Editura Paladin

Recenzie: Furia Roșie de Pierce Brown

Am început să citesc Furia Roșie foarte recent, atunci când am aflat că autorul urmează să viziteze România. Știu că a fost o trilogie destul de îndrăgită la apariție și nu-mi dau seama de ce am tot amânat lectura ei. Dar acum înțeleg fenomenul din jurul cărții: romanul e o combinație foarte faină între Jocurile foamei și Jocul lui Ender, cu puțin din Minunata lume nouă, pentru savoare. N-are cum să nu te prindă.

Povestea:

Darrow e un Roșu de pe Marte, ceea ce înseamnă că deși are doar 14 ani, e deja căsătorit și lucrează alături de restul clanului său în minele marțiene, riscându-și viața zi de zi. Scopul Roșilor este să extragă helium-3, o substanță care poate grăbi procesul de terraformare. Sacrificiul și viața lor subterană va însemna un viitor prosper pentru generațiile viitoare, care vor trăi fără griji la suprafață.

Cel puțin așa sună propaganda oficială, pe care le-o spun Aurii - casta conducătoare - iar și iar. Însă soția lui Darrow, Eo, nu mai crede minciunile lor, ci vede că Roșii sunt doar sclavi care muncesc pentru mâncare, acceptând resemnați pedepsele Culorilor superioare. Așa că Eo se revoltă... și moare. Astfel, Darrow devine cel care va duce mai departe visele soției lui pierdute și va ajunge acolo unde niciun Roșu nu ar putea îndrăzni să viseze: chiar în mijlocul școlii Auriilor.   

Părerea mea:

Deși Furia Roșie a fost o serie foarte populară, am reușit să evit spoilerele de-a lungul timpului. Prin urmare, în timp ce citeam prima parte a cărții, am avut tot felul de ipoteze despre ceea ce urmează să se întâmple. Pe unele le-am nimerit, dar realitatea de pe Marte, cea despre care Roșii nu bănuiau nimic, m-a luat complet prin surprindere.

De fapt, cam acesta e stilul romanului: pare previzibil, pare că urmează un tipar, o rețetă pentru o carte despre revolte... apoi te dă complet peste cap cu câte un element neașteptat. În plus, la început stilul o să ți se pare cumva redundant, pentru că toată lumea repetă culorile tuturor aproape obsesiv. Dar apoi înțelegi că așa sunt îndoctrinați să gândească: după culori, nu după meserii sau nume. Nu există polițiști, ci Obsidieni. Nu există mineri, ci Roșii. E simplu în aparență, dar plin de lecții despre propagandă în substrat.

Personajele, în schimb, nu sunt la fel de profunde. Deși evoluează pe parcursul romanului, Darrow e destul de unidimensional. E mânat de furie și de dorință de răzbunare, deși învață să-și controleze și să-și canalizeze mai bine aceste sentimente. Are totuși parte de câteva momente de conflict interior, când trebuie să aleagă între a deveni un ucigaș sau a abandona visul revoluției, dar, din nou, mi-a lăsat impresia că nu are decât o idee, și aia fixă.

Restul Auriilor pe care îi vom cunoaște sunt și ei destul de simpli: toți caută puterea, unii pentru a evita rușinea înfrângerii, alții pentru a demonstra ceva. Toți se luptă pentru același lucru. Totuși, există și două excepții, două personaje care m-au impresionat. Primul este Sevro, lupul singuratic, mereu subestimat, mereu învingător și loial până în măduva oaselor. Și a doua ar fi Mustang, pe care cred că o voi descifra abia în volumele viitoare. Pare uneori doar femeia care trebuia să-l contrabalanseze pe Darrow (și de care el trebuia să se îndrăgostească), dar e totodată o luptătoare care are propriile planuri. Abia aștept să aflu ce o motivează pe ea, ca să descopăr dacă teoria mea se adeverește sau nu.

De asemenea, abia aștept să citesc și următoarele romane pentru că vreau să aflu mai multe despre acest univers fictiv, despre modul cum e condusă rasa umană și cum sunt create diferențele dintre Culori. Însă, pentru că acțiunea din Furia Roșie s-a petrecut exclusiv pe Marte (ba chiar pe o porțiune destul de restrânsă a planetei roșii), cel mai mult aș vrea să descopăr cum ar putea funcționa o revoluție în condițiile în care vorbim de planete întregi, separate prin mii de kilometri de spațiu și conduse de oameni care n-ar ezita să distrugă o întreagă lume pentru a-și perpetua stilul de viață.

Cartea poate fi comandată online de pe site-ul editurii Paladin sau din librăriile online Libris sau Cartepedia.

