Editura YoungArt

Recenzie: Cititoarea

Am ajuns să citesc acest roman numai datorită titlului. Mă plimbam pe la Bookfest cu prietenul meu, care mi-a zis la un moment dat că a găsit o carte perfectă pentru mine. M-am uitat neîncrezătoare la el până când mi-a arătat volumul și am înțeles la ce se referea. Cititoarea a devenit repede prima carte pe care mi-am cumpărat-o din impuls la un târg de carte din ultimii ani. Și am avut un noroc fenomenal, pentru că mi-a plăcut enorm!

Povestea:

Sefia a trăit întotdeauna izolată de oameni. Părinții ei au învățat-o de mică să nu se lase văzută, iar mătușa Nin, o hoață expertă în lacăte, i-a construit ascunzătorile perfecte. Însă părinții ei erau vânați, așa că, inevitabil, asasinii i-au găsit. Nu și pe Sefia, care a reușit să fugă împreună cu Nin. De atunci, își trăiește viața prin păduri, veșnic în mișcare pentru a nu putea fi prinsă.

Însă atunci când și Nin este descoperită și răpită, Sefia decide să nu mai fugă, ci să afle de ce e urmărită și ce este obiectul ciudat care i-a rămas de la părinții ei. Încet-încet, descoperă că poate dezlega simbolurile de pe pagini și că răspunsul la a doua întrebare se află chiar în fața ochilor ei: Aceasta este o carte.

Și este și ceva mai mult: este o poartă spre o lume care se ascunde imediat sub suprafața lucrurilor, o lume magică, plină de putere, care te ajută să înțelegi tot ceea ce te înconjoară. Pentru că totul e o carte, dacă știi cum să citești.

upload.jpg

Părerea mea:

Aceasta nu este doar o carte. Autoarea a transformat-o în ceva mai presus de-atât. Între copertele Cititoarei se ascund pagini rupte sau arse, cu mesaje lăsate unde nu te aștepți, cu porțiuni șterse și cu fragmente distruse.

E mult mai mult decât o carte, aceasta este o experiență. Este o poveste despre magia lecturii și magia din noi, o poveste care îți va umple sufletul de mândrie pentru că și tu, la fel ca Sefia, știi ce minuni poate ascunde o carte.

Da, este un roman pentru copii, dar chiar și așa, binele și răul se amestecă în personaje. Protagonista este o mică hoață, al cărui prieten este un ucigaș profesionist, deși încă nu i-a dat mustața. Cei doi sunt ajutați de un pirat, dar care are o inimă mare. Antagonista este convinsă că face ceea ce trebuie pentru binele lumii, deși mijloacele ei sunt cel puțin îndoielnice.

Și tocmai pentru că fiecare personaj este umanizat de calitățile și defectele sale, cartea asta este atât de ușor de citit. N-ai cum să nu empatizezi cu o parte dintre protagoniști. N-ai cum să nu-i iubești.

Însă partea mea preferată este magia lumii pe care o pot vedea doar cititorii, acea lumină care se ascunde sub suprafața lucrurilor. Mi se pare o metaforă superbă pentru felul în care cititul te transformă, te face să vezi mai ușor esența lucrurilor. Citind despre alții, înțelegi mai bine oamenii din jurul tău, dar și propria persoană. Și e minunat să descoperi cum și-a imaginat această magie Traci Chee.

Spuneam că este o carte pentru copii, dar cred că e superbă indiferent de vârsta cititorului. Ba cred că e mai faină pentru cei care citesc de ceva timp. E o carte de aventuri, care îți amintește cum se vede lumea prin ochii unui copil, cum totul e fascinant și plin de mistere și de magie. E un roman care îți arată cât de ușor e să fii curajos și cât de simplu se poate distinge binele de rău. Și e un volum care te va face să te reîndrăgostești de lectură, de cărți, de minunile ascunse între coperte.

În plus, acțiunea nu e deloc previzibilă. Au fost câteva momente în care m-a surprins turnura pe care o iau evenimentele, au fost câteva personaje care m-au indus în eroare până în ultima clipă, au fost momente când cartea însăși îmi mai ascundea câteva secrete. Așa că v-o recomand dacă iubiți cărțile și cititul, dacă vă e ușor să credeți în magie și dacă vă doriți să trăiți o serie de aventuri minunate.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Young Art sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Recenzie: Mințile lui Billy Milligan de Daniel Keys

Această carte m-a fascinat și m-a uimit de la un capăt la celălalt. Pentru cei care au văzut sau auzit despre filmul Split, subiectul romanului lui Keys nu va fi o surpriză. Ambele spun povestea unei persoane care suferă de personalitate multiplă, având 23 de persoane care „locuiesc” în același corp, a 24-a fiind ceva mai specială. Totuși, asemănările se opresc aici, filmul preferând să adauge o notă de supranatural (din câte am înțeles din trailer, nu am văzut filmul).

