Evelyn Skye

Recenzie: Destinul coroanei (Jocul coroanei #2)

După ce am terminat de citit Jocul coroanei, am avut parte de un mic conflict interior cu privire la o posibilă continuare. Pe de-o parte, mi-a plăcut mult finalul deschis al primului volum al seriei, mi se părea o încheiere satisfăcătoare a poveștii. Pe de altă parte, mi-am dorit să mai călătoresc prin Rusia magică a Vikăi și a lui Nikolai, așa că am fost curioasă ce aventuri s-ar putea ascunde într-o continuare.

Totuși, conflictul meu n-a durat prea mult, pentru că am aflat repede că exista deja o continuare, așa că am așteptat cuminte traducerea ei, apoi m-am pus pe citit.

Notă: Dacă nu ați citit încă primul volum, s-ar putea să vreți să săriți peste partea în care povestesc acțiunea din Destinul coroanei, deoarece va conține câteva spoilere destul de importante din prima carte a duologiei. Totuși, în a doua parte a recenziei nu voi oferi niciun spoiler ;)

Povestea:

După terminarea Jocului coroanei, toți cei implicați și-ar fi dorit să aibă parte de ceva timp în care să-și jelească morții și să învețe să facă față noii situații. Însă cu țarul mort și cu mișcările împotriva coroanei devenind din ce în ce mai vocale, nimeni nu are timp de odihnă.

Pașa trebuie să se obișnuiască repede cu povara noii sale țări, în timp ce Vika trebuie să învețe că a fi Mag imperial nu înseamnă nici pe departe că e liberă să facă orice își dorește. Și deși amândoi trebuie să-și accepte partea de responsabilitate pentru moartea lui Nikolai, băiatul nu a dispărut încă din viața lor.

Supraviețuind, dar rămânând doar o umbră blocată într-un vis, Nikolai încearcă să găsească o cale de a se elibera. Însă singura lui șansă e să accepte ajutorul mamei sale, care e în același timp ucigașa tatălui său. Dar ajutorul ei vine cu un preț greu de prevăzut.

Părerea mea:

Am așteptat câteva zile de când am terminat romanul ca să pot scrie despre el. Am vrut să am ceva timp de gândire, pentru că am fost destul de dezamăgită de final. Ceea ce, retrospectiv, e puțin ciudat, deoarece finalul e foarte fain. Însă pe moment, inima mea de gheață și-ar fi dorit ceva mai multă dramă și durere pentru personaje.

În rest, n-am nimic de reproșat cărții. Mi-a plăcut mult antagonistul, identitatea lui a fost o surpriză plăcută. Modul în care el a devenit ceea ce este, dar și în care a fost înfrânt mi s-au părut niște dovezi de ingeniozitate din partea autoarei. În plus, personajul negativ m-a ajutat să înțeleg mult mai bine felul în care funcționează magia în acest univers, ceea ce mi-am și dorit de la o continuare a primului volum. Îmi place ca orice doză de supranatural să aibă niște reguli clare, altfel intervenția magiei începe să pară doar o metodă folosită de autor pentru a-și scăpa personajele din situații fără scăpare. Aici, din fericire, nu e cazul, așa că am putut să mă transpun în poveste.

Și apropo de poveste, mi-a plăcut și documentarea din spatele acestei Rusii paralele. Deși istoria acestei serii e foarte diferită de cea a Rusiei, micile detalii care amintesc de locul și timpul în care are loc povestea sunt superbe. Obiceiuri, îmbrăcăminte, expresii, toate sunt foarte bine inserate în text. Nu avem parte de „burțile” pe care le strecoară unii autori pentru a-și demonstra documentarea, ci toate detaliile sunt doar menționate, suficient cât să creeze atmosfera acelor timpuri.

