Film

Film: Solo - o poveste Star Wars

O să menționez încă de la început că nu sunt fan Star Wars. Nu am văzut niciunul dintre cele șase filme originale cap-coadă (blasfemie, știu). Dar nu sunt nici picată din cer printre oamenii cu săbii-laser. Știu când e ziua Star Wars și de ce e atunci. Știu că ăla negru de respiră greu era ta-su. Știu că Yoda vorbește amuzant și, în zilele bune, aproape îmi iese sintaxa lui. Știu că Han a tras primul, dar au reeditat filmul ca să-l facă să pară un personaj mai simpatic. Pricep niște lucruri elementare. Dar nu cunosc prea multe detalii despre istoria și legendele acestui univers.

În aceste condiții, mie Solo mi s-a părut un film fain. Și am avut norocul să-l văd alături de niște super-mega-fani Star Wars. Totuși, de la ei am înțeles că aproape de finalul filmului, apariția unui personaj strică destul de tare poveștile considerate canon până acum. Deci dacă Star Wars e sufletul și viața voastră, s-ar putea ca filmul ăsta să vă deprime nițel (ca să înțelegeți diferența, eu când l-am văzut pe respectivul personaj, m-am bucurat că știu și eu cine e).

Povestea:

Într-o galaxie plină de planete populate, Han visează să devină pilot de nave spațiale. Deocamdată, însă, trăiește pe o planetă săracă alături de iubita sa, Qi'ra. Acolo, doar siguranța oferită de Lady Proxima le garantează supraviețuirea, deși asta înseamnă că nu sunt nici pe departe liberi. Asta până când Han reușește să fugă. Dar nu reușește să o salveze și pe Qi'ra, care rămâne în urmă.

Rămas fără opțiuni, tânărul se înrolează în armata imperială atât pentru a-și împlini visul de a deveni pilot, cât și pentru a reuși să se întoarcă și să-și salveze iubita. Trei ani mai târziu, însă, sătul să-și riște viața, Han dezertează și se alătură unui grup de contrabandiști, alături de care va încerca să o regăsească pe Qi'ra.

Trailer:

Părerea mea:

După cum spuneam, mie mi-a plăcut filmul. E o poveste frumoasă despre un băiat cu un vis. Totuși, Han Solo-ul din acest film e încă prea tânăr și naiv ca să fie cu adevărat un anti-erou. Nu e nici eroul clasic, e doar un șmecheraș chipeș. Nu e Harrison Ford, însă ar putea deveni (mai ales că, din câte am înțeles, o să mai fie câteva filme despre tinerețea lui). Ceea ce e de-ajuns. E suficient de simpatic și de carismatic încât să pot crede că va deveni the Han Solo când „va crește mare”.

În general, mi s-a părut că din punct de vedere al personajelor, filmul se descurcă foarte bine. Mi-a plăcut enorm de Val și de Rio, doi contrabandiști care nu au parte de foarte mult character development, dar sunt suficient de simpatici cât să fie memorabili. Iar L3, robotul din acest film, e pur și simplu genială. Mi-a plăcut de ea de la prima și până la ultima scenă.

Prin contrast, povestea în sine nu e extraordinară. Există o substanță rară în univers, „eroii noștri” se duc după ea. Avem parte de câteva răsturnări de situație și de niște momente care sunt clar referințe la faze celebre din universul Star Wars. Dar, per total, e un plot comparabil cu un film cu super-eroi (care sunt niște filme faine, dar nu sunt genul de lucruri profunde care să te pună pe gânduri mult timp după ce le-ai văzut).

Totuși, atmosfera întregului film mi-a plăcut. Mult. În fiecare scenă cu Han, vezi cât de mult iubește spațiul, cât de mult îi place să zboare. E genul de emoție pe care n-o poți simula, omul mi s-a părut fericit pur și simplu. Și se ia. Întregul film mi-a dat o stare de bine, un chef de aventură. Și m-a făcut să simt un pic de sense of wonder (scenele din spațiu sunt superbe). E un film care m-a făcut să zâmbesc. Ceea ce, până la urmă, mi se pare un lucru foarte bun.

