Editura Trei

Recenzie: Ghici cine moare primul

Nu aveam niciun fel de așteptări atunci când am început să citesc Ghici cine moare primul, însă e prima carte de anul acesta pe care o citesc într-o singură zi (lucrătoare chiar!). Romanul e dovada că o minte bolnavă nu are niciun fel de limită atunci când vrea să provoace durere. În același timp, cartea te provoacă să dai pagină după pagină pentru a afla care ar putea fi motivul care împinge un om la asemenea fapte șocante.

Povestea:

Sam și Amy sunt un cuplu frumos de studenți care iubesc să se plimbe prin Anglia. Neavând prea mulți bani, însă, cei doi preferă să călătorească făcând autostopul. Totul merge bine până când una dintre șoferițele lor de ocazie îi droghează și îi abandonează pe fundul unei piscine dezafectate, unde le lasă doar un pistol cu un singur glonț și un mesaj simplu: doar unul poate scăpa, biletul de ieșire fiind crima. Și deși ideea că singura cale de evadare e să ucizi persoana iubită, după două săptămâni în care ai încercat până și să mănânci bucăți din propriul braț pentru a supraviețui, pistolul acela începe să pară o opțiune viabilă.

Cine pe cine va ucide? Câte astfel de „duete” vor trebui să facă aceeași alegere? Cine se află în spatele acestui joc mortal? Și are Helen Grace, inspectorul-detectiv însărcinat cu cazul, vreo șansă să afle cine se joacă cu viețile oamenilor?

Părerea mea:

Din cele cinci romane pe care le-am dezbătut și eu până acum în cadrul clubului de lectură Nordic Noir, acesta a fost preferatul meu. E scris într-un ritm destul de alert, are doar personaje cu probleme (chiar și dintre polițiști, Helen are niște nevoi aparte, iar subalternul ei e aproape alcoolic), are un criminal inventiv și fără scrupule... Și deși e genul de roman care nu-ți dă aproape niciun indiciu despre identitatea vinovatei, tot te ține lipit de carte pentru că te provoacă să ghicești motivația celei care răpește oameni și-i forțează să se ucidă între ei.

De asemenea, mi-a plăcut și modul cum e construită psihologia victimelor: sunt persoane foarte diferite, provenind din medii diferite, cu educație diferită, dar toate ajung mai devreme sau mai târziu în același punct... Și toți supraviețuitorii sunt la fel de profund marcați de ceea ce li s-a întâmplat. Tocmai de aceea, a citi poveștile lor e o experiență destul de dură și în același timp, marcantă. E imposibil să te pui cu adevărat în locul lor, dar tot te vei gândi serios la fragilitatea iluziei de civilizație pe care am construit-o noi, ca societate.

Spuneam mai devreme că mi-a plăcut faptul că toate personajele au probleme. De la o vreme, au început să mă intereseze mai mult romanele care au ca protagoniști oameni care încearcă să-și depășească anumite traume în timp ce afișează o fațadă a unei vieți normale. Atât lupta lor, cât și dualitatea personalității mi se par fascinante și parcă mi-e mai ușor să-mi pese de un personaj care are de luptat și cu el însuși, parcă victoriile lui sunt mai reale și mai impresionante decât dacă respectivul personaj are o familie fericită care îl așteaptă acasă.

În plus, mi-a plăcut faptul că prin roman sunt inserate mici fragmente din perspectiva unei femei cu o copilărie îngrozitoare, dar că mai ales în prima jumătate a romanului, nu e așa ușor de ghicit cărui personaj îi aparține acel trecut. Întregul roman e construit astfel încât să te provoace mereu să ghicești ce se va întâmpla mai departe (de asta și titlul e foarte potrivit, mi-a plăcut mult alegerea traducătorului), așa că acesta cred eu că e motivul pentru care am reușit să termin cartea într-o singură zi. Nu de alta, dar după ce presupui ceva, parcă vrei să afli și dacă ai avut sau nu dreptate.