De asemenea, mi-a plăcut modul în care se dezvoltă personajele în acest volum. Vika, Pașa, Nikolai, dar și Iuliana sau Renata evoluează de-a lungul poveștii, tragediile prin care au trecut forțându-i pe toți să se maturizeze, să ia decizii drastice, să învețe că timpul nu poate fi întors și lucrurile nu pot niciodată reveni la simplitatea pe care o aveau înainte ca lumea să se fi întors pe dos. Știu că un element atât de banal precum evoluția personajelor n-ar trebui să fie un motiv suficient pentru a lăuda o carte, dar am senzația că de-a lungul timpului am citit atâtea cărți cu personaje de carton, încât am ajuns să apreciez faptul că personajele sunt bine scrise.

În concluzie, în ciuda faptului că mi-a plăcut mult finalul primului volum, mă bucur că a existat și această continuare. Destinul coroanei e o carte care ridică miza din primul volum, dar oferă și rezultate pe măsură. Și chiar dacă finalul nu a fost pe gustul meu evil, mi-a plăcut o nouă călătorie într-o Rusie vrăjită pe care Evelyn Skye m-a făcut s-o iubesc. Vă recomand cartea dacă vă plac poveștile magice, dar și dacă ați vrea să citiți o istorie alternativă care ar fi putut fi reală dacă Pământul ar fi fost un loc puțin mai magic.


Recenzie dublă: Jocul coroanei vs Trei coroane întunecate

Am terminat Jocul coroanei acum câteva săptămâni și m-a lăsat puțin confuză cu privire la propriile sentimente, așa că am decis să las să mai treacă o vreme până să pot scrie un articol mai coerent decât rant-ul de pe Goodreads. Apoi, citind Trei coroane întunecate, am început să văd câteva elemente tratate similar, dar și aceeași idee abordată diametral opus, așa că m-am gândit că un articol în care să pun cele două povești una lângă alta ar putea fi interesant. Să vedem dacă și iese :)

Poveștile:

Jocul coroanei e un concurs la fel de vechi ca magia Rusiei, al cărui Țar trebuie să aibă mereu alături un Mag. Când acesta moare, se naște un copil care poate mânui toată magia străveche a țării. Însă există și situații în care se nasc doi astfel de copii, dar, pentru că izvorul magic e limitat, nu poate exista decât un singur Mag. Prin urmare, atunci când există mai multe persoane cu har, Țarul inițiază Jocul Coroanei, o înfruntare magică pe care o poate câștiga unul singur, învinsul fiind condamnat la moarte.

Vika și Nikolai sunt doi tineri care pot mânui acel izvor străvechi, așa că sunt condamnați să se lupte până la moarte. Înfruntarea lor îi va obliga să se cunoască mai bine, însă cum poți să mai omori singura persoană care e la fel ca tine, când abia ai început să o descoperi? Totuși, ce șansă are prietenia lor atunci când unul dintre ei va muri curând? Și cum ar putea vreunul dintre ei să câștige, știind că asta ar însemna uciderea celuilalt?

 

Trei regine magice se nasc în fiecare generație de conducători ai insulei Fenbrin, însă doar una poate deveni conducătoare. Primii ani și-i petrec împreună, ca niște surori bune. Apoi sunt despărțite, fiecare fiind dată în grijă familiei care are același dar: controlul asupra elementelor, rezistența la otravă sau controlul asupra plantelor și animalelor. Până la 16 ani, fiecare încearcă să devină cât mai puternică, apoi au un an la dispoziție ca să-și asasineze celelalte surori. La final, una singură poate fi regină.

De două generații, insula a fost condusă de o regină toxică, astfel încât familia Arron a căpătat tot mai multă putere. Însă se pare că au ajuns la capătul domniei lor, deoarece regina Katharina abia rezistă la cele mai ușoare otrăvuri, în ciuda încercărilor repetate ale Arronilor de a-i întări imunitatea. În schimb, favorita pare a fi regina Mirabela, o elementală care stârnește furtuni și dansează cu focul, care are și susținerea fățișă a bisericii. La coada „clasamentului” se află regina Arsinoe, care nu poate face o floare să înflorească oricât de mult ar încerca.

Însă o dată cu apropierea ceremoniei de Beltane, care marchează 16 ani de la nașterea reginelor, prietenii și susținătorii celor trei fete încep să pună la cale diverse planuri prin care să răstoarne balanța puterii în favoarea propriei regine.