Dacă sunteți fani Star Wars, s-ar putea să nu-mi împărtășiți părerea. Dar altfel, chiar cred că Solo e un film care o să vă placă. E fun, e simpatic, e plăcut. Merită văzut și vi-l recomand cu drag :)


Carte vs Film: Ready Player One

Prima ecranizare a unei cărți pe care am văzut-o vreodată a fost și prima mea dezamăgire cruntă: mi-am petrecut cea mai mare parte din timp mormăind iar și iar că scenariul nu respecta acțiunea din roman. Totuși, din când în când îmi place să mai dau o șansă filmelor făcute după cărți, pentru că efectele speciale evoluează foarte repede, calitativ vorbind (de fapt, pentru că speranța moare ultima). Însă și de data asta, pot spune încă de la început că verdictul e clar: cartea e mult mai bună!

Povestea:

Wade Watts e un puști care s-a născut după ce lumea reală a devenit un loc mizerabil. O dată cu terminarea combustibililor fosili, au venit crizele economice din care lumea nu și-a mai revenit. Acum, orașele sunt pline de oameni fără case și fără slujbe, dar nu și fără speranță. Pentru că toți își găsesc evadarea în SISAO, o simulare virtuală a unui univers infinit, plin de posibilități. Acolo oamenii pot face orice și pot fi oricine. Regulile fizicii pot fi încălcate, poți zbura, poți pluti, există inclusiv magie. În plus, persoane care nu s-au întâlnit niciodată în viața reală pot să fie soți cu o relație veche de ani de zile. Aceasta e lumea în care trăiește cu adevărat Wade, realitatea fiind doar o pauză deloc binevenită de la viața din SISAO.

Însă tot acest stil de viață e pus în pericol în momentul în care James Halliday, creatorul simulării, moare. Pentru că nu avea niciun moștenitor, averea și controlul complet asupra SISAO sunt lăsate prin testament celui care va reuși să descopere cele trei chei care deschid cele trei porți spre Oul de Paște ascuns. Mii se oameni pornesc în căutarea oului singuri sau în clanuri, dar nici corporațiile nu se lasă mai prejos, angajând oameni care să dezlege indiciile și să câștige cheile. Însă după 5 ani în care nimeni n-a reușit să descopere absolut nimic, entuziasmul a scăzut drastic... până când Wade găsește prima cheie.

Trailer:

 
 

Părerea mea:

O să încep cu cartea, pe care am citit-o într-o singură zi pentru că a fost pur și simplu extraordinară. Personal, n-am fost niciodată pasionată de jocuri video, dar înțeleg perfect atât nevoia de evadare din cotidian, cât și fascinația față de easter eggs și de detaliile obscure din cultura populară a fiecărui deceniu. Spre exemplu, n-am bănuit că în toate filmele Disney există cel puțin un Mickey Mouse până când n-am văzut un filmuleț despre asta. Dar deși informația în sine e complet inutilă, descoperirea acestui mic aspect m-a bucurat enorm. Așadar, o întreagă carte construită exact în jurul referințelor obscure și a secretelor ascunse la vedere n-avea cum să nu-mi placă.

În plus, mi-a plăcut romanul și din perspectiva de programator. Apare în carte ideea de piață neagră de unde se pot cumpăra programe de spart diverse baze de date, parole și altele. Ideea e foarte reală, există și în acest moment și e foarte realist redată. De asemenea, în roman sunt și câteva mențiuni scurte despre cum se puteau „programa” lumile noi din SISAO: utilizatorii foloseau un meniu pentru a selecta diverse detalii, cum ar fi ce clădiri își doresc să aibă pe planetă, ceea ce, din nou, e foarte real și foarte bine explicat. Nu e surprinzător că o carte scrisă în 2011 să „nimerească” atât de bine realitățile tehnologice de azi, dar mereu mă bucur ca un copil atunci când partea IT a unui roman e prezentată corect. Nu de alta, dar m-am cam săturat de ideea că programarea e un fel de magie voodoo în care un tip cu ochelari bate în taste până când interfața grafică foarte sexy îl anunță că a reușit să spargă sistemul.

