Facultate

Jurnal: O balanță... amețită

jurnal.JPG

Am schimbat titlul articolului de vreo trei ori în ultimele cinci minute, celelalte variante fiind variațiuni pe tema „în sfârșit, libertate!”. Ideea e că am scăpat de sesiune și, ca de obicei, o să bat câmpii despre cum mi s-a părut semestrul ăsta.

Dar înainte, trebuie să spun că acesta a fost cel mai stupid final de „stresiune” de până acum. Deși sesiunea s-a încheiat marți, când am dat ultimul examen, stresul s-a terminat acum câteva ore, când am primit rezultatele acelui ultim examen. Nu știu alții cum sunt, dar la noi rezultatele se primesc în ziua examenului sau cel târziu a doua zi dimineața, nu peste o sută de ani. Și dacă examenul e unul la care n-ai habar dacă ai făcut de 10 sau de 4 pentru că nu știi cum se corectează, două zile sunt o problemă.

Mă rog, s-a rezolvat cu bine, deci se poate spune că a meritat. Și mai am 10 zile de vacanță, așa că n-ar trebui să mă plâng, nu? Totuși cred că exact asta o să fac, pentru că semestrul ăsta nu mi-a plăcut absolut deloc. Fără glumă, au fost dimineți în care mă întrebam de ce naiba mă mai duc.

Nu mă așteptam și nu mă aștept să-mi placă tot ce facem, nu plec de la premiza că fiecare om care îmi predă ceva va emana prin toți porii plăcere pentru ceea ce face, pasiune cu atât mai puțin. Nici măcar nu mă aștept ca toți să fie făcuți pentru meseria de profesor, dar nici măcar unu' care să-mi placă nu s-a putut? Am avut un singur prof căruia nu pot să-i critic modul de predare, ceea ce e foarte puțin nu neapărat ca număr, cât ca lucru pe care poți să-l spui.

Adică „nu pot să-l critic” nu e nici pe departe „a fost un curs ok”, care din nou e departe de „băi, cursul ăla chiar a fost super”. Și în afară de proful cu pricina, restul... nope. N-am să dau nume sau materii, am zis ce am avut de zis în formularele de feedback (unde chiar am fost mai diplomată decât mă credeam în stare), dar o să fiu fair play până la capăt: după primele săptămâni, n-am mai dat pe la majoritatea cursurilor. Am decis că decât să dorm trei ore la un curs pe care nu că nu vreau, dar nici măcar nu pot să-l urmăresc, mai bine fac ceva productiv sau măcar dorm la mine în pat, că e mai comod și mai politicos.

Am mai fost pe la fiecare curs cel puțin o dată pe parcursul semestrului și mi-am confirmat singură faptul că n-am motive să-mi regret absențele. Totuși, poate am nimerit eu prost și poate profii chiar erau ok la cursurile la care eu am lipsit. Mă îndoiesc, dar e posibil. De asemenea, e fair play să menționez și că am avut la laboratoare niște asistenți buni și foarte buni pe la unele materii, chiar dacă profii nu s-au ridicat la nivelul minimal la care speram.

Partea bună? Am înțeles că problema e la mine: omul de la catedră contează enorm pentru mine. Dacă mi se pare că lui nu-i pasă, clar nu poate să-mi pese mie. Ceea ce nu e bine... pentru mine, că lor nu le pasă :)) În rest, singura parte faină la facultate au fost chestiile extracuriculare pe care le-am făcut. Pe lângă faptul că m-am distrat enorm, am avut ocazia să învăț by doing chestii foarte utile, printre care și lucruri legate de interacțiuni umane.

Eu mă consider cam praf la partea socială a vieții în general, așa că oportunitatea de a lucra cu oameni a fost mai mult decât valoroasă. În plus, în toate activitățile extra au fost implicați oamenii ăia care emană pasiune la care mă refeream mai sus și nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru că am avut norocul să-i găsesc. Oamenii ăștia erau răspunsul pe care mi-l dădeam când mă întrebam ce rost are să mă mai deplasez până la facultate.