În concluzie, recomand romanul Ghici cine moare primul tuturor celor pasionați de psihologia personajelor, de enigme faine și de exerciții de imaginație. Pentru că cea mai interesantă, dar dură întrebare pe care ți-o vei pune, dacă ai curaj, este ce ai face tu: ai deveni criminal sau victimă?


Evenimente: Clubul de carte Nordic Noir

După patru ani petrecuți în gașca cititorilor de SF, am zis că e momentul să încerc să (mai) fac un pas în afara zonei mele de confort și să particip la un club de lectură cu altă tematică. Așa că am ochit clubul de carte al editurii Trei. L-am ochit de ceva vreme, de fapt, însă n-am reușit niciodată să aflu cu suficient timp înainte ce carte vor dezbate. Luna trecută, însă, cu ajutorul „abilităților” mele detectivistice, am descoperit un comentariu la o poză de pe facebook unde se anunța că pentru luna noiembrie vor citi Ragdoll. Ultima ta zi.

 
 

Așa că am cumpărat cartea, am citit-o și ieri seară am reușit să-mi fac intrarea glorioasă la clubul Nordic Noir printr-o „minunată” întârziere la limita superioară a sfertului academic (mulțumesc RATB-ului și traficului bucureștean, n-aș fi reușit fără ajutorul lor). Din fericire, singura deranjată am fost eu, fetele (și un băiat, they have a boooy!) fiind super primitoare. Discuția despre carte nici măcar nu începuse, așa că am aterizat la fix ca să aflu în ce tabără e fiecare: unora le plăcuse cartea, iar ceilalți considerau că e cam previzibilă/plină de clișeele genului polițist.

Eu m-am încadrat în ce-a de-a doua categorie. Mie cartea mi s-a părut că începe promițător, cu ceva scene grafice foarte bune, dar se pleoștește într-o anchetă plină de personaje-șablon care nu prea fac nimic necaracteristic clișeului care le stă la bază. Cel mai fain e un puști proaspăt transferat, care face o grămadă de muncă migăloasă în timpul lui liber și e complet neapreciat pentru asta, dar și el devine cam enervanto-arogant când crede că a descoperit ucigașul, deși pentru cititor e evident că greșește.

Cartea mi s-a părut ușor de citit, dar lipsită de suspans sau de vreo provocare pentru cititor. N-ai cum să-ți dai seama cine e criminalul, poți doar ghici cum se vor îmbina piesele de puzzle pe măsură ce-ți sunt dezvăluite. Totuși, deși nu prea citesc romane polițiste, nu mi s-a părut greu să pun piesele cap la cap, așa că m-am cam plictisit. Oricum, fragmentele mai grafice mi s-au părut cele mai interesante pentru că aveau ceva încărcătură emoțională.

Din fericire, am găsit repede pe cineva care să fi simțit la fel, așa că n-a trebuit să vorbesc mai deloc (sunt super-timidă în cercuri de persoane pe care nu le cunosc prea bine, așa că am cam stat tăcută în colțul meu). Însă mi s-a părut fascinant cât de diferită e atmosfera față de clubul de lectură cu care mă obișnuisem. Poate și pentru că acolo sunt „de-a casei”, pe când aici am fost cam „outsider”, mai ales din punctul de vedere al bagajului de cărți citite. N-am priceput majoritatea referințelor la alte cărți, din simplul motiv că lecturile mele sunt din cu totul altă zonă literară. De fapt, la capitolul acesta, eram extraterestrul din cameră :)

Revenind la club, mi s-a părut o reuniune a unor amici care aveau chef de vorbit despre de toate. Ulterior, am înțeles de la Laura că de obicei discută mai mult despre cartea lunii și mai puțin despre altele, dar mie tocmai ușurința și naturalețea divagațiilor mi-au lăsat impresia că toți cei prezenți se cunosc deja de suficient timp încât să se simtă foarte confortabil în prezența celorlalți. În plus, toată lumea iubea cărțile și lectura, ceea ce e un sentiment foarte liniștitor. Din punctul acesta de vedere, nu m-am simțit deloc extraterestră. Dimpotrivă!

