Eugen Cadaru

Recenzie: A opta zi e-n fiecare noapte

Vi s-a întâmplat vreodată ca, fără să vă dați seama, din cauza unui sentiment puternic să strângeți ceva în mână, să vă încleștați degetele în jurul unui obiect oarecare cu atâta îndârjire încât să vi se albească încheieturile și totuși să nu vă dați seama că faceți asta, să nu sesizați gestul o vreme? Și apoi, când v-ați dat seama ce făceați, să deschideți pur și simplu palma și să simțiți ușurarea din mușchi, din piele?

Cam asta e senzația pe care ți-o dă lectura volumului de debut al lui Eugen Cadaru: că te-ai agățat cu îndârjire de niște idei, că strângeai lumea din jurul tău în pumnul logicii reci, chirurgicale, dar că acum sesisezi faptul că făceai asta și eliberezi pumnul, (re)începând să privești lumea cu acea naivitate sinceră a copilului care știe cu toată ființa lui că lumea din jur nu e cea pe care o descriu adulții în cuvinte seci, ci e un loc plin de culoare și magie în care lucrurile bune se întâmplă cu adevărat.

N-am să vorbesc despre genurile celor 15 povestiri, pentru că deși sunt diverse, eu le-am privit pe toate ca pe niște mici fisuri în realitate, ca pe niște universuri aproape identice cu al nostru, dar în care regulile sunt puțin - doar puțin - schimbate, în așa fel încât să poți crede în realitatea poveștii. Și faptul că realitatea pe care noi o cunoaștem și o luăm de bună e ușor schimbată prin intermediul unui personaj din basme, a unui gadget sau a unui ceva inexplicabil contează mai puțin decât sentimentul pe care ți-l dă lectura: unul luminos. N-am cum să-l descriu altfel, decât ca pe o senzație de lumină și de căldură, de relaxare și de eliberare.

E adevărat că uneori, autorul pare ferm hotărât să-ți transmită o lecție, dar modul blând în care o face e superb. Mereu mă așteptam ca un comportament considerat greșit să fie corectat cu mai multă sau mai puțină brutalitate de către forțele care guvernează lumile lui Eugen Cadaru, însă niciodată n-a fost vorba de o pedeapsă divină sau de o răzbunare a acestor forțe, ci pur și simplu în viața personajelor au avut loc niște evenimente pe care mai apoi a trebuit ca fiecare dintre protagoniști - și, prin extensie, fiecare cititor - să le interpreteze în modul său, să le potrivească propriei perspectivă, să le înțeleagă după cum dorește. E vorba despre a-i arăta cuiva un drum și apoi a-l lăsa să ia singur decizia dacă va păși sau nu pe el.

Mărturisesc că scriind aceste cuvinte, m-am concentrat mai mult asupra unui singur text decât asupra tuturor, luate la un loc. Mi-au plăcut toate, mi-a plăcut să regăsesc unele povești cunoscute (Moștenirea și Între oglinzi, care mi-au readus același zâmbet ca prima dată când le-am citit), mi-a plăcut diversitatea temelor, de la trecutul care nu trebuie uitat pentru că oricum nu poate fi șters (Comoara din camera de piatră), la societatea care te face prizonier fără să-ți dai seama, folosindu-se de dorințele și ambițiile tale ca să te prindă în plasa rutinei (A opta zi e-n fiecare noapte), la faptul că legendele și tradițiile nu s-au născut din neant, ci au o fărâmă mai mare sau mai mică de adevăr, în funcție de modul în care alegi să privești lumea din jur (În gară sau Ambasadorii), dar povestea mea preferată a fost Cum am devenit ecologist.

Pe scurt, e povestea unui softist născut și crescut la oraș (da, în mod evident m-am identificat cu el), care printre altele, a crezut mereu că mediul înconjurător e doar o resursă care trebuie exploatată la maxim (cu asta n-am fost de acord), însă o întâmplare pe care n-a reușit niciodată să și-o explice îl face să-și reconsidere punctul de vedere. Ce mi-a plăcut la poveste, pe lângă faptul că protagonistul era „de-al meu”, a fost faptul că a fost redată extrem de veridic. Un om care prin felul său de a fi și prin profesia sa vede lumea după anumite tipare nu se transformă peste noapte, nu se răzgândește imediat, după cum bate vântul. E nevoie de ceva extraordinar ca să faci un astfel de om doar să reconsidere o perspectivă și chiar și un astfel de eveniment nu e de-ajuns ca să-l convingă pe deplin dacă nu-l înțelege. Și exact printr-un astfel de moment extraordinar și de neînțeles trece programatorul, iar modul în care îl povestește, cu o doză serioasă de scepticism, dar lăsând deschisă și o portiță cum că „poate totuși a fost adevărat”, lăsând cititorul (spun cititorul pentru că povestea lui pare o confesiune scrisă, nu o poveste spusă unui ascultător) să creadă ce vrea, fără să încerce să-l convingă de nimic deoarece el însuși nu e convins, ci doar conștient că ceva s-a schimbat în forul lui interior. În plus, în poveste mai sunt prezente câteva personaje pe care le-am găsit extrem de interesante și de ușor de plăcut, așa că eu cred că o să vă placă indiferent dacă empatizați cu softistul sau nu.

Așadar, recomand acest volum tuturor celor care vor nu doar o pauză de la cotidian, ci și o porție de seninătate și de lumină, de relaxare și de renunțare, cel puțin pentru o vreme, la încleștare...