Revenind la carte, m-a captivat complet cu ajutorul lumii SISAO, a personajelor și a mizei ridicate. Deși în joc nu poți muri cu adevărat, ci doar să-și fie resetat avatarul, povestea are destule momente tensionate. Moartea este o posibilitate chiar în lumea reală, există sacrificiu și prietenie și multe elemente care creează o poveste bună, plină de acțiune, dar care ridică și niște întrebări despre realitatea virtuală. Filmul, în schimb, pălește prin comparație. Prietenului meu - care nu citise cartea - i-a plăcut, dar mie mi s-a părut cam sec și am cam bombănit din nou despre schimbările față de carte. A început totuși să-mi placă spre sfârșit, sunt câteva scene emoționante în timpul marii bătălii finale.

Deși povestea e asemănătoare, probele pentru găsirea cheilor au fost mult modificate. Până la un punct, am înțeles că aveau nevoie de scene mai dinamice (o cursă de mașini în loc de dezlegarea unei ghicitori), de referințe mai cunoscute (The Shining în loc de WarGames), de mai puține probe... Dar mi-aș fi dorit să nu schimbe atât de ciudat ideea lui Halliday. În roman, omul a vrut doar să creeze un joc pentru a aduce din nou în atenția publică lucrurile care l-au fascinat pe el, filmele, cărțile și jocurile care i-au marcat lui tinerețea. Filmul spune, în schimb, o poveste despre regrete și importanța lumii reale. În sine, noul mesaj e ok, dar mi se pare un clișeu cam fumat, așa mi-a lăsat un gust amar.

Totuși, filmul în sine nu e rău. Doar că nu e nici memorabil. Va genera probabil câteva meme-uri interesante, dar nu este noul Matrix. Ceea ce e păcat, pentru că e bazat pe o carte absolut superbă, pe care v-o recomand cu drag! Și tocmai de aceea, vă ofer posibilitatea de a câștiga un exemplar al romanului Ready Player One dezlegând ghicitoarea de mai jos și completând formularul cu răspunsul corect. Concursul durează până pe data de 13 aprilie. Mult succes!

Indiciul pe care-l cauți se-ascunde chiar în ghicitoare,
Te va ajuta să găsești Ọul Cuvântul-cheie este: Parzival și răsplata cea mare.

Concursul s-a încheiat!

Vă mulțumesc tuturor pentru participare! Câștigătoare este Oana Andrei. Mai multe detalii găsiți în postarea de pe facebook.


Film: Beauty and the Beast

Când eram mică, prințesa mea Disney preferată era Nala, prietena lui Simba din Lion King pentru că niciuna din domnițele care își găsesc prinții nu e la fel de interesantă ca o leoaică. În plus, Nala pleacă în căutare de hrană atunci când familia ei are nevoie, îl motivează pe Simba să nu mai fie un pui răsfățat și să-și asume responsabilitățile pe care ar trebui să le aibă un rege și luptă alături de el atunci când situația o cere, așa că prințesa-leu era și încă este unul din personajele mele feminine preferate.

Totuși, pe măsură ce am crescut și am început să mă îndrăgostesc de cărți, mi-am dat seama că mă regăsesc destul de mult în povestea lui Belle. E foarte ușor ca în mediul nepotrivit, dragostea unei persoane pentru cărți să fie privită ca o ciudățenie. Și bănuiesc că majoritatea celor care citesc acest articol visează să aibă într-o zi o bibliotecă asemănătoare cu aceea din castelul Bestiei. Așa că Belle a devenit prințesa mea umană preferată și am început să îndrăgesc din ce în ce mai mult povestea ei. N-am crezut niciodată că ar fi necesar un remake, dar dacă tot l-au făcut, mi-am dorit să fie suficient de fidel animației încât să placă, dar nu mi-am dorit să fie identic, ci am vrut ca diferențele să îmbogățească povestea. Și mi-am dorit să-mi placă. Ceea ce s-a și întâmplat, mi se pare un film mult mai realist și mai bine ancorat în timpul în care are loc acțiunea.

Ceea ce face filmul în primul rând este să rezolve câteva din nemulțumirile generate de animație. Și o face chiar din narațiunea de început, în care devine evident de ce nu e blestemat doar prințul, ci toți cei de la castel și de ce nimeni din sătucul din apropiere nu știe despre castelul aflat la câteva ore de mers de ei.

