Editura Nemira

Evenimente: Lansare „Omulețul din perete”

lansare-marian-coman.jpg

Nu aveam în plan să scriu despre vreun eveniment azi. De fapt, la începutul săptămânii planificasem ca vinerea asta să caut o leapșă drăguță la care să răspund. Dar am participat aseară la cea mai faină lansare de care la care am fost vreodată.

Știți că eu tot merg pe la lansări și vă tot bat la cap să mergeți și voi, pentru că a fi acolo e o senzație care nu prea se poate compara cu nimic. Deja nu cred că mai e un secret că eu mă entuziasmez foarte ușor la ideea de a sta de vorbă cu un autor ale cărui cărți le-am îndrăgit.

Dar lansarea de aseară mie mi s-a părut mult mai mult de-atât. A fost suprarealistă și fantastică și extraordinară și multe alte superlative, așa că risc să repet ce scriam luni și să vă recomand să mergeți la evenimente. Niciodată nu știi când o să ajungi la cel mai bun la care ai fost vreodată.

La fel cum nici eu nu bănuiam că aseară, o să ajung într-o carte.

În finalul articolului am să las filmarea live a lansării, ca să vedeți și voi cum a fost. Însă mai întâi aș vrea să vă povestesc eu experiența mea. Pentru că evenimentul de aseară a început cam ca orice lansare: s-au prezentat invitații, Marian a decis să citească un fragment, nimic nou.

Dar lectura s-a încheiat cu frazele astea:

Dispăruseră pereții hrubei, dispăruseră sticlele de vin, era doar o câmpie verde. Și păsările-înger în jurul nostru. Erau acolo, lângă noi sau, mai degrabă, noi eram acolo, lângă ele. Fiindcă doar muzica noastră fără ritm mai avea legătură cu întunericul hrubei din care veneam.
Și se mai auzea doar o vioară.

Apoi a început să se audă muzică și timp de o fracțiune de secundă n-am mai știut pe ce lume sunt. Cumva, asta e ideea cărții Omulețul de perete. E un volum plin de povestiri în care personajele conștientizează faptul că sunt exact asta, personaje, că există un autor care le scrie soarta.

O să vă povestesc mai multe în recenzie, dar ideea e că atunci când a început să se aducă muzica, a fost un moment suprarealist extrem de potrivit cu volumul care se lansa. M-am simțit și eu parte dintr-o poveste, pentru că am avut senzația că altfel nu se poate, că astfel de lucruri nu se întâmplă în realitate, că totul e de fapt o carte. Doar acolo o lansare devine un spectacol.

 
 

Cumva, mereu centrul atenției a rămas Marian și cartea lui, dar muzica băieților de la Corbu a oferit atmosfera fantastică și extraordinară pe care n-am s-o uit prea curând. Mai jos am să vă las înregistrarea lansării (a fost filmată „pe lung”, vă recomand s-o vedeți pe un telefon/tabletă pe care să-l rotiți voi)

Și vreau să-i felicit pe Marian, pe Corbu și pe echipa de la Nemira pentru evenimentul genial!

 
 

Recenzie: Omul de cretă de C.J. Tudor

Știți cum vă spun eu mereu că participarea la un club de lectură e minunată? Ei bine, cred asta cu și mai multă tărie pentru că mi-a prins extraordinar de bine să particip la ediția din februarie a clubului de la Nemira. Am discutat atunci despre Omul de cretă și după ce am schimbat impresii cu alți cititori, mi-am schimbat complet perspectiva asupra cărții. Tocmai de aceea scriu atât de târziu despre roman, pentru că am vrut să mai recitesc câteva pasaje și să-mi fac puțin ordine în gânduri înainte să vă spun mai multe despre carte.

Povestea:

Eddie era un băiat destul de obișnuit, până în ziua în care a mers la bâlciul venit în orășelul lui. Acolo, roata cea mare s-a desprins și s-a rostogolit printre trecători, desfigurând o tânără. Deși avea doar 12 ani, Eddie a ajutat la salvarea fetei, dar a rămas marcat de eveniment. Și de parcă o tragedie n-ar fi fost de-ajuns, după aceea oamenii din oraș au început să moară.

Mulți ani mai târziu, Eddie a rămas unul dintre puținii oameni care a ales să-și construiască o viață în orășelul de provincie. Nu e o viață fericită, ci una previzibilă, fără șocuri prea mari. Asta până când rutina lui este întreruptă de reîntoarcerea unui prieten din copilărie, care vrea să sape în trecutul tumultuos al orașului.