Trăgând linie, a fost o experiență foarte plăcută și... călduroasă. De fapt, cel mai ușor aș putea-o descrie ca pe o ieșire din „bula mea”, că tot e la modă discuția despre bulele sociale care se formează pe Internet. Obișnuită fiind cu cititorii de SF&F, am simțit diferențele între acest grup și cel al iubitorilor fantasticului. Ceea ce nu înseamnă că am de gând să o las mai ușor cu genul meu literar preferat, dar probabil voi continua să încerc lunar câte o carte din altă zonă a literaturii.

Dar voi? Ați încercat vreodată să citiți cărți din afara cercului vostru de confort literar? Și dacă da, a fost o experiență plăcută sau nu prea?


Recenzie: Jurnalul unui adolescent timid

coperta-jurnalul-unui-adolescent-timid.jpg

Povestea:

Charlie este un tânăr care iubește cititul și care nu prea are prieteni, așa că gândul că urmează să înceapă liceul îl neliniștește. Totuși, își găsește liniștea scriind scrisori.

Acestea sunt adresate unui băiat despre care Charlie ar fi auzit lucruri bune, așa că are încredere în el, în ciuda faptului că nu se cunosc între ei și nu s-au întâlnit niciodată.

Scrisorile devin repede un fel de jurnal-confesiune în care Charlie poate vorbi nu numai despre gândurile și reacțiile lui la tot ceea ce i se întâmplă, dar și despre toate provocările și descoperirile adolescenței.

Părerea mea:

Am citit prima dată acest roman cu vreo 2-3 ani în urmă și am reținut doar două lucruri: faptul că personajul principal era un neadaptat cu care era incredibil de ușor să te identifici și faptul că pe undeva prin poveste apărea una din cele mai faine poezii pe care le-am citit vreodată.

Însă am mai reținut și că în marea de romane care erau destinate, zice-se, tinerilor și care umpleau rafturile librăriilor pe atunci, Jurnalul unui adolescent timid chiar era scris pentru adolescenți, autorul tratându-și publicul țintă ca pe ceva mai mult decât corpuri pline de hormoni, pentru că a scris romanul pentru niște persoane care încearcă să priceapă ceva din viață.

Bine, nu vă imaginați că o să deschideți cartea și o să vă regăsiți fie pe voi cei de acum, fie sinele din adolescență. Povestea e profund ancorată în realitatea unei Americi de la mijlocul anilor '90, sunt multe mentalități care nu s-ar regăsi ușor prin gândurile vreunui puști născut și crescut în România. Însă sunt la fel de multe teme comune, preocupări generale ale oricărui tânăr care chiar e mai mult decât un corp plin de hormoni. Și, desigur, dincolo de toate astea, e povestea unicat a unui adolescent cu probleme destul de serioase care încearcă să se integreze în lume și, mai mult decât atât, încearcă să înțeleagă acea lume.

Fascinant, însă, e faptul că dincolo de scrisorile lui Charlie și de povestea lui, dincolo de tinerețea în suburbiile americane și de gândurile adolescenței, dincolo de întâmplări, de gânduri și de cuvinte se ascund atât de multe idei încât o discuție despre roman sau o disecție a acestuia e aproape la fel de interesantă ca lectura în sine. E un roman ofertant dacă vrei să pornești o dezbatere despre numeroase teme. Doar plecând de la poezia din el, mi-am petrecut câteva ore alături de un prieten foarte bun stând de vorbă despre sinucidere, ajungând repede de la roman la convingerile noastre, de la povestea băiatului din poezie la propriile noastre povești.