Și în sătuc sunt câteva diferențe, preferata mea fiind legată de Maurice, care nu mai e văzut ca nebunul satului, ceea ce e excelent pentru că înainte, faptul că Belle era văzută ca o ciudată mi s-a părut mereu o consecință a faptului că era fiica lui Maurice, însă acum, ciudățenia ei ține doar de ea însăși. În plus, se mai rezolvă elegant o problemă a animației: librăria care nu-și avea locul într-un sat în care cititul e privit ca un lucru nenatural și al cărui singur client nu plătea pentru cărți e înlocuită de cele câteva cărticele ale preotului local, ceea ce are mult mai mult sens.

Dacă tot vorbeam despre săteni, și Gaston primește un pic de backstory: este un căpitan întors de pe front, așa că fixațiile lui nebunești pot fi ușor puse pe seama unui stres post-traumatic. Însă deși din cronicile pe care le-am citit până acum, Gaston a părut preferatul tuturor, mie mi-a plăcut mai mult Le Fou, pentru că este unul dintre personajele care evoluează. Gaston e un narcisist cu o fixație care crește în intensitate, dar el nu trece prin nicio transformare. Le Fou, însă, are parte de un conflict interior puternic, deoarece deși îl iubește pe Gaston, nu e deloc de acord cu metodele lui. De fapt, Le Fou e singurul personaj care schimbă tabăra, ceea ce e impresionant.

De cealaltă parte a blestemului, avem o Bestie ceva mai umană ca aspect și mai complexă ca personalitate. În primul rând, figura e mai aproape de omenesc, ceea ce îl plasează în zona de uncanny valley, unde e înfricoșător prin faptul că nu e pe deplin uman, nici animal, dar are și o față mai expresivă atunci când nu se comportă sălbatic. Din punct de vedere al personalității, la fel cum situația lui Belle e schimbată de ceea ce aflăm despre tatăl ei, și povestea Bestiei devine mai plauzibilă după ce aflăm detalii despre părinții lui. Mai precis, schimbarea lui dintr-o persoană brutală și furioasă într-una caldă și deschisă devine mai credibilă și are mai mult sens.

Cât despre restul personajelor de la castel, ca aspect sunt foarte diferite de animație. Nu mai sunt adorabile, ci sunt mult mai realiste, tot în zona uncanny valley, ceea ce mi se pare mai plauzibil: blestemul trebuia să transforme castelul și pe oamenii din el într-un loc în care niciun om să nu-și dorească să rămână prea mult, așa că are sens ca mobila vie să fie înfricoșătoare, detaliu accentuat de interacțiunea inițială dintre servitori și Maurice, mult diferită de original (și motivul pentru care devine prizonier e diferit, dar mult mai apropiat de basmul original, ceea ce e o mare bilă albă din punctul meu de vedere).

În final, sunt și câteva cântece noi, dintre care am remarcat melodia Evermore, care e ea însăși încărcată de emoție, dar cântată de Bestie în timp ce Belle pleacă e incredibil mai emoționată. Am plâns ca un copil, a fost perfect momentul. Și melodia cântată de tatăl lui Belle mi-a plăcut, iar momentul când Belle urcă pe deal ca în Sunetul muzicii și cântă despre aventură mi-a dat fiori. În schimb, Be our guest mi s-a părut prea mult cu totul, momentul a fost atât de bogat încât a devenit greu de urmărit, iar cântecul lui Gaston putea fi mai dinamic (ca în muzicalul de pe Broadway, unde momentul de dans e atât de ritmic și de plin de viață încât e greu să nu începi să dansezi și tu). Cântecul care împrumută numele filmului a fost ok, deși strofa în plus putea lipsi în continuare, însă dansul dintre protagoniști a fost genial pentru că a inclus mai mult elemente specifice dansurilor de salon din acele vremuri, care mie mi se par mult mai interesante și mai incitante decât un simplu vals.

În concluzie, mi-a plăcut filmul. Nu era necesar, dar a fost făcut bine, cu toate omagiile pe care animația le merita, dar și cu toate modificările de care avea nevoie ca să fie un alt film. Nu mi se pare un film pentru copii, ci pentru cei care au copilărit cu filmul și își doresc mai mult. Dacă vreți să vă displacă, veți găsi suficiente motive, dar dacă sunteți deschiși la nou, atunci nu are de ce să nu vă placă. Și indiferent de părere, ascultați Evermore, pentru că e o melodie absolut genială, mai ales în interpretarea lui Josh Groban:

 
 

Film: Logan

Știam de ani de zile că acesta va fi ultimul film în care Hugh Jackman îl va juca pe Wolverine, super-eroul meu preferat. Știam de când am văzut teaserul de la finalul lui X-Men Apocalypse că o vom vedea pe X-23 alături de Logan. Știam de când am aflat că va fi un film R-rated că va fi diferit de ceea ce am văzut până acum. Și totuși, n-am fost pregătită pentru Logan.