Părerea mea:

Cartea aceasta are așa un vibe de IT, încât pe măsură ce citeam, tot așteptam să apară vreun monstru. E clar că autoarea a vrut să-i aducă un omagiu lui Stephen King cu acest roman, pentru că sunt destule asemănări între prima parte a cărții și IT. Avem două planuri narative, avem o gașcă de băieți cu o singură fată printre ei, avem niște copii mai mari care îi chinuie, avem până și scena cu bătaia cu pietre de pe Maidan. Dar acest roman nu e IT.

Și, cumva, asta m-a dezamăgit la prima lectură. Tot așteptam să apară Monstrul din canalizare sau din râu sau de oriunde, tot căutam semnele supranaturalului, în timp ce Omul de cretă e un roman realist. Da, sunt câteva scene stranii, dar toate sunt, de fapt, visele unui copil care încearcă să facă față unor traume, să înțeleagă că moartea poate surveni oricând și că nimic nu-i garantează că va trăi veșnic.

Însă dincolo de dezamăgirea mea, cartea e foarte bine scrisă. Tocmai de asta mi-a plăcut întâlnirea de la Club, pentru că eu am fost singura surprinsă de lipsa de supranatural și vorbind cu ceilalți cititori, mi-am dat seama că eu am plecat la drum cu așteptările greșite. Citisem atât de multe romane SF&F încât n-am mai știut să urmez indiciile dintr-o poveste „normală”, ci căutam tiparele mele cunoscute. Dar citind cartea ca pe un roman realist, despre povestea unei crime, e un volum foarte fain.

În primul rând, Eddie este un personaj complex și mereu surprinzător. Până la ultima pagină, tot te mai poate șoca, deși ai senzația că în sfârșit ai reușit să-l înțelegi. E un copil care a trecut prin multe și le-a internalizat într-un mod neașteptat. Mi-a rămas în minte o scenă superbă și totuși extrem de tristă, când el se gândește prima dată la moarte, la cât de ușor e să dispari pur și simplu, la cât de vulnerabili sunt, de fapt, oamenii (și copiii).

Apoi, e o carte foarte surprinzătoare. Sunt destule morți suspicioase cât să provoace cititorul să găsească o explicație și sunt destule elemente care să te pună pe o pistă greșită. Nu m-aș fi așteptat niciodată la deznodământul romanului (și nu numai pentru că mă gândeam că vreun Monstru a făcut-o).

Așadar, recomand Omul de cretă celor care vor să citească un roman bine scris, cu răsturnări de situație neașteptate, cu un protagonist pe care n-o să-l uiți prea curând și cu un mister care abia te așteaptă să-l dezlegi. Și, desigur, îl recomand fanilor lui Stephen King care vor să descopere că lucruri bizare se pot întâmpla în orășele mici și fără vreun element supranatural care să le cauzeze.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira sau din librării online precum Cartepedia sau Libris.


Recenzie: Frumoasele adormite

Cartea asta se citește incredibil de repede! Acesta e primul lucru pe care vreau să-l menționez legat de Frumoasele adormite pentru că nu mi-a venit să cred că am terminat-o în mai puțin de o săptămână! Am început romanul într-o zi de luni, citind sporadic prin metrou sau seara, înainte de culcare. Sâmbătă am terminat-o. Pur și simplu nu știu unde au zburat paginile.

Povestea:

În toată lumea, femeile încep să adoarmă și să nu se mai trezească. Corpurile lor produc niște fire mătăsoase care le învelesc ca într-un cocon. Ruperea coconului le determină să atace violent persoanele care au îndrăznit să le trezească, pentru ca ulterior femeile să se culce la loc, refăcându-și coconul. În câteva zile, aproape jumătate din populația pământului doarme.

Neștiind cum să reacționeze, unii bărbați devin violenți, în timp ce alții încearcă să-și protejeze soțiile și fiicele. De asemenea, o mână de femei reușesc să rămână treze consumând orice substanță energizantă care le pică în mână. Însă există o femeie care doarme și se trezește perfect normal: Evie Black, o deținută a penitenciarului din Dooling care pare a fi cheia întregii epidemii de somn. Dar când teama și neputința plutesc prin aer, bărbații s-ar putea s-o ucidă pe Evie înainte ca ea să poată readuce lumea la normal.