De asemenea, am petrecut și o oră stând de vorbă cu autorul în cadrul ediției din mai a Întâlnirilor YFC, în care am aflat povestea poeziei și cum a ajuns ea să facă parte din roman (pe scurt, sora autorului i-a făcut-o cadou și Stephen și-a agățat-o deasupra biroului, luând decizia s-o folosească atunci când și-a dat seama că are nevoie de un cadou deosebit pentru Sam), dar și povestea „prietenului” lui Charlie, destinatarul misterios al tuturor scrisorilor din care e compus romanul.

De-a lungul anilor scurși de la publicarea Jurnalului, Stephen a fost întrebat de nenumărate ori cine e respectiva persoană, dacă există în universul poveștii sau e doar o metodă pe care o folosește Charlie ca să se descarce, dacă a fost sau nu o persoană pe care autorul chiar a cunoscut-o. De fiecare dată, scriitorul a ales să nu spună nimic, explicându-și motivul cu o analogie: atunci când asculți o melodie și nu înțelegi foarte clar versurile, așa că înțelegi ușor diferit cuvintele, poți avea surpriza ca atunci când descoperi versurile originale, sensul lor să se schimbe și originalul să nu fie la fel de bun ca varianta ta. La fel, Stephen consideră că răspunsul pe care ni l-am oferit fiecare dintre noi la întrebările despre acel prieten sunt mai bune decât adevărul.

Și chiar și asta e o temă de discuție excelentă: cât din ceea ce înțelege un cititor dintr-un text e pus de autor acolo și cât e o interpretare proprie, la care poate că autorul nu s-a gândit vreodată? Se spune că doi oameni nu pot citi aceeași carte, așa că eu nu pot decât să vă spun că romanul pe care l-am citit eu m-a impresionat profund și cu ani în urmă, dar și acum când l-am recitit. Prin urmare, nu pot decât să vi-l recomand cu drag sau, dacă l-ați citit deja, sunt curioasă: cum v-a afectat pe voi? Cu ce ați rezonat din povestea lui Charlie? Sau, dacă nu v-a plăcut cartea, ce anume v-a deranjat în poveste?


Evenimente: Partick Ness la Întâlnirile YFC

Zilele trecute, mi-am luat sora din dotare și am participat la a treia ediție a Întâlnirilor Young Fiction Connection, videoconferințe lunare în care cititorii români au ocazia să stea de vorbă cu autori străini. Evenimentul e dedicat în principal elevilor de liceu, care au fost încurajați să participe de diverși profesori și care vor primi și diplome la final. Dar Întâlnirile sunt deschise publicului, prin urmare am participat și eu la ultimele două.

De data asta, am stat de vorbă cu Patrick Ness, care a răspuns pe larg tuturor întrebărilor noastre. Am umplut destule pagini de agendă notând răspunsurile lui, însă găsiți un articol pe larg despre acestea pe blogul Dianei. Eu o să insist doar pe aspectele care mi se par relevante. Menționez că n-am citit încă niciuna dintre cărțile autorului, dar în urma discuției cu el, am de gând să-i citesc trilogia Pe tărâmul haosului, o distopie faină despre o lume unde nu mai există intimitate.

În primul rând, încă de la început, Ness a părut în elementul lui. Nu mi s-a părut nicio clipă încordat sau îngrijorat, ci un showman desăvârșit. A glumit cu noi (inclusiv despre cum transmisiunea făcea mâinile lui să pară foarte mari) și a fost foarte prietenos cu publicul, indiferent de cât de clișeice sau interesante au fost întrebările primite, le-a tratat pe fiecare în parte la fel. De asemenea, mi-a plăcut cum deseori, prima reacție atunci când primea o întrebare era să întrebe persoana respectivă același lucru, câștigând astfel timp de gândire (spre exemplu, a fost întrebat ce zodie crede el că ar fi Todd, un personaj din cărțile sale, moment în care a răspuns prompt: „Ce zodie crezi tu că ar fi?”).

