu descrierea unei utopii în care prostia e eradicată metodic. O lume în care bugetul unui Sector se duce mai ales spre Învățământ, scris cu majusculă. O lume în care un funcționar public nu are voie să comită mai mult de trei greșeli gramaticale de-a lungul mandatului său. Bineînțeles că uitându-mă în jur la România mea, mi-am dorit să pot trăi în lumea din Expurgo. Mi-am dorit ca toți cei care aleg de bună voie să fie ignoranți să plătească. Mi-am dorit ca prostia să aibă consecințe.

Desigur, scopul romanului e să prezinte și consecințele existenței acestei utopii: plebeii, inculții, cei care preferă să fenteze sistemul și să refuze sistematic orice formă de educație. Pentru că atunci când ceva e impus cu forța, va exista mereu o rezistență. Cred că e în natura noastră să ne opunem regulilor stricte, să căutăm portițe și căi de a evita o lege dură. Până la urmă, cei din ghetouri sunt și ei oameni, oameni care vor să fie liberi. Dar când libertatea ta înseamnă „manules” date la maxim și oameni care se înjunghie pe stradă, apartamente insalubre și o viață la limita subzistenței, când alternativa e un oraș frumos, curat, liniștit, merită să fii liber? Când ai de ales între libertatea deplină de a avea o viață oribilă și posibilitatea de a avea totul cu condiția să alegi să te educi, chiar e atât de oribilă rigiditatea?

Da, sistemul nu e perfect. Da, se comit abuzuri. Da, non-cetățenii pot fi împușcați fără vreun proces, agenții SAI fiind judecători și călăi, totul într-o fracțiune de secundă. Da, agenții SAI nu mai sunt umani, ci sunt niște ființe chinuite de medicamente, cărora le sunt răpite sentimentele de dragul unui regim care se impune prin forță. Da, sistemul acesta atât de frumos e revoltător. Și de asta cartea asta te trece prin toate stările posibile, pentru că îți oferă premiul mult-visat, dar îți arată și cadavrele pe care trebuie să calci ca să ajungi la el. Merită? Încă nu pot da un răspuns categoric.

Și, cumva, tocmai dilema asta e ceea ce salvează cartea. Pentru că nu e un roman ușor de citit, și nu numai din cauza conflictului moral pe care ți-l provoacă. Povestea este relatată la persoana I, din perspectiva unui agent SAI care, după cum spuneam, e lipsit de sentimente, îndoctrinat și plin de tot felul de substanțe menite să-l facă aproape robotic. Așa că mai ales în prima parte a cărții, fix așa își spune povestea: ca un robot. Pe de-o parte, e o metodă excelentă de a înțelege cât de profund afectat este el de educația care i s-a impus pentru a deveni un agent. Pe de altă parte, e extrem de greu pentru un cititor să treacă de zidul de informații pe care II-22 i le aruncă în brațe fără pauză timp de capitole întregi.

Totuși, m-a captivat prea mult subiectul ca să nu vreau să aflu ce se va întâmpla, așa că am citit cartea într-o singură zi de weekend. Dacă ești dispusă să treci de stilul foarte impersonal în care ți se pun informații în cârcă la început, Expurgo se citește repede. Dar e o carte care te va frustra îngrozitor, sau cel puțin pe mine m-a frustrat, pentru că eu aș fi vrut ca utopia culturii să rămână utopie, aș fi vrut să nu văd carnagiul petrecut printre non-cetățeni, aș fi vrut să pot accepta cu adevărat că aceia care refuză cultura își merită soarta. N-am reușit, sunt prea empatică pentru asta, dar nici nu m-am convins că educația impusă prin lege e o idee proastă. Doar am retrăit a mia oară dezamăgirea că oamenii nu pot face pur și simplu ce e bine pentru ei, chiar dacă e greu și că trebuie mereu forțați să aleagă binele. Doar că nimic bun nu se poate obține prin forță.

E o carte pe care n-o recomand ușor, tocmai pentru că stilul folosit e greu de citit și pentru că în mine a generat atâtea sentimente negative. Dar cred că tocmai de asta merită citită, pentru că te provoacă să te întrebi unde ai trage linia, până unde poate civilizația să fie impusă, până unde merită să renunți la anumite libertăți de dragul culturii. În această lume educată prin forță, omenirea a început colonizarea spațiului. Dar merită să ne clădim progresul pe cadavrele celor care îl refuză?

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Crux Publishing.

blogosfera sf&f.png

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Expurgo, le găsești pe blogurile:

Deși Blogosfera ia o pauză până la toamnă, dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Arlequine de George Cornilă

De-a lungul timpului, am citit două tipuri de volume de povestiri: cele care conțin proze scurte cu o temă comună, scrise de mai mulți autori și cele care conțin texte pe diverse teme, scrise de un singur autor. De data acesta, însă, am avut senzația că am în față o combinație foarte faină dintre cele două, pentru că deși Arlequine are întreg cuprinsul semnat de același scriitor, textele au o atmosferă comună care dă unitate povestirilor.

Despre volum:

Prozele sunt grupate în patru categorii: iezme, fiare, otrăvuri și lumi.

Poveștile încadrate la iezme cuprind texte în care apar năluci și năzuiri cu formă umană, ființe, spirite și creaturi care se ascund printre noi. Fiarele nu sunt doar monștri sângeroși, ci animale de toate felurile și formele, inclusiv umane prin aspect, dar animalice prin purtare. Otrăvurile pot fi substanțe ucigătoare amestecate în mâncăruri exotice, dar și fructe de basm sau prafuri care trec neobservate. Lumile sunt universuri fascinante, cu reguli asemănătoare cu ale lumii noastre, dar cu mici detalii suplimentare care schimbă totul. 

