Editura RAO

Recenzie: Regatul ceții și al furiei (ACOTAR #2)

Toată lumea, dar absolut toată lumea care mi-a recomandat seria asta mi-a spus să nu-mi fac o părere până nu citesc și volumul al doilea, despre care spuneau că e spectaculos. Având în vedere că deja mi se păruse simpatic Regatul spinilor și al trandafirilor, m-am gândit că n-are ce să fie atât de impresionant la o continuare… mhm, fix! A. Fost. Extraordinar!

Povestea:

După evenimentele de la Poalele Muntelui, Feyre încearcă să se întoarcă la viața sa alături de Tamlin. Dar ea nu mai e aceeași, nici din punct de vedere fizic, nici mental. Adaptarea e mai mult o mască pe care încearcă s-o poarte, însă descoperă rapid că nu i se potrivește deloc. În plus, înțelegerea ei cu Rhysand o obligă să plece lunar timp de o săptămână în Regatul Nopții, unde primește lucruri de care nu și-a dat seama că are nevoie ca să se vindece.

Ruptă între cine și-ar dori să fie și cine este de fapt, Feyre trebuie să descopere unde îi este locul acum. Și asta înainte ca Regele Hybernului să decidă să-și dezlănțuie forțele asupra Zidului și a lumii oamenilor, pe care îi dorește din nou la locul lor: în sclavie.

Părerea mea:

Pentru mine, cititul este o formă de evadare, de a scăpa pentru câteva ore de cotidian în favoarea unei lumi fantastice. Deseori, îmi place să-mi imaginez cum ar fi dacă aș putea pleca într-adevăr într-o lume în care magia există, cât de puternică aș fi și cu ce fel de oameni (sau creaturi fantastice) mi-ar plăcea să mă înconjor. Ei bine, aceasta e fix călătoria lui Feyre în acest volum: a fost un om banal într-o lume dură, din care acum a evadat, ajungând în mijlocul magiei și al fantasticului, descoperindu-și puterile, explorând lumea spiridușilor și cunoscând mai bine ființele fabuloase care o înconjoară.

Și acum nimeni și nimic n-o mai poate opri să aibă exact viața pe care și-o dorește, nimeni n-o mai poate constrânge sau încarcera, nu când ea are puterea să se elibereze și să-și creeze un scop nou din apărarea celor prea slabi ca să se apare singuri. De aceea, dacă vreodată viața te-a făcut să te simți neputincios, o să te regăsești deseori în trăirile lui Feyre, în experiențele și în dorințele ei.

Dacă în primul volum, mi s-a părut că protagonista e prea „cuminte”, prea supusă, prea lipsită de inițiativă măcar atunci când vine vorba despre a descoperi Prythianul și regulile lui, de data asta mi-a plăcut enorm de ea. Am suferit alături de ea, i-am apreciat deciziile și alegerile și mi-am dorit să-și găsească fericirea. În plus, în afară de noua Feyre, în acest volum ne sunt prezentate o suită de personaje secundare absolut memorabile. După apariția celor din Cercul Interior, cartea capătă brusc culoare și vă garantez că descoperindu-i, o să înțelegeți entuziasmul fără margini din jurul acestei cărți.

În plus, romanul are o răsturnare de situație absolut fabuloasă chiar în prima jumătate. Nu vreau să vă dau prea multe detalii, eu deja bănuiam despre ce e vorba dinainte, așa că n-a mai fost atât de rewarding descoperirea (sfat: nu căutați poze, fan art, meme-uri sau orice altceva are legătură cu ACOTAR, nu până nu citiți volumul doi. Serios. Internetul e pliiiin de spoilere. Mai directe sau mai indirecte, tot o să vă strice experiența). Dar o să vă spun totuși că ceea ce în primul volum părea a fi începutul a fi un triunghi amoros a fost, de fapt, cu totul și cu totul altceva.