Bine, acum că am scăpat (temporar) de toate lucrurile neplăcute, mi-e ușor să găsesc momentele reușite, lucrurile faine învățate și faptul că baza motivației mele de a continua facultatea nu sunt doar niște oameni cu care, acum că îi cunosc, aș putea să-mi petrec timpul și în afara facultății, ci faptul că mie încă îmi plac calculatoarele și ceea ce poți face cu ele și încă mai am destule de învățat. Plus că-mi păstrez speranța ca pe viitor să am în față oameni de la care să-mi facă plăcere să învăț.

În absența lor, însă, pe lângă faptul că a trebuit să mă chinui să mă motivez să-mi pese de ceva semestrul ăsta, mi-a fost mai greu ca de obicei să împac facultatea cu cititul. Dacă e să-mi fac o radiografie interioară grosolană, exact astea sunt cele două laturi principale ale mele: sunt studentă și sunt cititoare. În ordinea asta, deși semestrul ăsta a trebuit să lupt cu mine însămi să-mi păstrez prioritățile în ordinea corectă.

De asta am menționat balanța amețită în titlu, pentru că mi-a fost foarte greu să-mi păstrez echilibrul. Când lumea reală nu-ți convine, a atât de ușor să-i întorci spatele în favoarea unei cărți, e aproape înfricoșător de ușor să nu-ți pese. Problema e că nu funcționează, capul vârât în nisip nu rezolvă nimic, problemele sunt tot acolo, doar că timpul în care poți să le rezolvi e mai mic. Și de parcă nu e de-ajuns, e obositor să te lupți cu propriul tău sictir mai ales când cei din jur se chinuie să ți-l alimenteze.

De asta a fost un semestru obositor și solicitant, nu pentru că materiile erau deosebit de grele/abstracte/inutile (deși unele au fost), ci pentru că mi-a fost greu să mă motivez doar eu, fără sprijin exterior. Am reușit în final, și sunt chiar mândră de mine, mai ales pentru că se pare că nu am atins vreun grad nemaipomenit de „miserupism” pentru că am depășit semestrul și mai ales sesiunea destul de onorabil. N-a fost chiar frumos, pentru că nefiind sigură pe anumite lucruri mi-a fost greu să mă autoevaluez și am așteptat majoritatea rezultatelor destul de stresată (totuși, comparativ cu alți colegi, chiar eram un munte de calm, ceea ce a fost drăguț, e interesant să vezi cum reacționează oamenii la stres, plus că a transforma experiența într-un moment de studiu social m-a ajutat să mai uit de propriul meu stres), dar în final a fost un capitol destul de ok din studenție...

Până la urmă, m-am plâns doar în vreo 8 paragrafe, se putea mult mai rău :))

Random thought #1:

E ciudat că deși n-am avut niciun profesor extraordinar semestrul ăsta, n-am avut nici vreunul oribil. În schimb, atunci când am cunoscut cel mai fain Prof-cu-majusculă, am cunoscut și cea mai abjectă ființă de pe fața pâmântului... O exista vreo balanță care asigură echilibrul profilor....

Random thought #2:

Am aflat rezultatele ultimului examen prin telefon de la o colegă, pentru că nu eram acasă, ci în Cărturești Carusel (impresii mâine... azi... whatever, vineri!), pentru că am vrut să văd noua librărie încă din prima zi de la deschidere. Se poate spune, așadar, că vacanța mea a început literalmente în clipa în care am pășit într-o librărie!


Jurnal: Despre timp

diary.JPG

A trecut un an de facultate... Un an!

Realizarea asta m-a lovit abia ieri și de data asta, nu mi-a plăcut senzația. Înainte să încep facultatea, pe lângă orele petrecute la școală, aveam foarte puțin de lucrat și acasă, așa că aveam destul timp ca să fac ceva ce-mi place. Citeam o carte sau scriam despre asta. Vedeam un film. Găseam un blog interesant. Ascultam întreaga discografie a unei formații doar pentru că mi-a plăcut o melodie. Făceam ceva în afara școlii.