Părerea mea:

Am adorat modul în care e scris acest roman. Sunt capitole scurte, dar care curg așa natural unul după altul încât nu te poți opri din citit. În plus, fiecare pagină îți transmite un sentiment de surescitare care te prinde în lumea din carte, lume care funcționează după o singură regulă: nu ai voie să adormi. Din punct de vedere al stării pe care ți-o induce, cartea asta mi s-a părut extraordinară!

Povestea e la fel de fascinantă: mi-a plăcut Aurora (numele pe care îl primește epidemia de somn), felul cum apare și cum se manifestă, mi-a plăcut lumea în care sunt transportate femeile și felul în care se dezvoltă ele într-o lume fără bărbați, mi-a plăcut miza romanului și psihologia personajelor. E o poveste care ridică atât de multe probleme despre cum funcționează oamenii în situații limită, despre cum se adaptează fiecare în circumstanțe oribile, fie ele supranaturale sau nu, despre cum traumele schimbă oamenii… E fascinant.

Apropo de personaje, cele principale sunt foarte fain conturate: sunt oameni normali, dar cu un bagaj de probleme pe care le-au adunat de-a lungul vieții. Fiecare încearcă să se descurce cât de bine poate într-o lume care a luat-o razna peste noapte. Evie Black, însă, mi-a plăcut mai puțin. Pe alocuri, am avut senzația că face lucruri doar ca să avanseze acțiunea romanului. Poate acesta era scopul ei în logica internă a poveștii, poate ea chiar își dorea să alimenteze teama și furia tuturor, dar mie mi s-a părut un instrument al autorilor. Altfel, restul personajelor sunt foarte bine scrise.

Per total, Frumoasele adormite mi s-a părut mai mult un roman psihologic decât un thriller, deși e plin de acțiune. O să vă țină cu sufletul la gură și o să vreți să citiți pagină după pagină ca să vedeți ce se mai poate întâmpla, dar dacă vreți să citiți despre cum se comportă oamenii atunci când își pierd toate reperele, asta e cartea pentru voi! Totuși, e o carte destul de dură. Sunt descrise destul de amănunțit multe situații violente, e un roman plin de abuz de substanțe, dar și de abuzuri emoționale. Nu e pentru cei slabi de înger. Mie mi-a plăcut enorm pentru că nu mi s-a părut că ar fi vreun moment de violență gratuită. Chiar și situațiile absolut oribile au rolul lor clar în dezvoltarea ulterioară a personajelor.

Așadar, dacă vreți să citiți un volum captivant, despre oameni care trec prin iad și supraviețuiesc așa cum pot, dacă vă place acțiunea, dar și romanele psihologice, eu vă recomand Frumoasele adormite. Nu vă lăsați descurajați de numărul mare de pagini, se citește foarte repede. De fapt, dacă o începeți zilele astea, aveți timp s-o terminați până lunea viitoare (28 ianuarie), când are loc Clubul de Lectură Nemira #65, unde discutăm chiar despre acest roman.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Recenzie: Câteva motive să iubești viața

Citind Câteva motive să iubești viața, mi-am dat seama că e foarte greu de încadrat în vreo categorie de cărți. Nu e nici o biografie, nu tocmai, nu e nici un volum de dezvoltare personală și nu e nici un jurnal. Este un fel de combinație de sfaturi și povești ale experienței autorului în lupta sa cu depresia. E o carte care să te ajute să înțelegi că dacă te simți prizonier în propria minte, nu ești singur și că ajutorul există, lucru care te poate îmboldi să-l cauți. Ceea ce e primul pas spre vindecare, după părerea mea.

Povestea:

Matt Haig avea 24 de ani când a realizat că suferă de depresie. Și-a dorit să moară, dar n-a făcut-o. A trăit, în schimb. A trăit cu depresia și cu anxietatea, a înfruntat teama paralizantă și gândurile sinucigașe, atacurile de panică și stigmatul problemelor mentale. A reușit să se ridice și acum ne povestește despre cum a făcut asta. Și o face într-un mod sincer și deschis, cu cărțile pe față.

Părerea mea:

În mod clar, depresia nu arată la fel pentru toată lumea. Pentru Matt, a fost o cădere bruscă, inexplicabilă. Retrospectiv, a descoperit că au existat indicii, dar nu a știut să le interpreteze astfel. Din punctul lui de vedere, pur și simplu s-a trezit într-o zi și a descoperit că e la capătul puterilor, sau chiar dincolo de el. Lucrurile simple au devenit monstruoase. A merge până la magazinul din colț a devenit o luptă. Mintea i s-a transformat într-o închisoare. Și a trăit cu toate astea.