De asemenea, după cum spuneam la începutul articolului, Pierce Brown va vizita Bucureștiul: azi, 23 aprilie, de la ora 15:00 îl puteți întâlni la British Council Library [link event], iar miercuri, 25 aprilie, de la ora 14:00, va fi prezent la Teatrul Apolo 111 [link event]


Recenzie: Orașul scărilor

Am terminat de citit acest roman acum vreo două săptămâni, timp în care m-am tot întrebat cum să-mi structurez recenzia. Am fost cam nesigură în privința abordării din simplul motiv că impresia mea e cumva duală: pe de-o parte, analizând fiecare aspect al poveștii, mi-a plăcut enorm. Pe de altă parte, însă, în timp ce citeam parcă n-am simțit acea plăcere a lecturii, parcă nu m-a „prins”.

Povestea:

Imaginați-vă o lume în care legile fizicii se schimbă complet dacă treci dintr-o regiune în alta sau chiar dintr-o zonă a unui oraș în alta. Pe o asemenea planetă trăiește Shara, o tânără ambasadoare care e fascinată de istoria lumii ei.

Multe secole, poporul ei a fost sclav, asuprit de cei de pe Continent, care aveau printre ei zeități adevărate, responsabile de schimbările legilor naturii. Însă oamenii s-au dovedit mai puternici decât zeii și i-au ucis, răsturnând balanța. Acum Continentul este cel ținut sub un control strict, orice mențiune a zeilor fiind interzisă.

Istoria este, de asemenea, un subiect interzis, așa că atunci când este ucis mentorul Sharei, care era singura persoană autorizată să cerceteze documentele vechi, tânăra va deveni responsabilă de anchetă. Însă investigația ei va scoate la iveală secrete de mult îngropate și va ridica o nouă problemă: oare toate zeitățile au fost ucise?

Părerea mea:

Spuneam la început că părerea mea despre carte a fost cumva duală. Atunci când am terminat-o, am vrut să scriu câteva cuvinte pe Goodreads, motivând de ce nu m-a impresionat. Și m-am trezit că nu găsesc niciun astfel de motiv. Așa că am luat fiecare aspect pe rând:

Personajele sunt superbe. Shara este o femeie puternică și determinată, a cărei fascinație pentru zei e pur și simplu molipsitoare. Însă personajul meu preferat a fost, desigur, Sigrud, nordicul sălbatic și feroce, cu o inimă mare și o slăbiciune paternă pentru Shara. Tipologia personajului său e foarte aproape de sufletul meu, mă impresionează mereu oamenii trecuți prin părțile oribile ale vieții, care au reușit totuși să-și păstreze umanitatea undeva, adânc îngropată sub un munte de cinism.

Poate că zeităţile au creat multe iaduri, dar ele nu se compară cu cele pe care şi le-au făcut oamenii.
„Orașul scărilor” de Robert Jackson Bennett

Universul creat de autor și atmosfera cărții sunt și ele fascinante. Un loc în care orice e posibil, în funcție de toanele vreunui zeu nu are cum să te lase indiferent. Și ca orice lume bine construită, totul funcționează după niște legi foarte clare care sunt dezvăluite pas cu pas cititorului, o dată cu detaliile despre istoria războiului dintre oameni și zeități. De aceea, povestea e captivantă: începe cu ancheta unei crime, dar se ramifică în toate direcțiile, incluzând intrigi politice, lucruri de mult îngropate și mistere care par de nepătruns. 

Așa că, analizând toate aspectele, chiar nu cred că i-a lipsit ceva poveștii. De aceea, am ajuns la concluzia că problema a fost la mine: am citit un roman Fantasy superb, dar am plecat la drum cu așteptarea că voi citi un roman SF. Și deși universul lui Bennett e construit logic, după reguli clare, zeitățile și felul în care schimbă ele lumea nu prea se încadrează în zona științifică. 

Însă asta nu le face mai puțin fascinante. Întregul mod de funcționare al Continentului e pur și simplu fabulos. Există efectiv zone în care istoria formării lumii e diferită. Și în fiecare zonă, acea istorie e cea adevărată. Într-un oraș, lumea e de fapt lacrima unei zeități și acest lucru este perfect adevărat. În alt oraș, aflat la câțiva kilometri, aceeași lume a fost modelată din lut de o altă zeitate. Și acela e adevărul absolut.

Totuși, deși zeitățile par a fi aceste ființe atotputernice, care pot schimba însăși structura universului, ele au fost învinse de oameni. Și asta pentru că existența și comportamentul zeilor are un motiv care m-a uimit, citindu-l, pentru că e surprinzător, dar cumva și logic. Tot romanul, de altfel, e plin de surprize și de răsturnări de situație de necrezut, toate desfășurându-se într-o lume pe care mi-ar plăcea s-o vizitez, deși mi-ar fi și puțin frică. Nu e o lume în care să fie ușor de trăit, pentru că deși zeitățile au adus măreție Continentului, destinul oamenilor era în mâinile lor, așa că viața nu era deloc ușoară.