Și niciodată nu mi s-a întâmplat să clipesc și să fi trecut deja o săptămână. Mai ales în clasa a 12-a, îmi amintesc că mi se părea că nu se mai termină. Nu voiam să se termine, dar eram și curioasă în privința vieții de student... Oricum, cert e că un an dura… un an!

Acum... Serios, unde s-a dus primul meu an de studenție?

Primul semestru s-a scurs destul de repede, dar al doilea a trecut parcă instantaneu. Am avut în continuare parte de agonie și extaz, puțin mai multă agonie față de primul semestru și ceva mai puțin extaz (dar sesiunea a fost mult mai reușită). Au fost multe teme pe care le-am detestat și care mi-au mâncat timpul și nervii, dar și câteva teme deosebit de interesante și plăcute care să compenseze (și una absolut genială pe care mi-e ciudă că n-am avut timp s-o fac, dar cu care vreau să mă joc vara asta, pentru că e prea faină ca să nu încerc s-o rezolv). Am avut cursuri pe care le petreceam întrebându-mă ce naiba caut acolo, dar și cursuri atât de faine încât nu înțelegeam de ce se terminau atât de repede. Agonie și extaz.

Însă, pe lângă asta, tot semestrul doi a fost o ceață în care zilele se confundau unele cu altele. Săptămânile la fel. Pur și simplu totul a trecut incredibil și neplăcut de repede. Și am avut mult prea puțin timp pentru ceea ce-mi place și n-are legătură cu facultatea. Dar ca din fiecare experiență, și din cea de semestrul acesta am învățat ceva.

Am învățat că detest să-mi fragmentez timpul. Nu suport să trebuiască să împart o activitate de 5 ore în bucățele de 10 minute, furate prin pauze. Nu suport să citesc un roman în metrou, două fraze acum, 2 pagini după ce am schimbat metroul și apoi încă vreo 5 pagini doua zile mai târziu, când e iar luni și merg la facultate. Și e valabil și pentru ce am de făcut pentru facultate, urăsc să scriu 3 linii de cod când am 10 minute și apoi, peste 6 ore plictisitoare să trebuiască să reiau. Și la citit, și la programat, pierdeam mereu cel puțin 5 minute aiurea, încercând să-mi amintesc unde rămăsesem, ce se întâmplase în roman sau care anume fusese ideea de la baza bucății de cod pe care o începusem. Oribil.

Și cu blogul era și mai trist pentru că aveam câte o idee de articol pe teme diverse (nu mai aveam trei ore la un loc să stau să citesc măcar un sfert de carte, așa că n-am mai citit aproape deloc, dar încă aveam destule subiecte despre care să scriu), dar îmi dădeam seama că aveam nevoie de o oră-două ca să-mi iasă postarea (atât petrec în medie scriind un articol, de la fereastra albă și până la forma finală de care să fiu mulțumită) și că nu am acest timp continuu. Din bucăți de câte 10 minute, când mai luam câte o pauză, se puteau face multe, dar pur și simplu nu suport să lucrez așa. Totuși, se pare că va trebui să învăț, dar o să-mi fac griji în legătură cu asta anul viitor.

Așadar, concluzia despre semestrul ăsta, pentru mine e... ambiguă. Au fost destule chestii care mi-au plăcut mai puțin decât în primul semestru. Au fost chestii care mi-au plăcut mult mai mult. Facultatea ca întreg încă îmi place pentru că mi-a oferit destule (nu doar cunoștințe sau abilități, dar și experiențe de viață, oameni frumoși și amintiri pentru toată viața). Dar unele dintre cele mai vii amintiri din tot semestrul nu au absolut nicio legătură cu facultatea. Și asta mă întristează puțin, la fel cum mă întristează faptul că semestrul trecut am fost doar studentă, nu și cititoare, blogger, uneori nici măcar fiică și soră pentru că au fost momente când familia mea avea chef de mine, dar eu eram prea ocupată sau obosită ca să fiu cu adevărat prezentă.