Mi-a plăcut enorm cartea pentru că abordează direct stigmatul din jurul bolilor minții. Depresia și anxietatea sunt deseori sunt văzute ca fiind un moft. „Gândește pozitiv” e un sfat oferit cu atâta nonșalanță unor oameni care suferă inimaginabil de mult. În interiorul unei persoane suferinde, agonia e ceva la ordinea zilei. Și acest volum ne explică exact cum stau lucrurile. Dacă nu ai suferit niciodată de depresie sau anxietate, e un volum care te ajută să înțelegi cum se manifestă aceste boli. Nu e un compendiu de medicină, e doar experiența unui om care a trecut prin asta, dar e suficient ca să explice de ce unii oameni nu pot „gândi pozitiv”.

„Prețul plătit pentru a fi destul de inteligent ca să devii prima specie conștientă de existența cosmosului este capacitatea de a simți un univers întreg de întunecare”
Câteva motive să iubești viața de Matt Haig

Și dacă totuși ai suferit de depresie, anxietate sau amândouă, indiferent în ce grad, cartea asta îți demonstrează că nu ești singur. Ceea ce trăiești nu ți se pare, nu e o stare trecătoare (deși trece, cu ajutorul potrivit), nu înnebunești și nu e anormal. Există cauze clare și efecte normale, chiar dacă nu sunt palpabile. Nimeni nu-ți poate pune un stetoscop peste suflet ca să-i audă agonia, dar asta n-o face mai puțin reală. Și milioane de oameni trec prin asta zilnic. În grade diferite, pentru că agonia are și ea trepte. Dar dacă tu simți că îți explodează pieptul în timp ce alții cred că o să explodeze cu totul, nu înseamnă că ești singur… sau că problema ta e mai puțin importantă. De asta mi se pare un volum excepțional, pentru că exact acesta e sentimentul cu care rămâi: ceea ce ți se întâmplă e normal, chiar dacă nu ai simțit exact aceleași lucruri ca Matt. Mesajul e că mulți trecem prin asta și că ajutorul există.

Totuși, la capitolul sfaturi, eu am simțit o lipsă. Ele sunt extraordinar de bune, în marea lor majoritate, dar eu am avut impresia că Matt s-a bazat extraordinar de mult pe a încerca să-și impună lucruri. Nu putea funcționa, dar și-a impus s-o facă. S-a forțat să meargă la magazin, spre exemplu, deși corpul său îi spunea să n-o facă. Asta este o metodă de a te ridica, și funcționează. Și eu am folosit-o când n-am mai putut. Mi-am impus să fac niște lucruri, am strâns din dinți și le-am făcut. Nu spun că nu funcționează, oricum nu sunt în măsură să dau sfaturi. Dar cred că există metode mai bune. De fapt, trec printr-un proces în care învăț să-mi ascult corpul și să fac ceea ce are el nevoie. Uneori merge, alteori nu, uneori trebuie să faci lucruri împotriva voinței tale curente pentru că beneficiile viitoare merită. Dar există și alte metode decât să tragi de tine cu toată forța voinței.

Și pe lângă asta, mi-ar fi plăcut să recomande mersul la psiholog, măcar o dată. Bine, înțeleg că sistemul lor medical e diferit de al nostru și medicii lor de familie se ocupă și de minte, nu doar de corp. Totuși, vreau să recomand eu asta: dacă simți că nu mai poți, că emoțiile sau gândurile îți scapă de sub control, că lucrurile simple cum ar fi datul jos din pat sunt brusc extrem de dificile, atunci încearcă să vorbești cu un profesionist despre asta. Vorbitul ajută. Și a merge la psiholog nu înseamnă neapărat că suferi de ceva, că ești bolnav, nebun sau anormal. Înseamnă pur și simplu că vrei să te cunoști și să te înțelegi mai bine pe tine însuți. E ca un curs intensiv de dezvoltare personală, care pleacă de la cunoașterea sinelui. Și ceea ce vei descoperi poate fi incredibil de util.

