Editura Paladin

Recenzie: Al cincilea anotimp (Pământul sfărâmat #1)

Cartea asta mi-a fost recomandată constant timp de vreun an de zile de o persoană care lucrează la o altă editură decât Paladin. Tocmai de aceea, mi-a fost teamă să o citesc mai devreme, pentru că așteptările mele erau destul de sus. Dar chiar și așa, cartea le-a depășit, pentru că e extraordinară. Al cincilea anotimp e o carte atât de bună încât regret sincer că a stat atâta timp necitită în biblioteca mea.

Povestea:

Pe o planetă zguduită de cutremure, singurul continent poartă numele de Neclintirea. Dar e doar un nume, pentru că din când în când un cataclism major zguduie pământul și civilizația se prăbușește. Acesta e al cincilea Anotimp: moartea care vine după cutremur.

În această lume, amestecați printre oameni, trăiesc orogenii, persoane care pot manipula cutremurele, care au puterea de a controla energia care mișcă pământul. Dar orogenii sunt considerați periculoși, sunt marginalizați și uciși atunci când sunt descoperiți.

Cei norocoși sunt trimiși în Yumenes, capitala Imperiului. Acolo sunt antrenați să devină utili, însă nu capătă niciodată respect, ci un Gardian care are ca unică misiune protecția. Dar nu a lor, ci a lumii: dacă orogenul scapă de sub control, dacă dă cea mai mică dovadă de nesupunere, Gardianul trebuie să-l ucidă.

Și așa, cei mai puternici oameni din lume sunt reduși la statutul de unealtă. Dar atunci când un nou anotimp începe, distrugând însuși Yumenesul, lumea s-ar putea schimba pentru totdeauna.

Părerea mea:

Al cincilea anotimp spune o poveste aflată undeva la granița dintre Fantasy și Science Fiction, ceea ce am apreciat mult. Neclintirea are un nivel de dezvoltare asemănător Evului Mediu, cu multe sate mici și câteva orașe mai dezvoltate, în care oamenii se întrețin din agricultură și meșteșuguri. Orogenia e văzută ca un fel de magie, însă o magie cu reguli clare și care necesită antrenamente stricte pentru a putea fi controlată și îmblânzită. Așadar, atmosfera cărții este una fantasy.

Dar sunt mici elemente și indicii care sugerează că toată magia e de fapt tehnologie creată de una dintre multele culturi antice care nu a supraviețuit Anotimpurilor. Ceea ce bineînțeles că mi-a plăcut mult, pentru că adaugă o enigmă în plus întregii povești, dar o face și mult mai plauzibilă. N-o să vă spun mai multe, dar sunt absolut minunate toate detaliile care sugerează că o tehnologie net superioară a existat în trecut.

Însă ceea ce am apreciat cel mai tare la roman este modul cum a fost construită societatea. Cele mai puternice ființe ale planetei au fost reduse la nimic. Traumele care îi apasă pe orogeni sunt inimaginabile și felul cum societatea reușește să-i manipuleze e extrem de crud. E o lecție importantă aici, despre cum ceea ce ți se spune și ceea ce e „știut” nu e neapărat adevărul, dar și despre cum dorința de a supraviețui ne va face mereu să acceptăm inacceptabilul. E o carte care îți dă mult de gândit și am apreciat că reușește asta încă de la primul volum al trilogiei.

Spune-le că într-o zi pot fi măreți, asemenea nouă. Spune-le că locul lor e printre noi, indiferent cum îi tratăm. Spune-le că trebuie să câștige respectul pe care toți ceilalți îl capătă de la sine. Spune-le că pentru a fi acceptați trebuie să atingă un standard: standardul acela este perfecțiunea. Ucide-i pe cei care se revoltă împotriva acestor contradicții și spune-le celorlalți că cei uciși meritau să piară din pricina slăbiciunii și a îndoielilor lor. Atunci o să se spetească încercând să îndeplinească imposibilul.