Romanul, în schimb, spune povestea adevărată a lui William Stanley Milligan, zis Billy, care nu are nimic supranatural, ci doar o boală mintală care îi transformă complet viața.

coperta_2.JPG

Povestea:

Danny a fost arestat, fiind acuzat de violarea și jefuirea a trei tinere. În arest, Ragen a fost cel care a recunoscut jaful, dar nu și violul. De fapt, nici el, nici Arthur nu reușesc să afle cine anume a încălcat regula abstinenței.

Dar nici ei nu pot fi siguri că „frații” lor nu le ascund ceva, pentru că deși se pot impune, pot fi și păcăliți, mai ales în perioadele de confuzie.

Cei trei sunt doar o parte dintre personalitățile lui Billy Milligan, o persoană care suferă de personalitate multiplă și care a comis într-adevăr cele trei violuri. De asemenea, este și prima persoană care reușește să scape de pedeapsă, invocându-și boala drept motivație pentru faptul că nu a fost în deplinătatea facultăților mintale în timp ce încălca legea.

Dacă e într-adevăr bolnav sau doar un actor bun, dacă merita achitat sau, dimpotrivă, ar fi trebuit să meargă la închisoare, doar cititorul poate decide.

Părerea mea:

Când am început să citesc Mințile lui Billy Milligan, mi-am petrecut câteva minute bune ofticându-mă că n-am citit-o mai devreme. O am în casă de mai bine de un an, pentru că îmi plăcuse foarte mult Flori pentru Algernon și mi-am dorit să citesc ceva scris de același autor. Acesta fusese singurul criteriu când am ales cartea, nici măcar nu m-am uitat despre ce e vorba în ea. Și pentru că nu m-am uitat, am ales să citesc altceva în acea perioadă și timpul a tot trecut.

Apoi a apărut filmul Split și deși am citit numai de bine despre el și deși m-a fascinat ideea pe care se baza filmul, n-am ajuns să-l văd pentru că mi s-a părut prea horror pentru gustul meu. Însă într-una din recenziile filmului, mi-au trecut ochii și peste o mențiune a numelui Billy Milligan și mi-am amintit de roman. Așa că am început să-l citesc și m-a prins de la primele rânduri.

Totuși, declicul adevărat s-a petrecut când, după ce citisem o treime, mi-au picat ochii pe coperta a patra, unde era clar menționat faptul că povestea e scrisă după un caz real. Și deși mă fascinase viața lui Billy, faptul că e reală, că el a existat cu adevărat a făcut ca impactul pe care romanul l-a avut asupra mea să fie și mai mare.

Scriitorul te invită de la început să cântărești tu însuți faptele și să decizi dacă îl crezi sau nu pe Billy. Eu l-am crezut de la primele pagini, de la primele descrieri ale manifestărilor personalităților sale. Iar viața sa mi s-a părut atât de tristă, plină de confuzie și de durere, dar, mai presus de toate, de starea lui duală: e simultan incredibil de singur, dar și parte dintr-o familie/comunitate a propriilor personalități. E paradoxal, e aproape incredibil și e fascinant. Mi-e greu să nu arunc cu superlative în stânga și în dreapta pentru că mi s-a părut o carte perfectă.

Mi-e greu, totuși, să mă refer la atmosferă sau la personajele secundare. Până la urmă, e vorba de realitate, aceea chiar era atmosfera și aceia chiar erau oameni. Cum să judeci așa ceva? Nu pot decât să admir modul în care Keys a pus cap la cap documente, scrisori și declarații, frânturi de amintiri și de relatări ca să construiască o poveste pe care, citind-o, să ai senzația că o trăiești. Iar modul cum redă ceea ce se întâmplă în mintea lui Billy te face să-l înțelegi pe cât de mult e posibil pentru o persoană care e mereu „în lumină”, așa că e evident de ce Milligan l-a ales pe Daniel Keys să scrie această poveste.

Vă recomand Mințile lui Billy Milligan dacă vreți să vă convingeți pe propria piele că uneori, realitatea poate fi mai fascinantă decât ficțiunea și că mintea omenească este un tărâm mult mai straniu decât unele dintre cele mai fanteziste lumi imaginate până acum.


Carte vs film: Darul lui Jonas

Cred că e a doua carte ecranizată pe are am citit-o după ce am văzut filmul și, desigur, să regret că n-am citit-o înainte. De obicei, când citesc romanul înainte de a merge la cinema, judec ecranizarea în funcție de cât de mult a respectat cartea și în funcție de modul în care schimbările față de materialul sursă au îmbogățit povestea.