Dincolo de personaje și de problemele lor, mai ales amoroase, cartea are și o intrigă. Regele Hybernului are niște planuri de răzbunare foarte atent construite și a adunat deja atât de multă putere încât s-ar putea ca planurile lui să fie imposibil de dejucat. Și cu soarta lumii în balanță, sunt multe riscuri la mijloc. Iar Sarah J Maas construiește niște personaje atât de ușor de iubit, încât n-ai cum să nu-ți faci griji pentru soarta lor.

Totuși, e un roman de dragoste cu elemente fantasy. Deși are o intrigă ne-romantică, nu e o carte despre lupta epică dintre Feyre și prietenii ei, pe de-o parte, și Hybernul pe de alta. E o poveste despre cum protagonista își găsește locul (și dragostea) în timp ce încearcă să se adapteze noii ei lumi. Totuși, nu e nici povestea clasică dintre o fată sărmană și niște spiriduși puternici, arătoși și bogați. După cum spuneam la început, Feyre nu mai e neputincioasă.

Așadar, dacă vă place să evadați în lumi fantastice, pline de magie și de inimioare, dar cu niște personaje bine scrise, în ale căror reacții vă veți putea regăsi, atunci vă recomand seria. Și vă recomand și eu, ca toată lumea, acest volum, care e într-adevăr mult mai bun ca primul, pentru că schimbă regulile jocului și o face într-un mare fel.

Poți cumpăra Regatul ceții și al furiei de pe site-ul editurii RAO sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Recenzie: Regatul spinilor și al trandafirilor

După ce mi-a tot recomandat-o Ioana, am cedat și am citit și eu prima carte a acestei serii. Fiind vorba de niște romane foarte apreciate în comunitatea de iubitori de carte de pe Instagram, știam câte ceva despre serie înainte să o încep. Chiar și așa, am descoperit un roman surprinzător, plin de răsturnări de situație. Și deși protagonista nu prea m-a cucerit, au compensat spiridușii la acest capitol ;)

Povestea:

Familia lui Feyre era una înstărită, dar tatăl ei a riscat toată averea într-o afacere care nu a avut succes. Acum sunt forțați să trăiască de pe o zi pe alta, așa că Feyre a devenit singura care le asigură hrana, vânând în pădurea din apropiere. Și nu sunt mulți cei care au curajul să se aventureze în codrul în care se află Zidul.

Cu câteva secole în urmă, între oameni și spiriduși a avut loc un război. Sătui să fie sclavi, muritorii s-au revoltat și, pentru că unii spiriduși li s-au alăturat, au reușit să provoace pagube importante foștilor lor stăpâni. După mult sânge vărsat, cele două tabere au ajuns la un armistițiu. Oamenii au fost eliberați și trimiși să trăiască dincolo de Zid, iar interacțiunea dintre cele două popoare este acum foarte limitată, guvernată de legile Tratatului.

Într-o zi, însă, Feyre ucide un spiriduș deghizat în lup. Tratatul cere viața ei la schimb, dar spiridușul care vine să-i revendice viața e impresionat de curajul fetei. Așa că Tamlin nu o ucide, ci o duce dincolo de Zid, oferindu-i o viață nouă în lumea lui.

Dar în lumea magică a spiridușilor au loc lupte pentru putere pe care oamenii nici nu le pot bănui. Și Feyre ar putea descoperi că rolul ei este mult mai important decât credea.

Părerea mea:

A trecut ceva timp de când am citit un roman pentru tineri și mi-a plăcut să redescopăr experiența citind despre tărâmul spiridușilor. Totuși, aș fi vrut o Feyre mai curioasă, mai dornică să pună întrebări, să știe mai multe despre lumea în care trăiește. I-am înțeles, însă, refuzul de a se adapta, am înțeles cum a afectat-o faptul că a fost smulsă de lângă cei dragi. În plus, am rezonat cu teama ei de a dispărea, de a fi uitată, teamă amplificată de contactul cu ființe nemuritoare. Așadar, deși Feyre nu mi-a fost simpatică, i-am putut înțelege traumele și dificultatea de a se adapta la noua ei viață.