Vă recomand Câteva motive să iubești viața cu mare drag, indiferent dacă ați suferit vreodată de vreo boală mintală sau nu, indiferent dacă credeți în ele sau nu. Pur și simplu e o ocazie de a descoperi experiența unui om ajuns în cel mai de jos punct al vieții sale. E ceva ce ar trebui cu toți să citim pentru că e scris simplu, deschis, și te ajută să înțelegi prin ce pot trece alții… sau te ajută să înțelegi mai bine lucrurile prin care ai trecut tu însuți. Cred că indiferent ce îți place să citești, această carte te va face puțin mai empatic. Și e mare nevoie de mai multă empatie pe lumea asta.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Recenzie: Pădurea întunecată (Amintiri din trecutul Terrei #2)

Cred că Pădurea întunecată nu e o carte ușor de îndrăgit. Pe alocuri poate fi destul de greoaie, nu neapărat din cauza conceptelor explicate, ci pentru că stilul este foarte diferit de cel american sau englez. Acest roman e uneori copleșitor, alteori puțin cam lent, dar spune totuși o poveste extraordinară. Liu Cixin vine cu niște idei foarte faine, cu un univers genial și cu o senzație de apăsare foarte bine construită. Dacă vă place genul SF, nu aveți cum să ratați seria asta, e pur și simplu musai de citit.

Povestea:

Deși flota de pe Trisolaris va ajunge în Sistemul Solar abia peste patru secole, sophonii trimiși de ei sunt deja aici, blocând orice progres științific ar putea face omenirea. În plus, particulele inteligente pot monitoriza îndeaproape planurile pe care le-ar concepe umanitatea. Singurul lucru pe care nu-l pot afla sophonii sunt gândurile noastre. Știind asta, ONU numește patru persoane care să devină Cei cu Fața la Zid, oameni însărcinați cu elaborarea unor planuri secrete, pe care să nu le dezvăluie nimănui niciodată.

Răspunsul trisolarienilor la aceasta provocare vine din partea agenților lor umani, care devin Spărgători de Zid, însărcinați să descopere planurile secrete ale Celor cu Fața la Zid. Așa se termină Epoca de Aur și începe perioada în care oamenii vor încerca să supraviețuiască suficient pentru a întâlni în luptă prima specie extraterestră cunoscută.

Părerea mea:

Cel mai mult și mai mult mi-a plăcut la acest volum viziunea asupra Universului. E pur și simplu incredibil de simplă, și totuși foarte originală (sau eu una n-am mai întâlnit-o până acum). Cumva, ni se sugerează despre ce e vorba încă din primul capitol, și deși poți intui pe parcurs care este secretul pentru care Trisolaris ar ucide, nu suspansul e miza acestui roman.

Din punctul meu de vedere, a fost o carte despre speranță și disperare, despre a învăța să trăiești având în fiecare clipă certitudinea morții speciei tale. Trisolaris ne-a redus orice șansă de salvare cu doar câteva particule trimise prin Cosmos. Cum am putea lupta cu o asemenea specie avansată? Nimeni nu poate găsi un răspuns bun și totuși, omenirea nu a renunțat. A disperat, dar nu a lăsat în nicio secundă armele jos. Asta mi s-a părut esența romanului: lupta până la ultima suflare.

În plus, toate momentele cheie ale romanului sunt extraordinare și m-au lăsat mereu fără cuvinte. Fiecare discurs al unui Spărgător de zid, fiecare dezvăluire din finalul cărții, luptele din spațiu și concluziile extrem de dure, dar necesare, toate te lasă pustiit și fără nimic de spus. E o carte dură.

Bineînțeles, nu e totul negru. Personajul principal, Luo Ji, evită cu măiestrie să se gândească la dezastrul care vine… și ne poartă prin niște povești personale destul de lungi și poate nu atât de necesare. Din păcate, personajele nu sunt un punct forte ale acestei cărți. De vină s-ar putea să fie și diferența culturală foarte mare, dar mie mi-a fost destul de greu să rețin altceva în afară de funcția fiecărui personaj. Majoritatea mi s-au părut relativ uni-dimensionale și chiar și Luo Ji a avut un rol mai mult funcțional decât o personalitate memorabilă.

De fapt, prima treime a cărții e destul de lentă, dar compensează din plin cu toate momentele de grandoare despre care vorbeam mai devreme. Și deși personajele nu strălucesc individual, acțiunile lor strălucesc pentru ele. Așadar, dacă rezistați unui volum destul de greoi și uneori mai detaliat decât era cazul, o să aveți parte de unele dintre cele mai geniale scene pe care le-am citit în vreun roman. De aceea, recomand cu drag Pădurea întunecată pasionaților de SF. Cu puțină răbdare, o să vă lase fără cuvinte.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.