Așadar, vă recomand Orașul scărilor dacă vreți să citiți un roman Fantasy ca la carte, cu un univers fascinant și personaje pe măsură. Între timp, eu am aflat că romanul e doar primul volum dintr-o serie, așa că abia aștept continuările, mai ales că al treilea volum îl are în prim plan pe Sigrud :)


Recenzie: Un fel de basm

Povestea:
În ziua de Crăciun, Tara vine să-și viziteze părinții... după 20 de ani în care toată lumea o crezuse moartă. La doar 16 ani, tara a dispărut în pădure, așa că toată lumea vrea să afle unde a fost, mai ales că arată aproape la fel ca în ziua dispariției.

Povestea ei, însă, e mai surprinzătoare decât se aștaptau rudele ei: pentru ea au trecut doar 6 luni, deoarece ea și-a petrecut timpul într-o dimensiune alternativă, alături de niște spiriduși care au învățat-o tainele lor. Bineînțeles, nimeni nu o crede, așa că fratele ei o duce la un psihiatru.

Însă o dată cu reveirea ei, încep să se petreacă anumite lucruri care ar putea fi puse pe seama spiridușilor... sau a coincidenței.

Părerea mea:
Cartea asta m-a revoltat enorm. Bine, mi-a provocat mult mai multe sentimente, dar am ales să v-o recomand pentru că e o carte care te face să te revolți împotriva propriei persoane, împotriva propriilor reacții. Cartea asta m-a ajutat să stau față în fată cu mine însămi și să mă privesc în ochi. Și nu e o senzație atât de ușoară pe cât mă așteptam.

Când eram mică, de fapt, mai mică, pentru că aveam tot vreo 16 ani, ca Tara, visam să mi se întâmple ceva fantastic. Nu-mi doream nimic mai mult decât un portal fermecat prin care să pășesc, o trecere între tărâmuri pe care să o descopăr, un dulap care să mă ducă în Narnia sau o poartă stelară care să mă ducă pe alte planete. Nu conta ce era, doar să fie ceva care îmi demonstrează că există și altceva, ceva magic sau extraordinar dincolo de lumea noastră. Totuși, niciodată nu am crezut cu adevărat că se va întâmpla. Mereu exista un sâmbure de îndoială, mereu exista senzația că dacă merg prea departe cu visul o să mă lovesc de zidurile realității. Simțeam că merg pe un fir subire al fanteziei unde, dacă începeam să cred prea mult, îndoiala a fi crescut exponențial și ar fi sfărâmat visul.

De atunci și până acum am început să nu mai am așa mult timp de visare, planurile mele de viitor au început să se limiteze la slujbe ideale, vacanțe faine și apartamente pline de cărți. Am lăsat castelele cu Vulturii lui Tolkien și dragonii lui GRRM într-un cufăr și am rătăcit cheia.

Dar cartea asta a scos totul la iveală, m-a forțat să mă identific cu protagonista, să mă gândesc cum ar fi fost să fi plecat cu adevărat, însă în același timp m-a făcut să empatizez și cu familia ei și să mă întreb cum aș reacționa eu dacă aș fi pusă față în față cu o astfel de poveste. Și cartea asta e atât de bine scrisă, atât de revoltător de bine gândită, încât balanța poate înclina în orice direcție până aproape de final. Poți s-o crezi sau nu pe Tara, e alegerea ta, e o chestie legată de credința ta, nu de fapte. Faptele pot fi intepretate în funcție de decizia ta interioară.

Și cartea asta m-a revoltat pentru că mi-am dat seama că vreau cu disperare să o cred, dar n-o cred. N-am crezut-o. Mi-am imaginat mereu un deznodământ legat de recunoașterea unei boli nervoase și de amintirea unei traume. Voiam să se termine cu o dovadă încontestabilă a faptului că povestea ei e adevărată, dar nu credeam că așa se va sfârși. Și m-am urât pentru asta, m-am detestat pentru că n-am crezut-o. În final, însă, autorul m-a salvat din războiul meu cu mine însămi și mi-a oferit destule dovezi într-o anumită direcție. Nu vă spun care și oricum, la final, dovezile încă sunt contestabile într-o anume măsură, dar devine mult mai greu să nu fii de acord cu sugestia autorului.