Poveștile din acest volum abordează teme variate, de la legende românești la tehnologii extraterestre, de la basme clasice reinterpretate la monștrii ascunși în temple maiașe.

De asemenea, acțiunea textelor este plasată din cea mai adâncă junglă africană până în cele mai frumoase cetăți europene, iar timpul în care se desfășoare poveștile se întinde din vremuri trecute, încărcate de magie și superstiție și până în viitorul în care esența sentimentelor este extrasă și integrată într-o secvență de cod.

Însă toate povestirile cuprind aceeași picătură de supranatural, de posibil, de vrăjit, de fantastic care le leagă.  

Părerea mea:

M-am gândit la început că ar trebui, poate, să iau textele la rând și să vă spun câteva cuvinte despre fiecare. Totuși, am preferat să vă las pe voi să le descoperiți, deoarece mi-ar fi teamă să nu cumva să dezvălui prea multe sau, dimpotrivă, prea puține. Nu sunt genul de povești a căror frumusețe stă în secretele nedescoperite de un cititor aflat la prima lectură, ci pot fi recitite de oricâte ori, cu același efect. Dar există o magie aparte a prozelor lui George Cornilă, magie pe care o descriere seacă a subiectului lor n-ar putea-o reda.

Mai exact, eu cred că această magie se ascunde în enumerări. De-a lungul volumului, multe descrieri sunt scrise sub formă de enumerare, care te vrăjește prin ritm, dar și prin trezirea tuturor simțurilor. Văz, auz, miros, gust, simțul tactil, pe toate ți le face atente, pentru a te putea împinge într-o stare în care fantasticul devine posibil. Iezme, fiare, toate par mult mai aproape, la o închidere de ochi distanță. Aceasta e atmosfera întregii cărți, acesta e firul roșu care leagă toate povestirile din acest volum. Sau, de fapt, aceasta e panglica roșie care leagă părul Arlequinei.

Împrietenirea mea cu casa, act pe care îl consider necesar de fiecare dată când un om pătrunde înăuntru, în intimitatea unui astfel de loc, nu s-a realizat pe deplin, în parte din pricina incapacității mele psihice de a o străbate în întregime, în parte din cauza ostilității pe care o simțeam din partea ei, a portretelor de boieri care mă priveau încruntate de pe pereți, a umbrelor pe care le vedeam cu coada ochiului, a rănilor pe care mi le făceam în toate colțurile mobilei vechi și a tuturor zgomotelor ei. Pârâituri, trosnete, scârțâituri, pocnete, pufnituri, icnete, fâsâit de țevi, vuiete venite din nenumăratele guri de aerisire circulare din tavane, amestecându-se cu zgomotele naturii înconjurătoare, susurul pârâului, lătratul distant al câinilor sălbăticiți, bâzâitul diferitelor gângănii și murmurul nedeslușit al pădurii, împuns de zgomote stridente sau surde, toate rămase neelucidate, fie că or fi fost doar strigăte de vulpi, boncăluit de cerbi, șuierat de cucuvea sau cine mai știe.
Arlequine de George Cornilă

În plus, majoritatea povestirilor din volum au un final deschis, care îți șoptește ce se află dincolo de prag și îți deschide ușa, apoi te îmbie să pășești, fără a te însoți. Tu ești cel care scrie ultimele rânduri ale poveștii, finalurile autorului fiind doar niște imbolduri de a păși înainte pe drumul indicat de text. Au fost momente când am privit punctul de la capăt și nu mi-a venit să cred că acolo se termină proza. Și deși cred că există multe moduri de a strica un sfârșit, mai ales unul deschis, acestea mi-au trezit mereu câte un zâmbet. Mi-au plăcut mereu finalurile deschise, iar acestea sunt exact așa cum trebuie.

Dincolo de stil, personajele sunt și ele frumos schițate. Deși citind un text scurt, e greu să descoperi un protagonist la fel de complex ca într-un roman, nu e imposibil să găsești un personaj suficient de bine dezvoltat cât să-ți pară uman, cât să-l poți înțelege, alături de care să simți că ai putea trăi o aventură, un vis sau un coșmar. Chiar dacă nu ai fost vreodată, spre exemplu, un cercetător care să realizeze și să piardă în aceeași zi cea mai importantă descoperire a carierei sale, tot îi poți împărtăși evoluția sentimentelor de la neîncredere, la acceptare, la mărinimie și apoi la disperare. 

Și ca să îți mai ofer o mică mostră din ceea ce vei descoperi între copertele acestei cărți, există în cuprins un basm clasic reinterpretat, care deși are o schimbare destul de mare față de sursă, urmărește surprinzător de bine și de natural povestea originală. Mi-a plăcut enorm modul în care asemănările dintre această versiune și cea originală au reușit să evidențieze foarte frumos diferențele.

În concluzie, recomand volumul celor care vor să aibă (din nou) sentimentul că lumea e plină de posibilități, că încă nu i-am elucidat toate misterele, că legendele vechi ascund adevăruri care încă ne mai pot afecta, că lumea nu e chiar așa cum o știm noi.  Dacă nu pleci la drum așteptând acțiune la fiecare pas, ci aventuri de vis (sau de coșmar), atunci o să-ți placă Arlequine.

blogosfera sf&f.png

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Arlequine, le găsești pe blogurile:

În septembrie vom scrie despre Imperiul de sticlă de Cătălina Fometici. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.