Limbajul ne face umani?

Recenzie: CPSF #12-13

Povestea: Autorul semintelor de acacia de Ursula K. Le Guin:
Subintitulată ...și alte extrase din Journal of the Association of Therolinguistics, povestea se prezintă sub forma unor articole despre descoperiri uimitoare în domeniul limbajului animal: primul text „scris” (sau mai bine zis consemnat) de o furnică, poezia efemeră a pinguinilor, ale cărei versuri sunt chiar dansurile lor subacvatice și, la final, un editorial care aduce în discuție problematica limbajului în general, dar și posibilitatea ca în viitor, omenirea să reușească să descifreze limbajul plantelor și, de ce nu?, chiar și pe cel al pietrelor.

Părerea mea:
Textul în sine are doar 8 pagini și e scris exact ca niște articole, așa că practic, în poveste nu „se întâmplă” nimic, nu e o nuvelă plină de acțiune sau de răsturnări de situație, de personaje de neuitat sau de lumi în care să vrei să trăiești. Și totuși, e un text superb, pe care nu poți să-l uiți mult timp după ce l-ai citit și care te pune serios pe gânduri.

Din punctul meu de vedere, povestea începe gradual, referindu-se mai întâi la ceva asemănător unui text, ceva ce poate semăna cu limbajul nostru, ceva ce conține cuvinte, structuri gramaticale, ceva străin, dar încă familiar. Și deja imaginația începe să zboare, pentru că o lume în care animalele și insectele ar avea și ele ceva de spus e deja uimitoare. Însă autoarea merge un pas mai departe și începe să se refere la „texte kinetice” pentru care cuvintele deja nu mai sunt de-ajuns:

„Într-adevăr, ceea ce numim „traducerile” după Adelie - sau după oricare alt text kinetic - sunt, ca s-o spunem pe față, simple note, libret fără muzică. Versiunea de balet e adevărata traducere. Cuvintele singure nu vor putea niciodată reda fidel întregul.”

© Ursula K. Le Guin - Autorul semințelor de acacia - CPSF #12-13

Și apoi vine lovitura de grație, posibilitatea - deocamdată un vis chiar și pentru cercetătorii ficționali - de a decoda limbajul plantelor, de a deveni capabili de atâta empatie încât să-și poată imagina cum ar putea comunica o specie pentru care nu numai cuvântul, dar și mișcarea (alta decât simpla creștere) e un concept de neimaginat:

„Arta pe care a căutat-o domnia-sa, dacă există, e o artă non-comunicativă - și probabil non-kinetică. E posibil ca Timpul, elementul esențial, matrice și măsură a tuturor artelor animale cunoscute, să nu mai joace niciun rol în arta vegetală. E posibil ca plantele să folosească măsura eternității. Nu știm.”

© Ursula K. Le Guin - Autorul semințelor de acacia - CPSF #12-13

Și finalul care te lasă fără cuvinte:

„Și odată cu ei, sau după ei, nu e exclus să apară un și mai temerar aventurier - primul geolingvist care, ignorând versurile delicate și vremelnice ale lichenilor va citi îndărătul lor și mai puțin comunicativa și mai pasiva, totalmente atemporala, recea, vulcanică poezie a pietrelor: fiecare dintre ele, un cuvânt rostit, cine știe când, de către Pământul însuși în imensa singurătate din și mai imensa comunitate a spațiului.”

© Ursula K. Le Guin - Autorul semințelor de acacia - CPSF #12-13

Știu că mai mult am citat textul decât să vorbesc despre el, dar mi se pare că ideile și modul în care sunt exprimate sunt atât de frumoase încât țineam să le împărtășesc pentru că am apreciat modul în care te fac să te gândești la faptul că există încă multe lucruri pe care nu le știm despre propria lume, că tot ceea ce ne înconjoară poate fi de fapt mult mai mult decât credem acum, că poate de fapt trăim într-un loc mult mai bogat și mai interesant decât ne imaginam. Jos pălăria și în fața lui Mihnea Columbeanu, care a tradus povestea păstrându-i măiestria intactă.

Pentru mine - și cred că și pentru majoritatea cititorilor - nu există o rețetă pentru un text bun, nu există o formulă magică pe care dacă orice autor o urmează, o să fie pe gustul meu. Tocmai asta e fascinant, că oricând ți se poate întâmpla să găsești un text care să te suprindă. Povestea aceasta este un astfel de text, reușind în doar 8 pagini să spună mai multe decât reușesc unii în sute și sute...

Și înainte să închei, vreau să menționez faptul că în același volum, găsiți și nuvela Între oglinzi de Eugen Cadaru, o poveste cu un final neașteptat despre care am încercat să scriu, însă aș fi vrut pur și simplu s-o citez pe toată pentru că e frumoasă așa cum e, fără niciun fel de păreri, explicații sau discuții suplimentare, e impresionantă și te face să zâmbești. Dacă ar fi să desciu subiectul într-o frază scurtă, cred că este o poveste despre alegeri și despre modul cum îți influențează ele viața, despre cum ceea ce contează cu adevărat nu e întotdeauna destnația, ci drumul pe care l-ai ales ca să o atingi.

Nu-mi rămâne decât să vă urez spor la citit și aștept părerile voastre despre cele două texte, sau oricare altele din CPSF #12-13.