Și stilul e foarte interesant: sunt trei fire narative, dintre care unul e relatat la persoana a doua. Adică autoarea ți se adresează: tu ești personajul, tu simți și faci și trăiești lucruri. N-am mai întâlnit așa ceva și e foarte fain, dar și foarte greu de obținut. Te face să te simți mult mai implicat în întreaga poveste și, la final, are un motiv extraordinar pentru care a fost relatată povestea așa și nu altfel. O să vă placă ;)

Am lăsat intenționat la urmă personajele pentru că sincer, nu vreau să vă spun prea multe despre ele. E o plăcere să le descoperi și să cauți legăturile dintre ele, e fascinant cum fiecare îți oferă fix ceea ce ai nevoie ca să înțelegi cât de dură și nedreaptă poate fi viața pe Neclintire, dar și cât de lipsită de griji poate fi pentru cei care au învățat să profite de pe urma celorlalți. E clar că personajele asuprite vor fi cele despre care vei spera să aibă o viață bună la final, dar nu există personaje cu adevărat pozitive. Toată lumea a avut alegeri dure de făcut și fiecare are un trecut presărat de durere și de sacrificii inimaginabile. Tocmai de aceea sunt niște personaje extraordinare, pentru că sunt umane, reale, trecute prin multe și totuși supraviețuind așa, cu frânturi și găuri bine ascunse pe dinăuntru. Ceea ce s-ar putea să rezoneze cu mulți cititori, pentru că mulți dintre noi am fost marginalizați, respinși, făcuți să ne simțim mai prejos decât suntem.

Vă recomand Al cincilea anotimp dacă vă plac poveștile fantastice cu morală, dacă vă plac personajele complexe și situațiile dure prin care trebuie să treacă. Nu e o carte ușor de citit, dar e o carte superbă, care o să vă placă tocmai pentru că ridică niște probleme serioase. Și e un roman care nu-ți dă voie să-l uiți.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Paladin sau din librării online precum Cartepedia sau Libris.


Recenzie: Furia Roșie de Pierce Brown

Am început să citesc Furia Roșie foarte recent, atunci când am aflat că autorul urmează să viziteze România. Știu că a fost o trilogie destul de îndrăgită la apariție și nu-mi dau seama de ce am tot amânat lectura ei. Dar acum înțeleg fenomenul din jurul cărții: romanul e o combinație foarte faină între Jocurile foamei și Jocul lui Ender, cu puțin din Minunata lume nouă, pentru savoare. N-are cum să nu te prindă.

Povestea:

Darrow e un Roșu de pe Marte, ceea ce înseamnă că deși are doar 14 ani, e deja căsătorit și lucrează alături de restul clanului său în minele marțiene, riscându-și viața zi de zi. Scopul Roșilor este să extragă helium-3, o substanță care poate grăbi procesul de terraformare. Sacrificiul și viața lor subterană va însemna un viitor prosper pentru generațiile viitoare, care vor trăi fără griji la suprafață.

Cel puțin așa sună propaganda oficială, pe care le-o spun Aurii - casta conducătoare - iar și iar. Însă soția lui Darrow, Eo, nu mai crede minciunile lor, ci vede că Roșii sunt doar sclavi care muncesc pentru mâncare, acceptând resemnați pedepsele Culorilor superioare. Așa că Eo se revoltă... și moare. Astfel, Darrow devine cel care va duce mai departe visele soției lui pierdute și va ajunge acolo unde niciun Roșu nu ar putea îndrăzni să viseze: chiar în mijlocul școlii Auriilor.   

Părerea mea:

Deși Furia Roșie a fost o serie foarte populară, am reușit să evit spoilerele de-a lungul timpului. Prin urmare, în timp ce citeam prima parte a cărții, am avut tot felul de ipoteze despre ceea ce urmează să se întâmple. Pe unele le-am nimerit, dar realitatea de pe Marte, cea despre care Roșii nu bănuiau nimic, m-a luat complet prin surprindere.

De fapt, cam acesta e stilul romanului: pare previzibil, pare că urmează un tipar, o rețetă pentru o carte despre revolte... apoi te dă complet peste cap cu câte un element neașteptat. În plus, la început stilul o să ți se pare cumva redundant, pentru că toată lumea repetă culorile tuturor aproape obsesiv. Dar apoi înțelegi că așa sunt îndoctrinați să gândească: după culori, nu după meserii sau nume. Nu există polițiști, ci Obsidieni. Nu există mineri, ci Roșii. E simplu în aparență, dar plin de lecții despre propagandă în substrat.

Personajele, în schimb, nu sunt la fel de profunde. Deși evoluează pe parcursul romanului, Darrow e destul de unidimensional. E mânat de furie și de dorință de răzbunare, deși învață să-și controleze și să-și canalizeze mai bine aceste sentimente. Are totuși parte de câteva momente de conflict interior, când trebuie să aleagă între a deveni un ucigaș sau a abandona visul revoluției, dar, din nou, mi-a lăsat impresia că nu are decât o idee, și aia fixă.