Însă mi-au fost simpatici cei doi spiriduși care au conturat alături de ea un triunghi amoros. În viața de zi cu zi, nu cred că te poți lăsa atrasă de o altă persoană dacă îți iubești cu adevărat partenerul… Dar când e vorba despre o adolescentă răpită de un spiriduș, forțată să trăiască într-o lume pe care n-o înțelege și având o relație de câteva luni cu cineva care face parte din altă specie? Sigur, cred că se poate îndrăgosti de oricâte persoane vrea. Mai ales când e amuzant să vezi competiția dintre un tip musculos, dar sincer, cu un suflet mare versus un tip înșelător, care se joacă mereu cu cei din jurul lui, dar care are o serie de valori foarte solide. Așa că deși nu prea agreez triunghiurile amoroase, acesta mi s-a părut simpatic, mai ales că e abia în fază incipientă în acest volum. Abia aștept să văd ce se va întâmpla mai departe și deși nu m-am hotărât cu cine țin eu, am o vagă bănuială că știu pe cine va alege Feyre.

Revenind la poveste, are un o răsturnare de situație superbă undeva pe la jumătate. Nu vreau să vă spun prea multe, dar mi-a plăcut enorm aerul de basm pe care îl capătă cartea după acea dezvăluire. Și deși până acum v-am povestit doar despre latura romantică a poveștii, Regatul spinilor și al trandafirilor nu e doar un volum despre relațiile amoroase ale lui Feyre, ci un roman plin de momente destul de tensionate, în care nu știi dacă personajele vor scăpa cu bine până la final sau dacă, dimpotrivă, își vor găsi sfârșitul (da, și spiridușii pot muri). În plus, istoria tărâmului magic e destul de bogată și are suficiente ițe încurcate care se propagă până în prezent.

Nu e un roman dificil, nu e încărcat de personaje sau de linii narative complexe, așa că se citește repede. Și vă recomand Regatul spinilor și al trandafirilor dacă vă plac romanele fantastice care reiau o parte din temele populare ale basmelor, dacă vreți să descoperiți lumea spiridușilor și magia ei, dar și dacă vă place să citiți despre dragostea adolescentină. Eu una abia aștept să descopăr continuarea seriei :)

Poți cumpăra cartea de pe site-ul editurii RAO, dar și din librării online precum Libris sau Cartepedia.


The Host (Gazda) - carte vs film

De multa vreme ma tot bate gandul sa incerc sa scriu un astfel de articol, doar ca desi retin usor actiunea unei carti, am nevoie sa vad un film destul de recent ca sa pot scrie despre el. Dar pentru ca primavara trecuta n-am reusit sa ajung la cinematograf ca sa vad The Host, mi-am zis ca acum e momentul.

Povestea:

Pe Pamant e pace, toata lumea e fericita, multumita, buna, blanda, politicoasa... pe scurt, Terra a devenit paradisul umanitatii.

Doar ca nu e meritul nostru, ci al unei rase de extraterestrii care se autointituleaza Suflete, care pun stapanire pe mintile noastre ca niste parazititi, distrugand mintea persoanei "gazda". Totusi, inca mai exista speranta, inca mai exista oameni care se ascund.

Melanie e una dintre ei. Credea ca ea si fratele ei Jaime sunt singurele fiinte umane ramase, pana cand il intalneste (si se indragosteste) de Jared. Impreuna, cei trei incearca sa ajunga la rudele lui Melanie, despre care ea spera sa fi supravietuit. Totusi, pe drum ea e prinsa si unul din Suflete, Wanderer, pune stapanire pe mintea ei incercand sa afle unde sunt ceilalti oameni "neasimilati". Dar Melanie refuza sa dispara si reuseste s-o faca pe Wanderer sa porneasca in cautarea lui Jared si Jaime.

My view:

Cartea e ok. Nu e capodopera literaturii moderne, dar daca vrei sa citesti o carte despre sentimente umane si despre indragosteala, atunci e perfecta. Accentul e pus pe sentimente - si ale lui Mel si ale Sufletului care se indragosteste la randul ei, dar de alt tip - si de fapt intreaga carte e o poveste de dragoste.