Dar ca să nu închei într-o notă tristă, vara asta o să recuperez din plin toate chestiile extra pe care regret că nu le-am putut face în timpul anului. După cum atestă activitatea mea aici și pe Goodreads, dar și familia mea pe care am bătut-o din plin la cap în ultimele două zile, deja am început :)


Jurnal: Paradoxul facultății

Notă: Nu știu dacă paradoxul meu e valabil și în alte facultăți, dar la mine pare să fie de-a dreptul axiomă, deci deja nu mai are nevoie de demonstrații, e ceva pur și simplu natural, o lege a firii.

jurnal.jpg

Există un moment din viața unui student în care el se simte brusc eliberat. În care are în sfârșit timp să doarmă. Ba chiar are timp și de un film. De o ieșire în parc. Timp de respirat. Timp să vadă că cerul e albastru, copacii sunt verzi, vrăbiuțele cântă... și normal, timp să se mire că e deja vară, pentru că ultimele lui amintiri lucide conțineau zăpadă.

Dar supriza, paradoxul, minunea, axioma este faptul că acest moment nu vine o dată cu vacanța. Cel puțin, nu în cazul meu. Nu, minunea, aerul curat, plămânii plini, creierul lucid, somnul, o, Doamne, SOMNUL!, toate se întâmplă în sesiune.

Brusc, nu mai am parte doar de câteva ore furate seara și între cursuri, ore pe care le petrec învățând. Brusc, sunt istorie zilele în care mă întorc moartă de oboseală de la un parțial (care și așa mi-a mâncat dimineața de sâmbătă) ca să trebuiască să termin tema care are deadline în seara aia. Acum nu mai trebuie să aleg ori să nu dorm, ori să renunț la câte o temă „că intru în examen și fără ea”. Nu. Gata.

În sesiune am două, trei, uneori chiar patru zile întregi ca să învăț pentru un singur examen. Deci am timp să dorm. Sau să-mi fac unghiile. Sau să văd un serial. Și am menționat somnul, nu?

În plus, în sesiune există niște zile magice: zilele examenelor. Da, examenul în sine e nasol, ești stresat, orice scrii începe să ți se pară incorect, timpul nu ți se pare nici pe departe suficient, creierul tău pare gol etc etc. Dar examenul durează doar câteva ore. Și se termină. Și niciun student de pe planetă nu mai face nimic în ziua respectivă și toată lumea știe asta. Deci practic ai o zi liberă. Și e vară. Lumea e a ta. Colegii tăi sunt la fel de liberi ca tine, parcurile, terasele, cinematografle vă așteaptă.

În sesiunea din iarnă, credeam că doar mi se pare că e mai „respirabil”, mă gândeam că sunt eu la început și că devine greu pe parcurs. Bine, era și prima sesiune, deci era și ceva mai mult stres ca acum, dar zău, de aproape două săptămâni încoace, parcă respir alt aer... Am fost la cinema, la X-men! Am fost la Bookfest aproape două zile întregi! Am găsit până și timp să scriu pe blog! (Pentru citit încă n-am găsit multele ore de care am nevoie, dar mai e puțin și vine vacanța și atunci să te ții, pentru că habar n-aveți cât de dor mi-a fost de blog și de voi și de cărți...) Cât de fain e asta?

Acum, singura mea dorință e să nu fi tentat soarta cu articolul ăsta și să nu ajung să regret că am zis că în sesiune e mai bine... Am bătut în lemn de câteva ori, sper că ajunge și că va fi la fel de bine și pe viitor. Oricum, pentru toți cei care se află în perioada examenelor/tezelor/testelor acum, multă baftă! Și hang in there, mai e foarte puțin și vine vara. Și nu știu ce planuri aveți voi, dar eu am de gând să carpe the hell out of every diem!