Restul Auriilor pe care îi vom cunoaște sunt și ei destul de simpli: toți caută puterea, unii pentru a evita rușinea înfrângerii, alții pentru a demonstra ceva. Toți se luptă pentru același lucru. Totuși, există și două excepții, două personaje care m-au impresionat. Primul este Sevro, lupul singuratic, mereu subestimat, mereu învingător și loial până în măduva oaselor. Și a doua ar fi Mustang, pe care cred că o voi descifra abia în volumele viitoare. Pare uneori doar femeia care trebuia să-l contrabalanseze pe Darrow (și de care el trebuia să se îndrăgostească), dar e totodată o luptătoare care are propriile planuri. Abia aștept să aflu ce o motivează pe ea, ca să descopăr dacă teoria mea se adeverește sau nu.

De asemenea, abia aștept să citesc și următoarele romane pentru că vreau să aflu mai multe despre acest univers fictiv, despre modul cum e condusă rasa umană și cum sunt create diferențele dintre Culori. Însă, pentru că acțiunea din Furia Roșie s-a petrecut exclusiv pe Marte (ba chiar pe o porțiune destul de restrânsă a planetei roșii), cel mai mult aș vrea să descopăr cum ar putea funcționa o revoluție în condițiile în care vorbim de planete întregi, separate prin mii de kilometri de spațiu și conduse de oameni care n-ar ezita să distrugă o întreagă lume pentru a-și perpetua stilul de viață.

Cartea poate fi comandată online de pe site-ul editurii Paladin sau din librăriile online Libris sau Cartepedia.

De asemenea, după cum spuneam la începutul articolului, Pierce Brown va vizita Bucureștiul: azi, 23 aprilie, de la ora 15:00 îl puteți întâlni la British Council Library [link event], iar miercuri, 25 aprilie, de la ora 14:00, va fi prezent la Teatrul Apolo 111 [link event]


Recenzie: Orașul scărilor

Am terminat de citit acest roman acum vreo două săptămâni, timp în care m-am tot întrebat cum să-mi structurez recenzia. Am fost cam nesigură în privința abordării din simplul motiv că impresia mea e cumva duală: pe de-o parte, analizând fiecare aspect al poveștii, mi-a plăcut enorm. Pe de altă parte, însă, în timp ce citeam parcă n-am simțit acea plăcere a lecturii, parcă nu m-a „prins”.

Povestea:

Imaginați-vă o lume în care legile fizicii se schimbă complet dacă treci dintr-o regiune în alta sau chiar dintr-o zonă a unui oraș în alta.

Pe o asemenea planetă trăiește Shara, o tânără ambasadoare care e fascinată de istoria lumii ei. Multe secole, poporul ei a fost sclav, asuprit de cei de pe Continent, care aveau printre ei zeități adevărate, responsabile de schimbările legilor naturii.

Însă oamenii s-au dovedit mai puternici decât zeii și i-au ucis, răsturnând balanța. Acum Continentul este cel ținut sub un control strict, orice mențiune a zeilor fiind interzisă.

Istoria este, de asemenea, un subiect interzis, așa că atunci când este ucis mentorul Sharei, care era singura persoană autorizată să cerceteze documentele vechi, tânăra va deveni responsabilă de anchetă.

Însă investigația ei va scoate la iveală secrete de mult îngropate și va ridica o nouă problemă: oare toate zeitățile au fost ucise?

Părerea mea:

Spuneam la început că părerea mea despre carte a fost cumva duală. Atunci când am terminat-o, am vrut să scriu câteva cuvinte pe Goodreads, motivând de ce nu m-a impresionat. Și m-am trezit că nu găsesc niciun astfel de motiv. Așa că am luat fiecare aspect pe rând:

Personajele sunt superbe. Shara este o femeie puternică și determinată, a cărei fascinație pentru zei e pur și simplu molipsitoare. Însă personajul meu preferat a fost, desigur, Sigrud, nordicul sălbatic și feroce, cu o inimă mare și o slăbiciune paternă pentru Shara. Tipologia personajului său e foarte aproape de sufletul meu, mă impresionează mereu oamenii trecuți prin părțile oribile ale vieții, care au reușit totuși să-și păstreze umanitatea undeva, adânc îngropată sub un munte de cinism.

