Editura Tracus Arte

Blogosfera SF&F: Acesta este trupul meu de Liviu Surugiu

A venit și ziua în care am dat peste un volum care m-a depășit complet. Am tot amânat momentul scrierii acestei recenzii, m-am și gândit să renunț de câteva ori la a o scrie pentru că mi-e foarte greu să-mi găsesc cuvintele. Pur și simplu fiecare povestire m-a lăsat cu senzația că mi-a scăpat sensul ei, că de fapt n-am înțeles nimic.

Povestea:

Volumul cuprinde 5 povești cu subiecte care mai de care mai stranii:

Acesta este trupul meu spune povestea unui preot care pleacă spre Saturn pentru a (re)aduce pe Pământ ceva ce simulările terestre spun că poate ajuta la dezvoltarea vieții pe alte planete.

O chestiune de educație vorbește despre o lume în care evoluția a fost mult accelerată și un nou „salt” se apropie.

Întâlnirea spune povestea unor tineri condamnați să trăiască fiecare câte o jumătate de viață, îndrăgostiți, dar incapabili să se întâlnească vreodată.

Înaintea învierii mi s-a părut cel mai greu de înțeles text, așa că n-aș ști să-l rezum. Se referă oarecum la viețile paralele sau spirituale ale umbrelor noastre, dar asta e doar o parte din idee...

144 a fost cel mai lung și mai digerabil text, spunând povestea unui copil născut dintr-o condamnată la moarte și un mort.

Părerea mea:

Mi-am petrecut ultima săptămână încercând să-mi dau seama ce nu a funcționat între mine și această carte. Nu e scrisă prost sau ininteligibil, nu cred asta. A fost mai mult un caz de incompatibilitate, pur și simplu n-am reușit să înțeleg mesajul pe care a încercat autorul să-l transmită. Și deși nu sunt sigură, cred că principalul motiv este că setul meu de credințe și modul cum văd eu lumea este diametral opus.

Prima poveste mi s-a părut bazată pe ideile egocentriste și arogante ale Bisericii. N-am o problemă cu credința în general, cred că fiecare poate alege să creadă orice dorește despre modul cum am apărut noi pe Pământ și ce căutăm aici. Cred, totuși, că nenumărate practici religioase vin din vremuri mult prea diferite ca să mai aibă vreo legătură cu viața de azi. Așadar, deși pot oricând să fiu de acord cu ideea unui preot astronaut plecat în spațiu, motivul plecării lui și ideea că viața există doar pe Terra... ori calculatoarele care au făcut simulările au parcurs prea multe site-uri dubioase care le-au defectat logica, ori universul despre care am citit e unul în care n-aș vrea să mă mai întorc vreodată.

O chestiune de educație, în schimb, are o idee destul de interesantă, cu care aș putea, poate, să fiu de acord, dar mai mult de jumătate din text spune povestea unei crime și a unor gemeni care mi s-a părut un balast lung și inutil, având în vedere ce rol mic avea în text. Sau poate nu i-am înțeles eu rolul, nu e ca și cum mi se pare că am înțeles cu adevărat ceva din ce am citit.

Întâlnirea a fost un text care mi-a amintit de Romeo și Julieta, în sensul că mi-a amintit de naivitatea celor doi protagoniști. Finalul a făcut cumva povestea mai credibilă, dar nu mi s-a părut mai puțin morbidă și, din nou, foarte greu de pătruns.

Peste Înaintea învierii o să trec pentru că, repet, a fost cel mai greu de priceput text. Așa că n-am priceput nimic din el.

144 a fost și el morbid, dar mai ușor de urmărit. N-aș putea să spun nici în acest caz care a fost mesajul sau morala, dar am rămas cu o poveste revoltătoare pe care nu cred c-o s-o uit prea ușor, în ciuda finalului fericit, presărat cu insta-love.

Nu știu cui să recomand acest volum, încă nu pot spune că am înțeles cui se adresează. Mi s-a părut întunecat, obscur, ciudat, și, din nou, am senzația că mi-a scăpat cu totul înțelesul povestirilor. Totuși, nu mi s-a părut scris rău, a fost clar în fiecare text că totul avea un scop, totul conducea spre ceva. Habar n-am spre ce.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Acesta este trupul meu, le găsiți pe blogurile:

Pentru 12 aprilie, vom citi Arhitecții speranței de Alexandru Lamba. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Recenzie: Omul-fluture de Lucian Dragoş Bogdan şi Teodora Matei

Povestea:
Într-un viitor nu foarte îndepărtat, fiecare persoană care își permite un implant pentru interfațarea cu Rețeaua își petrece majoritatea timpului într-o realitate virtuală unde fiecare poate fi orice își dorește. Virtualul devine mai mult decât o evadare, e un drog: există oameni care trăiesc doar pentru a putea continua să citească blogveluri sau chiar să ia parte la venodrame, echivalentul virtual al unei telenovele, care îți oferă și întreaga experiență senzorială.