Jurnal: Agonie și extaz

Gata, am scăpat întreagă din prima mea sesiune! Aproape că m-am ținut de cuvânt și aproape că nu m-am atins de blog în perioada aceasta :)

În schimb, m-am mulțumit cu crearea unei schițe mentale pentru acest articol. Sau cu încercarea de a crea o schiță, deoarece atunci când nu scriu efectiv, foarte rar reușesc să gândesc în fraze cu subiect și predicat. Așa că acum am în cap niște idei vagi, niște puncte pe care vreau să le ating și multe, multe imagini pe care vreau să le transform în cuvinte, multe momente pe care vreau să le consemnez.

Tocmai de asta îmi place să scriu în jurnal, fie el personal sau public, pentru că scrisul mă ajută să-mi fac măcar puțină ordine în gânduri, suficient cât să le transform din haos în fraze ordonate.

Revenind la subiectul articolului, cred că e deja destul de evident că titlul nu se referă romanul lui Irving Stone, ci la primul meu semestru ca studentă. Acum că s-a terminat, cred că pot trage liniștită linie ca să adun tot ce s-a întâmplat. Iar rezultatul ar putea fi descris în exact două cuvinte. Ați ghicit, ele sunt agonie și extaz. Nu neapărat în ordinea asta, ci foarte, foarte amestecate. Dar prefer să reordonez evenimentele și să încep cu cele rele.

De-a lungul timpului, mi s-a spus despre clasele și școlile pe care am vrut să le aleg că sunt grele. Zvonurile au început cu clasa din care am vrut să fac parte într-a 5-a și s-au încheiat (deocamdată) cu facultatea pe care mi-am ales-o. Fără aroganță, părerea mea până anul acesta a fost că toate erau doar zvonuri. În generală n-am avut nicio clipă probleme la vreo materie, în liceu aveam o grămadă de timp și nu știam ce să fac cu el (de cele mai multe ori, l-am cam irosit aiurea, dar trecem peste...).

Așa că atunci când am auzit că la Calculatoare la Poli e greu, am cam luat ideea în râs. Celor care încercau să mă sperie le îndrugam cum că îmi plac provocările, că nu mă deranjează să muncesc etc etc în timp ce adevărul a fost că, pe lângă faptul că nu-i luam în serios, oricum nu prea am avut de ales. Nu vă imaginați că m-au forțat părinții sau altă bazaconie din asta :))

Nu, pur și simplu sunt o fire care se plictisește înfricoșător de repede și care nu suportă să facă lucruri care nu îi plac. Și când spun că nu suport, vreau să zic că știu că nu sunt capabilă fizic sau mental să fac toată viața o meserie care nu îmi place. Pot să îndur, dacă trebuie, dar nu prea mult. Și deși în liceu mi-au plăcut multe materii, să lucrez cu calculatoarele a fost singura chestie pe care mă puteam vedea făcând-o pentru... well, pentru tot restul vieții :)). Așa că am ajuns unde sunt. Și, pentru prima dată, zvonurile au fost adevarate...

Facultatea asta e grea. E nasoală, îți mănâncă timpul, nervii, te face să blestemi ziua în care i-ai călcat pragul și te face să descoperi o latură a ta care știe să înjure extrem de inventiv și pentru perioade lungi, fără repetiții. Te face să ajungi să-ți dorești ca laptopul tău să aibă senzori pentru durere ca să poți să-l faci să simtă măcar o fracțiune infimă din agonia prin care treci. Semestrul acesta a fost prima dată când am stat trează peste 12 ore, petrecându-mi aproape fiecare moment lucrând. Mi-am descoperit noi limite, habar n-aveam câtă frustrare pot înghiți, câtă dezamăgire și cât regret pot duce și câte lucruri pot suporta, fără să mă opresc din a funcționa totuși ca un om... ei, nu chiar normal, ci doar aproximativ la fel de aproape de normal pe cât am fost vreodată.