Însă m-am bucurat că am citit Un fel de basm și m-am bucurat că am făcut-o acum. Cu câțiva ani în urmă, aș fi crezut-o pe Tara imediat. Și poate, dacă n-aș fi citit acest roman acum, peste câțiva ani poate n-aș fi crezut-o și n-aș fi avut o problemă cu asta. Însă citind această poveste acum, am regăsit o parte din mine, partea care încă mai crede în faptul că dincolo de lumea noastră e o alta, plină de magie. Bineînțeles, aceste credințe vin însoțite și de o doză serioasă de scepticism, însă data viitoare când mai ies în parc, poate o să-mi pot iar imagina că dincolo de foșnetul suspect dintr-un tufiș des nu se ascunde neapărat o vrabie, ci poate, sub toate frunzele, pândește o zână.

Rezultatele concursului „Povești de neuitat”

La începutul lunii, v-am rugat să vă exorcizați de fantomele cărților care vă bântuie, povestindu-mi despre ele la fel cum Imp, protagonista romanului oferit ca premiu unui norocos, scrie despre fantomele ei. Și pentru că nicio bântuire nu se termină cu adevărat, ci doar e pasată mai departe, a venit timpul să pasez și eu una din poveștile care mă vor bântui multă vreme de-acum înainte.

Random.org a decis că acela dintre voi care va primi un exemplar din Fată înecându-se chiar înainte de Crăciun este Coliță Alex. Felicitări Alex! Aștept un e-mail cu datele tale personale (numele, adresa de livrare și numărul de telefon) la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com. E-mailul trebuie trimis de pe adresa cu care te-ai înscris în concurs în maxim 3 zile (adică până pe 18 decembrie, inclusiv).

Mulțumesc editurii Paladin pentru că mi-a oferit ocazia să organizez acest concurs și mulțumesc tuturor participanților! Sper să vă revăd pe blog, să discutăm despre toate cărțile care își lasă amprenta asupra noastră.


Concurs: Povești de neuitat

A trecut destul de mult timp de la ultimul concurs și pe acesta îl tot amân de ceva timp... inițial trebuia să se întâmple de Halloween (și tema se potrivește la fix, doar fraiera de mine n-a reușit să se sincronizeze cum trebuie), apoi m-am gândit să-l pornesc cu ocazia celor 1000 de like-uri de pe facebook (pentru care încă vă sunt foarte foarte recunoscătoare), acum deja se apropie sărbătorile, iar de Crăciun vă pregătesc ceva fain de tot, așa că nu vreau să-l numesc concurs de ceva care să aibă legătură cu iarna... De fapt, nu cred că-mi trebuie motiv ca să pornesc un concurs, nu? Să-i zicem „concurs pentru că pot”?

Bine, pot doar mulțumită editurii Paladin, care mi-a oferit un exemplar din romanul Fată înecându-se, roman pe care l-am citit vara trecută (și i-am făcut recenzia abia în octombrie, așa rău am ajuns cu gestiunea timpului liber) și care m-a impresionat prin faptul că redă uimitor de bine mintea unei persoane nebune (bine, n-am de unde să știu cum e să ai probleme mentale, dar relatările lui Imp sunt ceva atât de străin de modul meu de a gândi încât pot spune că experiența mi s-a părut autentică. De asemenea, nu vreau să fiu insensibilă folosind cuvântul „nebun”, dar Imp îl folosește și ea cu aceeași lejeritate, așa că nu mi s-a părut deplasat în acest caz).

Ok, paragraful de deasupra e făcut mai mult din paranteze decât din fraze... Ideea e că romanul e incredibil de bine scris, e ceva ce trebuie să citești, e fascinant și deși nu e întotdeauna frumos sau grijuliu cu cititorul, ba din contră, deseori mi s-a părut scris chiar cu brutalitate, dar chiar și așa, e genul de poveste care rămâne cu tine. Și chiar asta e tema romanului: povești care te impresionează atât de tare încât te vor bântui toată viața, vor deveni parte din tine și îți vor reaminti că există în cele mai neașteptate momente.

Tocmai genul acesta de povești sunt cele despre care vreau să vă întreb. Așadar, dacă vreți să câștigați exemplarul pe care îl ofer ca premiu, tot ce trebuie să faceți e să-mi scrieți câteva cuvinte despre cartea care vă bântuie pe voi, povestea pe care ați citit-o la un moment dat și pe care n-o veți putea uita niciodată, pe care poate o veți mai reciti din când în când sau, din contră, care v-a afectat atât de intens încât n-o s-o mai atingeți niciodată.

Lăsați răspunsul vostru într-un comentariu însoțit de o adresă de e-mail valabilă și o metodă prin care urmăriți blogul, care e la alegerea voastră, fie e-mail, facebook, twitter, google+ ... avem di tăti. Doar menționați platforma aleasă și numele contului; spre exemplu: Ghanda(GFC). Și dacă vă simțiti deosebit de generoși, puteți să dați și un share concursului, dar asta e opțional (și e valabil și pentru cei care nu participă, dar sunt persoane simpatice)

Concursul se încheie pe 13 decembrie 2015, la ora 23:59. Mult succes tuturor!