 
 

Povestea:

Deși au fost mai mereu în tabere opuse, Xavier și Magneto au crezut întotdeauna că mutanții sunt etapa următoare în evoluția umană. Dar s-au înșelat: în 2020 mutanții au dispărut aproape în întregime, ultimul născându-se cu 25 de ani în urmă. Logan este unul dintre puținii rămași, dar anii l-au ajuns din urmă: are nevoie de ochelari de citit, rănile lui se vindecă mai greu, iar adamantiumul cu care i-au fost acoperite oasele îl otrăvește lent. Totuși, încearcă să ducă un fel de existență ca șofer de limuzină pentru a-l putea întreține pe Charles, un nonagenar considerat armă de distrugere în masă deoarece în absența pastilelor care să-i țină boala sub control, are crize în urma cărora cei din jur paralizează și mor asfixiați.

De visul lui Xavier al unei echipe de mutanți care să apere oamenii s-a ales praful, posibil chiar din vina lui. Însă o a doua șansă pare să apară atunci când o descoperă pe Laura, un copil mutant a cărei minte îi amintește de Logan și de sălbăticia lui. Iar istora Laurei nu e atât de diferită de a lui Wolverine, amândoi fiind rezultatul unor experimente care vor să obțină super-soldați. Și cei care dețin „copyright-ul” asupra Laurei o vor înapoi.

Părerea mea:

Eu am descoperit universul super-eroilor nu prin benzile desenate care au stat la baza lor, ci prin desenele animate cu care am crescut. M-au fascinat mereu pentru că erau puternici și faimoși... cu excepția găștii de mutanți, care au fost mereu urâți de societate. Așa am învățat ce înseamnă discriminarea și cum oamenilor le e teamă de ceea ce e diferit. Însă chiar și cu toată acea furie îndreptată împotriva lor, ei continuau să apere oamenii, continuau să spere într-un viitor mai bun.

Tocmai de aceea, acest film te va prinde nepregătit emoțional: speranța a murit o dată cu echipa X-men, care a lăsat în urmă doar povești cosmetizate și frumos-colorate, prinse în benzile desenate vechi. Acum nimeni nu mai vorbește despre mutanți, „problema” s-a rezolvat de la sine și toți pur și simplu așteaptă să moară. Wolverine cel nemuritor și Xavier cel plin de discursuri motivaționale așteaptă să moară. Așteaptă. Să. Moară. Fiecare minut de film te izbește cu adevărul ăsta. Am ieșit amorțită din cinematograf.

Iar Laura nu e mica rază de speranță. Scenele ei sunt crunte, ea însăși e greu de privit, mai ales că are câteva momente de aproape-normalitate, iar contrastul între acele clipe și scenele de luptă sau cele în care pare cea mai matură persoană din grup sunt dureroase. Nici măcar ideea că ea va putea, totuși, să scape și să aibă un viitor nu stă în picioare, pentru că totul pare o invenție deșartă.

Totuși, legătura dintre Laura și Logan e superbă și extrem de naturală pentru ceea ce sunt ei amândoi. La fel, scenele din casa familiei Munson sunt ca un fel de pauză de la toată negativitatea, deși e evident că se va termina rău (mi-a amintit oarecum de scenele din X-Men Origins, când Wolverine găsește niște oameni de treabă care au grijă de el). Dar nu mă așteptam la X-24, a fost cea mai nașpa surpriză.

Mai puțin surprinzător a fost finalul, dar tot a fost oribil de privit. A fost finalul perfect pentru un film perfect și încheierea perfectă pentru cel mai fain super-erou al tuturor timpurilor. Dar zău că nu aș putea revedea filmul prea curând, te lasă incredibil de gol pe dinăuntru și cel mai rău e că filmele vechi par mai seci acum...