În lumea virtuală a Rețelei vrea să intre Sandra, o tânără de la periferii care își dorește doar să scrie, visând să convingă o editură să-i publice o carte pe hârtie pentru ca aceasta să se alăture sutelor de volume din biblioteca publică în care ea și-a găsit mereu evadarea.

Și, desigur, în această lume în care un singur bit scăpat de sub control poate aduce după sine prăbușirea unui imperiu financiar, există destui profitori, hackeri care au transformat furtul de identitate într-o artă. Unul dintre ei este Lucas, un spărgător de primă mână, care însă va trebui să rezolve o problemă destul de spinoasă atunci când, jefuindu-l pe Luigi Spaletti, una din protecțiile acestuia acționează într-un mod neașteptat.

Dacă Sandra va reuși să facă față provocărilor unei lumi ale cărei reguli îi sunt necunoscute și dacă Lucas va reuși să rămână mai presus de toți cei care vor să-l prindă rămâne de văzut descoperind povestea dintre coperțile Omului-fluture.

Părerea mea:
În ultimul timp, am tot citit romane care se petrec într-un viitor relativ apropiat și care prezintă o lume în care oamenii se conectează la o rețea globală pentru a evada dintr-o realitate cel puțin deprimantă. Totuși, până acum n-am mai avut niciodată sentimentul de alienare pe care mi l-a dat acest roman. Deși această versiune a viitorului e destul de aproape de ce îmi imaginez eu că se va întâmpla și deși nu e prima dată când mă confrunt cu ideea unei realități virtuale, de data asta imaginea creată de cei doi scriitori a fost atât de puternică încât treceam uneori prin momente în care voiam să pun cartea jos ca să revin la o lume în care totul e ceea ce pare și în care nu riști ca într-o singură clipă de neatenție, întreaga ta viață să fie ștearsă sau, mai rău, furată cu totul.

Și totuși, deși e unul din principalii responsabili pentru aceste pierderi de identitate alea oamenilor din Rețea, Lucas mi-a devenit repede simpatic, în ciuda moralității sale cu care nu eram mereu de acord. Mi-a plăcut datorită abilităților lui, datorită modului în care manevrează fiecare situație după bunul său plac, dar mai ales pentru că e rapid, agil, descurcăreț... E un hacker care își merita titulatura. Practic, dacă îmi imaginez Rețeaua ca pe o junglă în care legile lui Darwin se aplică la fiecare pas, atunci Lucas e un exemplar al prădătorului din vârful lanțului trofic. Și faptul că știam că în spatele tuturor șiretlicurilor, hackerul e doar un om, mi-a transmis un sentiment ciudat și greu de explicat de speranță...

De asemenea, într-un mod la fel de ciudat, și Sandra mi-a devenit repede simpatică. Nu m-am regăsit în ea, dar avea ea ceva care m-a făcut să-mi doresc să reușească. Într-un fel, Sandra mi s-a părut un concurent fără șanse de reușită și tocmai asta m-a făcut să vreau să-și îndeplinească visele. Din nou, are legătură cu speranța, dar și cu faptul că are vise cu un aer vintage - comparativ cu resul universului din roman - aer care dădea viselor o frumusețe aparte, o nostalgie a unor vremuri mai simple, ceea ce mă ajuta uneori să scap de senzația de alienare despre care vorbeam la început.

Totuși, deși mă așteptam ca unele din celelalte personaje să-mi devină simpatice, cu excepția lui Lucas și a Sandrei, restul au rămas oarecum departe de sufletul meu. Da, îmi păsa de unii dintre ei - a ajuns chiar să-mi pară rău de Luigi la un moment dat, deși îl consideram și îl consider un jeg uman - dar nu m-am simțit aproape de ei. Ceea ce nu m-a deranjat în principiu, pentru că nu mă aștept ca toate personajele unui roman să mă dea pe spate, dar la un moment dat am fost surprinsă că nu reușea să-mi placă de Dana, deși era genul de ființă care ar fi trebuit să mă fascineze, ar fi trebuit să fie genul de persoană cu care mi-aș fi dorit să stau o eternitate la o cafea, vorbind despre absolut orice. Totuși, atitudinea ei mă enerva în fiecare clipă, avea o aroganță care mă facea să mă întreb cum de o mai suportă cineva. Adevărat, a fost utilă poveștii, dar a fost personajul pe care n-am putut să-l înghit.