Poate că zeităţile au creat multe iaduri, dar ele nu se compară cu cele pe care şi le-au făcut oamenii.
„Orașul scărilor” de Robert Jackson Bennett

Universul creat de autor și atmosfera cărții sunt și ele fascinante. Un loc în care orice e posibil, în funcție de toanele vreunui zeu nu are cum să te lase indiferent. Și ca orice lume bine construită, totul funcționează după niște legi foarte clare care sunt dezvăluite pas cu pas cititorului, o dată cu detaliile despre istoria războiului dintre oameni și zeități. De aceea, povestea e captivantă: începe cu ancheta unei crime, dar se ramifică în toate direcțiile, incluzând intrigi politice, lucruri de mult îngropate și mistere care par de nepătruns. 

Așa că, analizând toate aspectele, chiar nu cred că i-a lipsit ceva poveștii. De aceea, am ajuns la concluzia că problema a fost la mine: am citit un roman Fantasy superb, dar am plecat la drum cu așteptarea că voi citi un roman SF. Și deși universul lui Bennett e construit logic, după reguli clare, zeitățile și felul în care schimbă ele lumea nu prea se încadrează în zona științifică. 

Însă asta nu le face mai puțin fascinante. Întregul mod de funcționare al Continentului e pur și simplu fabulos. Există efectiv zone în care istoria formării lumii e diferită. Și în fiecare zonă, acea istorie e cea adevărată. Într-un oraș, lumea e de fapt lacrima unei zeități și acest lucru este perfect adevărat. În alt oraș, aflat la câțiva kilometri, aceeași lume a fost modelată din lut de o altă zeitate. Și acela e adevărul absolut.

Totuși, deși zeitățile par a fi aceste ființe atotputernice, care pot schimba însăși structura universului, ele au fost învinse de oameni. Și asta pentru că existența și comportamentul zeilor are un motiv care m-a uimit, citindu-l, pentru că e surprinzător, dar cumva și logic. Tot romanul, de altfel, e plin de surprize și de răsturnări de situație de necrezut, toate desfășurându-se într-o lume pe care mi-ar plăcea s-o vizitez, deși mi-ar fi și puțin frică. Nu e o lume în care să fie ușor de trăit, pentru că deși zeitățile au adus măreție Continentului, destinul oamenilor era în mâinile lor, așa că viața nu era deloc ușoară.

Așadar, vă recomand Orașul scărilor dacă vreți să citiți un roman Fantasy ca la carte, cu un univers fascinant și personaje pe măsură. Între timp, eu am aflat că romanul e doar primul volum dintr-o serie, așa că abia aștept continuările, mai ales că al treilea volum îl are în prim plan pe Sigrud :)


Recenzie: Un fel de basm

coperta-un-fel-de-basm.jpg

Povestea:

În ziua de Crăciun, Tara vine să-și viziteze părinții. Dar au trecut 20 de ani de când Tara dispărut, timp în care toată lumea o crezuse moartă. Așa că toată lumea vrea să afle unde a fost și ce i s-a întâmplat, mai ales că arată aproape la fel ca în ziua dispariției, când avea doar 16 ani.

Povestea ei, însă, e mai surprinzătoare decât se așteptau rudele ei: pentru ea au trecut doar 6 luni, deoarece ea și-a petrecut timpul într-o dimensiune alternativă, alături de niște spiriduși care au învățat-o tainele lor. Bineînțeles, nimeni nu o crede, așa că fratele ei o duce la un psihiatru.

Însă o dată cu revenirea acasă a Tarei, în jurul ei încep să se petreacă anumite lucruri care ar putea fi puse pe seama coincidenței... sau a spiridușilor despre care povestea ea.

Părerea mea:

Cartea asta m-a revoltat enorm. Bine, mi-a provocat mult mai multe sentimente, dar am ales să v-o recomand în primul rând pentru că e o carte care te face să te revolți împotriva propriei persoane, împotriva propriilor reacții. Romanul acesta m-a ajutat să stau față în fată cu mine însămi și să mă privesc în ochi. Și nu e o senzație atât de ușoară pe cât mă așteptam.