Filmul in schimb... M-am uitat la el impreuna cu sora mea. Filmul are in jur de 125 de minute. Primele 70-80 am tacut amandoua. Apoi eu m-am saturat pana in gat si am inceput sa ma plang ca e cel mai plictisitor film din lume.

Restul timpului, ne-am plans una la alta ca ne moare creierul, ni se topesc neuronii si ni se atrofiaza putina inteligenta pe care pretindem ca o posedam. Si am reusit totusi sa nu pierdem nimic din film, pentru ca puteai sa sari peste mai mult de jumatate din scene si sa ramai cu cele 20 de minute in care pare ca se intampla efectiv ceva. God, it was boring!

Daca vi se pare draguta povestea, cititi cartea. Serios! Nu e unul din cazurile clasice de "cartea a fost mai buna". In cazurile clasice, filmul nu respecta litera cartii, sare peste scene, actorii nu respecta descrierile din carti si ale mici detalii, dar filmul in sine e ok. The Host nu e. E definitia vie a plictiselii.

Si de parca n-ar fi de-ajuns, da, ecranizarea sare peste cateva scene importante din carte. Si actorii nu respecta deloc descrierea. Si e plictisitor. Am mentionat asta? Pentru ca trebuie mentionat cat e de PLICTISITOR.


Recenzie: Codul lui da Vinci

La inceputul acestui an, am descoperit primele doua volume din trilogia Sanctus a lui Simon Toyne. Citind si alte pareri despre acesta serie, am vazut-o deseori comparata cu Codul lui da Vinci, carte pe care eu n-o citisem, desi imi placuse ecranizarea. Dar nu puteam sa ma multumesc doar vizionand filmul, asa ca am vrut sa citesc si eu celebrul roman al lui Dan Brown.

Rezumat:

Robert Langdon, un profesor american de simbolistica si istoria artei, se afla in Paris pentru o conferinta. In mijlocul noptii, politia il cauta la hotel pentru a-i cere ajutorul la ancheta mortii custodelui Luvrului, care a lasat un ultim mesaj criptat.

Insa capitanul Bezu Fache ii ascunde profesorului un detaliu esential, si anume ca el este principalul suspect. Insa Langdon reuseste sa scape cu ajutorul criptografei politiei, Sophie Neveu, care este nepoata custodelui si care crede in nevinovatia lui Langdon.

Impreuna, Langdon si Sophie trebuie sa desluseasca indiciile pe care bunicul criptografei le-a lasat in urma sa, indicii care ii vor conduce nu doar la adevaratul criminal, ci si la un secret pe care Biserica a incercat sa-l ascunda secole la rand.

My view:

Mereu mi se pare interesant cum cartile care vorbesc despre secrete ascunse de Biserica sunt intotdeauna considerate fascinante, chiar daca poarta eticheta fictiune. Cred ca fiecare om are dreptul sa creada ce si cum vrea, insa nu pot sa nu admir modul minunat in care Dan Brown a imbinat elemente reale si fantastice si a obtinut un roman atat de veridic incat a generat atatea controverse.

Ceea ce mi-a placut la roman n-a fost neaparat povestea, pentru ca o stiam deja in linii mari de cand am vazut filmul. Mi-a placut in schimb bogatia simbolurilor si a explicatiilor lor, mi-a placut cum in lumea creata de Brown, nimic nu era intamplator, totul avea un sens si o istorie. Simboluri aparent banale aveau un inteles adanc, deseori uitat sau modificat. În plus, unele simboluri apareau de multe ori de-a lungul istoriei, ca si cum ar fi fost gravate intr-o memorie colectiva a omenirii, memorie datand de la primul om constient. De asemenea, m-a fascinat si istoria efectiva a unor simboluri, modul cum intelesul lor s-a modificat de-a lungul timpului, uneori chiar intr-un mod extrem de radical.

Daca reusiti sa cititi Codul lui da Vinci fara sa va lasati influentati de aerul de "teorie a conspiratiei", atunci eu cred ca o sa va placa, mai ales multumita interpretarilor simbolurilor despre care vorbeam. Eu cred ca o sa va deschida ochii, o sa va faca sa va ganditi de doua ori atunci cand priviti o stema sau poate chiar si atunci cand va alegeti accesoriile, pentru ca pentru cine are ochi sa vada, nimic nu e intamplator.