Pe lângă personaje, alt aspect care m-a impresionat la Omul-fluture au fost micile detalii care îți reaminteau brusc că acțiunea nu se petrece în realitate, ci într-o lume cu alte reguli. Pe lângă zâmbetele și vocile „standardizate” (am înțeles atunci de ce autorii îi mulțumeau lui Mike Hăulică pentru că le-a dat voie, ideea fiind preluată din prozele sale), mi s-a părut fascinantă ideea că orice atingere e periculoasă, fiecare persoană trebuind să fie plină de antiviruși și protecții ca să nu riște să fie contaminată cu cine știe ce viruși sau troieni. De asemenea, mi s-a părut genială ideea cu scrierea în cod mașină (deși cred sincer că în realitate doar un cyborg ar fi capabil să interfațeze cu Rețeaua programând în cod mașină în timp real. Dar ideea cu templul asiatic se potrivea incredibil de bine, așa că am putut să cred că și oameni normali ar putea-o face, măcar într-un univers imaginar). Totuși, nu-mi puteam reține un mic zâmbet de fiecare dată când întâlneam cuvântul „subrutină”. Există posibilitatea să greșesc și să fie un termen foarte utilizat printre „hardiști”, dar cu excepția romanelor SF și a maualelor foarte vechi, eu n-am întâlnit decât termenul de „subprogram”.

În schimb, dacă termenul acesta mi s-a părut o scăpare simpatică, ceea ce m-a deranjat foarte tare la roman, de fapt singura mea problemă adevărată cu această carte e coperta. Cu toată diplomația de care sunt în stare, e oribilă. Da, are o vagă legatură cu romanul, dar serios, e urâtă şi respingătoare. Şi sunt destul e convinsă că se puteau găsi alternative mult mai atractive. Mult mai atractive. Tocmai de aceea, o să vă rog să luați în serios zicala cu judecatul cărții după copertă și să ignorați învelișul. Conținutul merită, e un roman SF foarte fain, care o să vă dea ceva fiori reci pe spate, pentru că nu e cel mai vesel viitor pe care și-l poate imagina cineva, dar e un viitor care o să vă fascineze.

Însă, deși ideea de bază și modul cum a fost transformată într-o poveste mi-a plăcut mult, cea mai faină chestie la roman e finalul. N-aș fi ghicit într-o sută de mii de ani ce ne-au pregătit Teodora și Lucian, a fost atât de surprinzător încât am recitit de câteva ori dezvăluirea pentru că nu-mi venea să cred. Apoi, am recitit și câteva pasaje din roman, înțelegându-le cu totul altfel. Nu vă spun care pasaje, pentru că sunt curioasă dacă ceilați dintre voi care veți citi romanul o să ghiciți finalul dinainte sau nu. Mie mi se pare greu, chiar imposibil, dar eu mereu am fost genul de cititor care nu prea își dă seama de dinainte ce i se pregătește. Așa că vă provoc să citiți romanul și să jucați și voi jocul celor doi autori, încercând să ghiciți deznodămâtul. Eu cred că veți fi surpinși până la urmă, dar într-un mod foarte plăcut.

Recenzie: A opta zi e-n fiecare noapte

Vi s-a întâmplat vreodată ca, fără să vă dați seama, din cauza unui sentiment puternic să strângeți ceva în mână, să vă încleștați degetele în jurul unui obiect oarecare cu atâta îndârjire încât să vi se albească încheieturile și totuși să nu vă dați seama că faceți asta, să nu sesizați gestul o vreme? Și apoi, când v-ați dat seama ce făceați, să deschideți pur și simplu palma și să simțiți ușurarea din mușchi, din piele?

Cam asta e senzația pe care ți-o dă lectura volumului de debut al lui Eugen Cadaru: că te-ai agățat cu îndârjire de niște idei, că strângeai lumea din jurul tău în pumnul logicii reci, chirurgicale, dar că acum sesisezi faptul că făceai asta și eliberezi pumnul, (re)începând să privești lumea cu acea naivitate sinceră a copilului care știe cu toată ființa lui că lumea din jur nu e cea pe care o descriu adulții în cuvinte seci, ci e un loc plin de culoare și magie în care lucrurile bune se întâmplă cu adevărat.