Când eram mică, de fapt, mai mică, pentru că aveam tot vreo 16 ani, ca Tara, visam să mi se întâmple ceva fantastic. Nu-mi doream nimic mai mult decât un portal fermecat prin care să pășesc, o trecere între tărâmuri pe care să o descopăr, un dulap care să mă ducă în Narnia sau o poartă stelară care să mă ducă pe alte planete. Nu conta ce era, doar să fie ceva care îmi demonstrează că există și altceva, ceva magic sau extraordinar dincolo de lumea noastră. Totuși, niciodată nu am crezut cu adevărat că se va întâmpla. Mereu exista un sâmbure de îndoială, mereu exista senzația că dacă merg prea departe cu visul o să mă lovesc de zidurile realității. Simțeam că merg pe un fir subțire al fanteziei unde, dacă începeam să cred prea mult, îndoiala a fi crescut exponențial și ar fi sfărâmat visul.

De atunci și până acum am început să nu mai am așa mult timp de visare, planurile mele de viitor au început să se limiteze la slujbe ideale, vacanțe faine și apartamente pline de cărți. Am lăsat castelele cu Vulturii lui Tolkien și dragonii lui GRRM într-un cufăr și am rătăcit cheia.

Dar cartea asta a scos totul la iveală, m-a forțat să mă identific cu protagonista, să mă gândesc cum ar fi fost să fi plecat cu adevărat. Însă în același timp m-a făcut să empatizez și cu familia ei și să mă întreb cum aș reacționa eu dacă aș fi pusă față în față cu o astfel de poveste. Și cartea asta e atât de bine scrisă, atât de revoltător de bine gândită, încât balanța poate înclina în orice direcție până aproape de final. Poți s-o crezi sau nu pe Tara, e alegerea ta, e o chestie legată de credința ta, nu de fapte. Faptele pot fi interpretate în funcție de decizia ta interioară.

Și cartea asta m-a revoltat pentru că mi-am dat seama că vreau cu disperare să o cred, dar n-o cred. N-am crezut-o. Mi-am imaginat mereu un deznodământ legat de recunoașterea unei boli nervoase și de amintirea unei traume. Voiam să se termine cu o dovadă incontestabilă a faptului că povestea ei e adevărată, dar nu credeam că așa se va sfârși. Și m-am urât pentru asta, m-am detestat pentru că n-am crezut-o.

În final, însă, autorul m-a salvat din războiul meu cu mine însămi și mi-a oferit destule dovezi într-o anumită direcție. Nu vă spun care și oricum, la final, dovezile încă sunt contestabile într-o anume măsură, dar devine mult mai greu să nu fii de acord cu sugestia autorului.

Însă m-am bucurat că am citit Un fel de basm și m-am bucurat că am făcut-o acum. Cu câțiva ani în urmă, aș fi crezut-o pe Tara imediat. Și poate, dacă n-aș fi citit acest roman acum, peste câțiva ani poate n-aș fi crezut-o și n-aș fi avut o problemă cu asta. Însă citind această poveste acum, am regăsit o parte din mine, partea care încă mai crede în faptul că dincolo de lumea noastră e o alta, plină de magie. Bineînțeles, aceste credințe vin însoțite și de o doză serioasă de scepticism, însă data viitoare când mai ies în parc, poate o să-mi pot iar imagina că dincolo de foșnetul suspect dintr-un tufiș des nu se ascunde neapărat o vrabie, ci poate, sub toate frunzele, pândește o zână.


Rezultatele concursului „Povești de neuitat”

coperta-fata-inecandu-se.jpg

La începutul lunii, v-am provocat să vă exorcizați de fantomele cărților care vă bântuie, povestindu-mi despre ele la fel cum Imp, protagonista romanului oferit ca premiu unui norocos, scrie despre fantomele ei.

Și pentru că după ce am citit cartea, concluzia mea a fost că nicio bântuire nu se termină cu adevărat, ci doar e pasată mai departe, a venit timpul să pasez și eu către voi un exemplar din Fată înecându-se, una din poveștile care mă vor bântui multă vreme de-acum înainte.

Random.org a decis că acela dintre voi care va primi această carte drept cadou chiar înainte de Crăciun este Coliță Alex. Felicitări Alex!

Aștept un e-mail cu datele tale personale (numele, adresa de livrare și numărul de telefon) la adresa jurnalul.unei.cititoare@gmail.com. E-mailul trebuie trimis de pe adresa cu care te-ai înscris în concurs în maximum trei zile (adică până pe 18 decembrie, inclusiv).

Mulțumesc editurii Paladin pentru că mi-a oferit ocazia să organizez acest concurs și mulțumesc tuturor participanților! Sper să vă revăd pe blog, să discutăm despre toate cărțile care își lasă amprenta asupra noastră.