Și aș face-o din nou. Și din nou. Cu enorm de multă plăcere.

Tot aici am cunoscut și niște... am să le zic oameni, deși... Mi-am dat seama cât de protejată am fost până acum, cum oamenii despre care auzeam pe la știri sau prin povești ale cunoscuților există în realitate. Oameni care te fac să-ți pierzi speranța în omenire și pe care dacă îi revezi pe stradă 10 ani mai târziu, treci pe celălalt trotuar. Și nu mă refer neapărat la colegi, din păcate. Dar nu regret. Nici pe departe.

Pentru că dincolo de agonie, dincolo de stres, lipsă de somn, înjurături, întrebări existențiale din familia lui „Ce caut eu aici? Și la ora asta?!”, facultatea de Calculatoare e minunată. Pentru că te face să te simți un om mai bun, mai puternic, te face să descoperi lucruri incredibile și minunate despre tine însuți/însăți. Și vine cu un enorm sentiment de satisfacție.

Muncești ca măgarul, suporți dincolo de limite... și apoi e un moment magic, aproape divin, de extaz în care pe ecran scrie Test Passed sau îți apare afișat punctajul maxim. Momentul în care o bucată de fiare și circuite face ce vrei tu și prinde oarecum viață pentru câteva clipe scurte, suficiente ca să ruleze sutele de linii de cod care ți-au mâncat literalmente sufletul. În acele clipe îți primești sufletul înapoi, îl scuturi de praf, și o iei de la capăt pentru că merită. E cel mai frumos sentiment din lume.

Și oamenii... Doamne, sunt incredibili! Sunt minunați, calzi, generoși, săritori, te suportă când ești mort de somn sau plin de energie de la cafelele fără număr pe care le-ai băut, te susțin când vrei să renunți și te ajută când te blochezi. Și nu așteaptă nimic în schimb. Hell, te simți un om mai bun doar pentru că i-ai cunoscut. Și te simți un om mai bun când îți dai seama că le semeni. Din nou, nu mă refer doar la colegi.

Mi-am dat seama demult că în România există și profesori minunați. Nu buni, ci extraordinari, oameni de la care ai de învățat mai mult decât o materie, oameni pe care poți să-i respecți și în afara școlii. Am avut din nou ocazia să cunosc astfel de oameni, doar că, de data asta, prin comparație cu ceilalți profi din facultate, au părut nu doar extraordinari, ci străluciți. Folosesc pluralul pentru că au fost fix doi :)) Sau, având în vedere cum e gândit sistemul din facultate, au fost două materii, fiecare având nu doar un profesor excepțional, dar și o echipă de asistenți geniali pe care nu i-aș fi schimbat pentru nimic în lume (și de la care, din nou, am avut ce învăța nu doar în ceea ce privește materia în sine, ci și despre viață în general).

Nu cred că îmi amintesc ultima dată în care am folosit atâtea superlative (fără să fie vorba despre o carte, desigur), așa că o să vă dau un exemplu, ales intenționat deoarece in momentul de „extraordinaritate” pe care o să-l povestesc, unul dintre profesorii aceia minunați m-a lăsat fără cuvinte și regret că n-am reușit să leg doua fraze coerente ca să-i mulțumesc pur și simplu pentru că există. Poate reușesc acum :)

În seria noastră sunt peste 100 de studenți. Imaginați-vă un amfiteatru cu peste 100 de oameni. Acum imaginați-vă că trebuie să le captați tuturor atenția și, mai mult, să-i faceți și interesați. Deja e dificil, nu? Proful meu nici nu s-a încălzit. Începuse să vorbească de vreo.... 30 de secunde?... și peste 100 de oameni erau atenți și interesați. Ei bine, nu s-a oprit aici. Un minut mai târziu, un amfiteatru plin râdea, eram cu toții destinși și ne simțeam bine. A fost prima dată de la începerea anului școlar când m-am simțit cu adevărat bine la un curs. Nu, acesta nu a fost marele moment de „extraordinaritate”. Omul s-a apucat să ne cunoască. Pe fiecare în parte. Un semestru întreg, simplul fapt că el putea să-ți spună pe nume când ți se adresa la curs sau în afara lui a schimbat cu totul atmosfera, a transformat-o într-una caldă și incredibil de plăcută.