N-am să vorbesc despre genurile celor 15 povestiri, pentru că deși sunt diverse, eu le-am privit pe toate ca pe niște mici fisuri în realitate, ca pe niște universuri aproape identice cu al nostru, dar în care regulile sunt puțin - doar puțin - schimbate, în așa fel încât să poți crede în realitatea poveștii. Și faptul că realitatea pe care noi o cunoaștem și o luăm de bună e ușor schimbată prin intermediul unui personaj din basme, a unui gadget sau a unui ceva inexplicabil contează mai puțin decât sentimentul pe care ți-l dă lectura: unul luminos. N-am cum să-l descriu altfel, decât ca pe o senzație de lumină și de căldură, de relaxare și de eliberare.

E adevărat că uneori, autorul pare ferm hotărât să-ți transmită o lecție, dar modul blând în care o face e superb. Mereu mă așteptam ca un comportament considerat greșit să fie corectat cu mai multă sau mai puțină brutalitate de către forțele care guvernează lumile lui Eugen Cadaru, însă niciodată n-a fost vorba de o pedeapsă divină sau de o răzbunare a acestor forțe, ci pur și simplu în viața personajelor au avut loc niște evenimente pe care mai apoi a trebuit ca fiecare dintre protagoniști - și, prin extensie, fiecare cititor - să le interpreteze în modul său, să le potrivească propriei perspectivă, să le înțeleagă după cum dorește. E vorba despre a-i arăta cuiva un drum și apoi a-l lăsa să ia singur decizia dacă va păși sau nu pe el.

Mărturisesc că scriind aceste cuvinte, m-am concentrat mai mult asupra unui singur text decât asupra tuturor, luate la un loc. Mi-au plăcut toate, mi-a plăcut să regăsesc unele povești cunoscute (Moștenirea și Între oglinzi, care mi-au readus același zâmbet ca prima dată când le-am citit), mi-a plăcut diversitatea temelor, de la trecutul care nu trebuie uitat pentru că oricum nu poate fi șters (Comoara din camera de piatră), la societatea care te face prizonier fără să-ți dai seama, folosindu-se de dorințele și ambițiile tale ca să te prindă în plasa rutinei (A opta zi e-n fiecare noapte), la faptul că legendele și tradițiile nu s-au născut din neant, ci au o fărâmă mai mare sau mai mică de adevăr, în funcție de modul în care alegi să privești lumea din jur (În gară sau Ambasadorii), dar povestea mea preferată a fost Cum am devenit ecologist.

Pe scurt, e povestea unui softist născut și crescut la oraș (da, în mod evident m-am identificat cu el), care printre altele, a crezut mereu că mediul înconjurător e doar o resursă care trebuie exploatată la maxim (cu asta n-am fost de acord), însă o întâmplare pe care n-a reușit niciodată să și-o explice îl face să-și reconsidere punctul de vedere. Ce mi-a plăcut la poveste, pe lângă faptul că protagonistul era „de-al meu”, a fost faptul că a fost redată extrem de veridic. Un om care prin felul său de a fi și prin profesia sa vede lumea după anumite tipare nu se transformă peste noapte, nu se răzgândește imediat, după cum bate vântul. E nevoie de ceva extraordinar ca să faci un astfel de om doar să reconsidere o perspectivă și chiar și un astfel de eveniment nu e de-ajuns ca să-l convingă pe deplin dacă nu-l înțelege. Și exact printr-un astfel de moment extraordinar și de neînțeles trece programatorul, iar modul în care îl povestește, cu o doză serioasă de scepticism, dar lăsând deschisă și o portiță cum că „poate totuși a fost adevărat”, lăsând cititorul (spun cititorul pentru că povestea lui pare o confesiune scrisă, nu o poveste spusă unui ascultător) să creadă ce vrea, fără să încerce să-l convingă de nimic deoarece el însuși nu e convins, ci doar conștient că ceva s-a schimbat în forul lui interior. În plus, în poveste mai sunt prezente câteva personaje pe care le-am găsit extrem de interesante și de ușor de plăcut, așa că eu cred că o să vă placă indiferent dacă empatizați cu softistul sau nu.

Așadar, recomand acest volum tuturor celor care vor nu doar o pauză de la cotidian, ci și o porție de seninătate și de lumină, de relaxare și de renunțare, cel puțin pentru o vreme, la încleștare...