Invers e mult mai greu. Nu pot judeca o carte după cât de mult a respectat filmul, pentru că e o absurditate, cartea a fost prima. Totuși, nu pot să nu le compar...

coperta-darul-lui-jonas.jpg

Povestea (din carte):

Jonas e un băiat de 11 ani care trăiește într-o lume unde totul e atent pus la punct. Începând cu îmbrăcămintea fiecărui copil, diferită în funcție de vârstă și terminând cu cuvintele pe care cineva are sau nu voie să le folosească, există reguli pentru orice.

Totuși, fiecare om e mulțumit cu ceea ce are, conducătorii depunând mari eforturi pentru ca toată lumea să primească o slujbă, un partener și copiii care i se potrivesc.

Dar Jonas nu e ca toți ceilalți, el încă n-a reușit să găsească un domeniu care să-l intereseze, așa că la ceremonia Doișpearilor, nu poate decât să spere că Vârstnica-Șefă și restul Comisiei au reușit să-i găsească o însărcinare potrivită.

Ceea ce îl surprinde este faptul că ei i-au recunoscut unicitatea, oferindu-i rolul Primitorului Memoriei, cel mai de seamă membru al societății, cel a cărui menire e să ajute Comisia atunci când aceasta se confruntă cu ceva ce-i depășește puterile. Totuși, Primitorul mai are un rol, și anume acela de a păstra în propria minte toată durerea și suferința trecutului pentru că Primitorul (și ucenicul său, atunci când acesta există) e singurul care își amintește că lumea oamenilor nu a fost întotdeauna atât de bine organizată, că au existat lucruri precum durere, război, foamete... Și singura lui alinare sunt amintirile lucrurilor frumoase pe care omenirea le-a pierdut în favoarea Uniformității.

Părerea mea:

După cum spuneam la început, nu pot să nu compar filmul cu cartea, iar cel mai mare șoc a fost vârsta personajului. În film, Jonas are 18 ani, în carte doar 12. Diferența e majoră și deși în film le-a permis să introducă intriga unei povești de dragoste, cartea e mult mai reușită cu micul Jonas, pentru că el oferă inocență poveștii. Teama lui de ceremonie, descoperirea adevărului despre trecut, acceptarea durerii, maturizarea bruscă, reacția atunci când a înțeles că adulții mint, totul e mult mai puternic atunci când cel care simte totul are doar 12 ani.

Altă diferență este modul în care au fost modificate aproape toate personajele din carte, astfel încât filmul să capete o serie întreagă de intrigi secundare, să devină mai antrenant. Totul e mai simplu în roman, nu e vorba despre un tânăr luptând contra tuturor ca să distrugă o societate, ci despre un copil care descoperă ceva nou, periculos și frumos totodată și vrea să împartă asta cu toată lumea. Nu vrea să distrugă nimic, nu vrea nici să schimbe lumea, să readucă trecutul, ci vrea doar ca oamenii să și-l amintească. Dorința lui e mult mai simplă, mai frumoasă și categoric mai logică.

De asemenea, mi-a plăcut faptul că deși inițiativa i-a aparținut lui Jonas, planul l-a elaborat Dăruitorul (cel care a fost Păstrător înaintea lui Jonas). Mi s-a părut mult mai firesc faptul că o persoană care a trăit o viață întreagă în acea societate a fost cel care a înțeles cum să procedeze ca s-o facă puțin mai bună. De fapt, întreaga poveste pare mult mai firească, acum că am citit-o. Filmul m-a lăsat cu multe întrebări pe care speram să le clarific citind cartea, însă aceasta spune o altă poveste, una care nu te lasă cu un milion de întrebări, ci care nu-ți oferă ocazia să ai neclarități cu privire la logica poveștii.

De fapt, există un singur lucru ambiguu în întreg romanul, și anume finalul, care e deschis. Fiecare își poate imagina ce înseamnă el și chiar autoarea, în cadrul postfeței, prezintă câteva interpretări pe care le-a descoperit în scrisorile fanilor (apropo, postfața e genială și trebuie s-o citiți!). După părerea mea, finalul e trist, însă poate sunt eu prea realistă pentru că printre acele interpretări ale altor fani am descoperit unele extrem de optimiste și vesele.

Am doar două regrete în ceea ce privește această carte: că am văzut filmul înainte și că nu aveam 12 ani când am citit-o. Am putut aprecia inocența ei, însă cred că adevărata magie o poate simți cu adevărat doar cineva ca Jonas. Tocmai de aceea, vă recomand cartea, dar cel mai mult vă recomand s-o faceți cadou unui frate mai mic, unei rude sau oricărui copil pe care îl cunoașteți pentru că sunt convinsă că ei o pot aprecia mai bine decât oricare dintre noi.