Dar vi-l recomand, dacă sunteți fani ai lui Logan sau al seriei X-Men, aveți nevoie de filmul acesta. Nici măcar nu mai contează cum și dacă se integrează în firele narative ale celorlalte filme, nu are nevoie de asta, chiar nu contează. E perfect așa cum e.


Film: Passengers (Pasagerii)

Văzând trailerul, nu eram foarte hotărâtă dacă vreau sau nu să văd Passengers. Părea genul de film superb vizual (scena din piscină mi se pare minunată ca imagine), dar fără un plot prea consistent. Apoi Răzvan mi-a spus că e un fel de Titanic în spațiu, așa că am decis împreună cu prietenul meu să mergem să-l vedem ca pe un film romantic. În schimb, am fost suprinsă de faptul că trailerul ascunde o parte esențială din film, care îi dă poveștii greutatea de care avea nevoie.

Trailer:


Povestea:
Jim Preston (Chris Pratt) s-a îmbarcat pentru o călătorie de 120 de ani spre Homestead II, o planetă care urmează să fie colonizată de cei 5000 de oameni aflați alături de Jim pe nava Avalon. Pentru a supraviețui atât de mult timp, pasagerii și echipajul călătoresc în capsule de hibernare, însă, pentru prima dată, una dintre ele suferă o defecțiune și Jim se trezește mai devreme. Cu 90 de ani prea devreme.

Fără nicio posibilitate de a reveni în starea de hibernare, Jim e forțat să-și petreacă restul zilelor în compania lui Arthur și a celorlalți roboți de pe Avalon... Doar că defecțiunea care l-a trezit pe Jim nu e singulară, nava având multe alte suprize neplăcute pentru pasagerii ei.

Părerea mea:
Când am crezut că filmul va fi superb vizual, am avut dreptate, efectele speciale sunt exact așa cum trebuie. La capitolul „poveste”, însă, adevărul a fost undeva la mijloc. Are mai multă greutate decât am crezut, dar doar în prima jumătate, a doua e puțin cam forțată și conține și cel mai incredibil (în sensul de „deloc credibil”) punct culminant. Titanic în spațiu e o comparație bună, dar doar până la un punct, pentru că rezultatul final din a fost... să zicem „în oglindă”, ca să nu dau spoilere, și povestea de dragoste nu e așa plină de clișee precum cea din Titanic.

De fapt, în prima parte a filmului, ai senzația că ai văzut trailerul greșit, pentru că e foarte departe de ceea ce arată prezentările... din fericire, acestea nu setează așteptări prea înalte (precum cele de la Interstellar), ci, din contră, prea scăzute. Ceea ce trebuia să fie o poveste de dragoste într-o navă adormită devine o poveste despre singurătate și sănătatea mentală în aceste condiții, despre disperare și alegerile pe care te împinge să le faci. Mi s-a părut o poveste puternică și la început, și după, când ies la iveală urmările alegerilor lui Jim. Totul a fost bine gândit și frumos jucat.

Problemele poveștii apar mai târziu, când se află despre defecțiunile navei și începe repararea lor. Totul e prea la limită, descoperirea are loc exact în momentul oportun, cu clipe înainte de dezastru, apoi salvarea lui Jim atât din spațiu, cât și după e prea forțată. Coincidențele și norocul devin prea multe pentru ca povestea să mai fie credibilă. E frumoasă, e cu happy end, dar acesta e atât de forțat și improbabil încât aproape că merită privit ca un fel de critică subtilă la adresa nevoii de finaluri fericite. Pot fără prea multe eforturi să-l interpretez ca pe un fel de manifest: „uite, vă dăm ce vă doriți, dar chiar puteți să ne credeți? Nu era mai plauzibil un final mai dramatic?”. Și da, ar fi fost, aș fi vrut s-o văd și pe Aurora (Jennifer Lawrence) în situația lui Jim, aș fi vrut un fel de final deschis care, simultan, să dea sfericitate poveștii...

Pe scurt, e un film care merită văzut alături de persoane apropiate, tocmai pentru că e genul de film despre care poți, la final, să ai o dezbatere serioasă cu prietenii despre alegerile făcute și de personaje, și de regizor și scenariști. Nu e Arrival, nu e un film care va fi reținut pentru că e SF, dar e un film care te pune pe gânduri, și cred că asta e ceea ce contează cu adevărat.