Mi-a plăcut și modul în care a vorbit despre meseria lui, cum a menționat nu o dată cât de norocos e pentru că jobul lui este să fie scriitor și atât. În primul rând, am înțeles că sentimentul acesta de recunoștință a venit din faptul că a crescut într-un oraș mic în care nu existau scriitori, prin urmare, multă vreme nu a crezut că scrisul poate fi o meserie. Pe de altă parte, și asta mi s-a părut surprinzător, când a fost întrebat dacă se poate trăi doar din scris, a răspuns că da, dar că el scrie de toate, nu doar cărți, ci și scenarii de film (chiar atunci era pe platourile de filmare de la un spinoff Doctor Who pentru care scrie episoade). De obicei, foarte puțini oameni dintre cei prezenți la eveniment înțeleg diferența enormă între a fi scriitor în România și a face același lucru în Anglia sau SUA, așa că răspunsul lui mi s-a părut deosebit de potrivit și la noi.

Că veni vorba de public... oau! A trecut mult timp de când am ajuns să mă simt bătrână prin comparație cu ceilalți participanți la un eveniment! N-am mai văzut atâția liceeni la un loc de pe vremea când eram eu la liceu :)) Pe de-o parte, mi-a plăcut să văd atât de mulți tineri la un eveniment despre cărți, pe de altă parte, sper doar să fi ajuns acolo pentru eveniment în sine (îmi aduc aminte de momentele nu-prea-fericite din liceu când făceam chestii ori pentru notă, ori ca să nu supărăm pe cine nu trebuia...). Dar pentru că după timiditatea inițială (eu am pus prima întrebare din public, ha! Și pentru că nu mai era nimeni super-doritor, am putut să țin microfonul câteva minute și să vorbesc cu Patrick Ness despre seria A song of Ice and Fire) a curs cu întrebări, o să cred că erau cu toții acolo de plăcere, nu din obligație.

De asemenea, m-am bucurat că foarte multe dintre întrebările din public au fost legate de scris în sine, dar și de faptul că autorul ne-a încurajat nu o dată să scriem cu toții. Nu cred că suntem toți destinați să devenim scriitori, nici măcar part time, dar pentru a putea scrie bine, e importan să citești mult, așa că într-un fel sau altul, dorința de a scrie te va face un cititor avid.

Oricum, după două întâlniri, pot spune că abia o aștept pe următoarea, când vom sta de vorbă cu Stephen Chbosky, un autor pe care l-am citit și eu (finally!) și a cărui carte chiar cred că a avut un impact semnificativ asupra vieților unor tineri, pentru că Jurnalul unui adolescent timid vorbește deschis despre partea neplăcută a caruselului de sentimente prin care trecem toți în adolescență. Damn, numai scriind fraza asra mi s-a făcut poftă s-o recitesc, sper să apuc să fac asta până la întâlnirea de luna viitoare :)


Rezultatele concursului „Carte vs film”

La începutul lunii, am organizat un concurs ca să vă pot oferi un mărțișor în schimbul unui răspuns despre ecranizările voastre mai mult sau mai puțin îndrăgite. N-o să prelungesc suspansul: câștigătoarea cărții Orașe de hârtie cu copertă originală este Narcisa Clipa, iar câștigătoarea ediției tie-in este Oana Păun. Ele au fost alese drept câștigătoare cu ajutorul random.org.

Felicitări, fetelor! Aștept un e-mail cu datele voastre personale (numele, adresa de livrare și numărul de telefon) la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com. E-mailul trebuie trimis de pe adresa cu care v-ați înscris în concurs în maximum cinci zile (adică până pe 16 martie, inclusiv).

Mulțumesc editurii Trei pentru că mi-a oferit ocazia să organizez acest concurs și mulțumesc tuturor participanților! Sper să vă revăd pe blog, să discutăm nu numai despre preferințele noastre în materie de filme, dar și despre ce ne place sau nu în materie de cărți!