Părerea mea:

Acum cred că e mai ușor de ghicit de ce mi s-au părut similare: ambele romane au la mijloc lupta până la moarte pentru a câștiga putere, sub o formă sau alta. De asemenea, ambele sunt primele volume ale seriilor din care fac parte și ambele prezintă niște personaje pe care le vei îndrăgi, care sunt condamnate. Inițial, chiar mi-am dorit ca unul din protagoniștii Jocului coroanei să moară, pentru că povestea se concentra atât de mult pe a te face să-ți placă și Vika și Nicolai, încât puteam să jur că vor supraviețui amândoi miraculos. Și asta n-ar fi fost o poveste prea bună (știu, sunt un monstru. Serios, m-am simțit oribil când am conștientizat că îmi doream ca unul din cei doi să moară. Nici măcar nu-mi păsa care. Mon-stru!).

A doua oară am fost mai pregătită pentru atașament emoțional, așa că am empatizat mai repede cu cele trei surori, deși mi s-au părut mai bine construiți Nikolai și Vika. Totuși, Katharina, Mirabela și Arsinoe sunt până la urmă niște regine, așa că poate a fost intenționat faptul că stârnesc în primul rând respect. Citind Trei coroane întunecate, am avut, totuși, o preferată care chiar credeam că va triumfa, dar finalul a aruncat toată povestea în aer, așa că habar n-am ce să cred sau ce șanse mai are regina pe care mi-o doresc eu pe tron.

Apropo de final, e unul din lucrurile care au fost abordate diferit: la finalul Jocului coroanei chiar aflăm deznodământul jocului, pe când în romanul Trei coroane întunecate, competiția abia începe, lucru care m-a deranjat neașteptat de tare. În ultimul timp, mi se pare că autorii de serii au început să-și gândească fiecare volum ca pe o piesă dintr-un puzzle, dar o piesă cu o poveste proprie, cu un deznodământ parțial, ceea ce mi se pare logic. Atunci când acest lucru nu se întâmplă, pe parcursul întregului volum se construiește o tensiune care în final nu e rezolvată, ceea ce e frustrant. Și înțeleg că acesta e scopul, dar părerea mea e că nu vrei ca potențialii cititori să asocieze volumul tău cu un sentiment negativ. O mică rezolvare a unei părți a tensiunii mi s-ar fi părut o idee bună. O alegere curajoasă, precum deznodământul din Jocul coroanei mi s-ar fi părut și mai bună.

Însă un capitol la care Trei coroane întunecate stă mult mai bine față de Jocul coroanei este abordarea jocurilor politice. În Jocul coroanei, accentul cade mai mult pe magie, pe când Trei coroane întunecate ne arată culisele puterii, modul în care cei din spatele liderilor încearcă să fie niște păpușari mai buni decât ceilalți și cum uneori, rezultatele sunt spectaculoase... sau eșuează spectaculos.

Și ca să închei într-o notă pozitivă, ambele volume construiesc o atmosferă de poveste. Jocul coroanei m-a făcut să simt că am vizitat cu adevărat Rusia țaristă, cu toate locurile ei încărcate de istorie, dar și de o magie străveche. Trei coroane întunecate m-a purtat într-un ținut ascuns în ceață în care orice e posibil, în care o pumă ar putea fi cel mai bun prieten al unei fete, iar cele mai periculoase otrăvuri ar putea fi cele mai gustoase condimente.

În concluzie, cred că o să vă placă ambele volume. Amândouă ridică miza prin construirea unor personaje care vor fi sacrificate. Totuși, fiecare dintre cele două serii tratează această miză altfel, unul concentrându-se pe latura umană și emoțională, celălalt pe latura politică și pe manipulările din culisele puterii. Ambele o să vă facă să vă pierdeți prin lumi fantastice și ambele o să vă ajute să vedeți că e mai greu să-ți dorești să ai și tu puteri magice atunci când acestea vin cu prețul unei vieți, dar și că binele și răul nu mai sunt atât de clar delimitate în literatura contemporană. Și asta, din punctul meu de vedere, e minunat.