Eu personal, dar și mulți dintre colegii cu care am vorbit, veneam la curs de plăcere. Un semestru întreg, fraiera de mine a crezut că ne reținuse numele și figurile, că știa eventual cine vine pe la curs și cine nu. Doar că, pe la început de an, proful ne chemase pe grupe să ne întâlnim o oră-două în afara orelor de curs ca să ne cunoaștem mai bine. Fiecare a spus câte ceva despre el. Fiecare a aflat câte ceva despre ceilalți. În plus, eu am aflat câte ceva și despre mine, pentru că a fost prima dată când am explicat cu cap și coadă de ce îmi plac mie calculatoarele. (După cum spuneam la început, mi-e greu să gândesc în fraze cu subiect și predicat, așa că deși știam care sunt motivele mele, a fost prima dată când le-am organizat în fraze și a fost printre puținele dăți când, în timp ce vorbeam, mi-am simțit pasiunea în voce.)

Dacă ați avut răbdare să citiți până aici, deja sunteți niște cititori awesome și vă iubesc că ați avut răbdare cu mine, pentru că în sfârșit urmează momentul de „extraordinaritate”: După cum spuneam, fraiera de mine a crezut că proful asocia nume cu figuri și asta era marea magie. Însă, în ziua examenului, la afișarea rezultatelor, a venit și momentul mult așteptat al trecerii notelor în carnete. Pe lângă faptul că a insistat să le treacă personal pe toate, în timp ce trecea nota în carnete, schimba câteva vorbe cu fiecare. Eu, în ziua când ne-am prezentat cu toții la începutul semestrului, am menționat și blogul meu pentru că pentru mine, e o chestie extrem de importantă.

Un semestru mai târziu, dintre cei peste 100 de studenți din anul meu (plus cine-știe-câți din anii mai mari unde predă), omul mi-a zis că nu i-a venit să creadă că în vacanța de iarnă am scris aproape zilnic pe blog. Deci nu numai că ținuse minte cum mă cheamă, nu numai că asocia mutra mea cu un nume, dar știa că am un blog, și culmea, și intrase pe el. Și ca bonus, după ce ne trecea notele, se ridica și dădea mâna cu fiecare în parte. (Fiind fată într-o facultate destul de plină de băieți, se întâmplă mult prea rar ca o persoană să dea mâna cu mine)

Mie chestia asta mi-a luat piuitul. Nu știu, poate părea irelevant, emotiv, aiurea... Pentru mine, lucrurile mici sunt cele care fac diferența între „ok” și „extraordinar de nemaipomenit”. În clipa aia, am fost incapabilă să răspund, pur și simplu nu-mi mai găseam corzile vocale. Îmi aduc vag aminte că am bâiguit ceva (care probabil semăna cu potato). Așa că încerct să-mi iau revanșa abia acum, două săptamâni mai târziu: Mulțumesc pentru tot! Și acest tot include mult mai multe decât credeam că ar face vreodată un profesor pentru studenți, începând de la o materie bine structurată și bine predată (ceea ce deja e mult peste medie) și încheind cu lucrurile mici care fac diferența și cu toate activitățile extracuriculare organizate pentru noi.

Așadar, per total, extazul a câștigat clar în fața agoniei. Fiecare moment nasol a meritat pentru că am avut sute de motive mai mari sau mai mici pentru care să merite și am adunat sute de momente în care să pot exclama „de asta am venit aici!”. Poate nu pare mult, dar sentimentul ăsta... e totul :).