Puteti cumpara romanul online din libraria virtuala Cartepedia, de aici.

 

Recenzie: Seria Mostenirea

coperta-eragon.jpg
coperta-eragon-2.jpg
coperta-eragon-3.jpg

De curand, mi-am amintit de seria pe care am inceput-o cu cativa ani in urma, cand am citit Eragon, prima carte a seriei Mostenirea, scrisa de Christopher Paolini. As fi vrut s-o continui chiar atunci, insa n-am mai gasit la biblioteca volumul 2. In scurt timp, am inceput alte cateva serii si am uitat complet de dragonita albastra si Cavalerul ei.

Mi-am amintit de curand de serie si mi-am propus sa recitesc primul volum si sa-mi continui apoi lecturile pentru a o termina. Poate n-a fost niciodata la fel de faimoasa ca sa zicem... Harry Potter, insa stiu ca e o serie despre care se spuneau numai cuvinte de lauda (de asta am si citi-o initial), asa ca voiam s-o termin ca sa inteleg pe deplin de ce a fost atat de placuta de public. Gasind niste colegi darnici, am imprumutat cartile si le-am "devorat". (Asa numesc eu procesul prin care incep o carte de cateva sute de pagini si o termin extrem de repede, alergand deja dupa continuare)

Poate ca multi se considera deja "prea mari" ca sa mai citeasca despre dragoni, magie, elfi etc, insa Eragon e una dintre cartile care, din fericire, e scrisa pentru "copiii vesnici". O poti citi pentru prima data la 40 de ani si sa iti placa. E imprevizibila, te poarta spre o lume magica unde binele poate invinge impotriva tuturor sanselor si te face sa te simt din nou un copil fara griji care poate visa ca va gasi si el un ou de dragon.

Chiar asa si incepe aventura lui Eragon, cu gasirea unei pietre albastre bine slefuita in Muntii Sirei. Fara sa stie ce e de fapt piatra, Eragon incearca sa o schimbe pe niste carne pentru familia sa, insa, din fericire, macelarul nu o accepta ca plata deoarece se temea si detesta Sira si tot ce provenea de acolo. Ceva mai tarziu, piatra se crapa si din ea iese o mica soparla albatra inaripata care isi impleteste mintea cu a baiatului. Pastrand secretul existentei dragonului, Eragon o ingrijeste, invatand-o graiul sau si numind-o Saphira.

Cu ani in urma, dragonii erau pretutindeni in Alagaesia (tinutul imaginar unde se desfasoara aventurile celor doi), facand parte din ordinul Cavalerilor, alcatuit din ei si din oameni si elfii care ii calareau. Dar un Cavaler al carui dragon fusese ucis si-a pierdut mintile, reusind sa fure un alt dragon si sa atraga 13 tradatori de partea sa. Impreuna cu ei, Galbatorix i-a distrus pe Cavaleri si s-a proclamat rege. Acum, Eragon este singurul care are o sansa de a-i sta impotriva tradatorului. Si astfel, viata tanarului se schimba definitiv, pentru ca el devine eroul si speranta tuturor locuitarilor din Alagaesia. Doar ca a fi erou nu e chiar atat de simplu: nu doar responsabilitatile, dar si mustrarile de constiinta sunt greu de indurat.

Mi-a placut enorm sa citesc seria. Exact cum spuneam mai sus, m-am simtit din nou o persoana care crede ca poate gasi un ou de dragon, o scrisoare de la vreo scoala de magie sau o poarta catre o alta lume. Singurul meu regret e ca, undeva la jumatatea volumului 3, am aflat ca nu e ultima carte si ca mai exista una (publicata chiar anul trecut, inca neaparuta la noi), asadar ma alatur celolrlalti fani care abia asteapta sa afle finalului acestei aventuri care pe mine m-a facut sa visez cu ochii deschisi zile in sir ca zbor alaturi de Saphira si Eragon.