Editura Nemira

Recenzie: Câteva feluri de a dispărea

Dacă urmăriți acest blog de mai mult timp, știți că Flavius Ardelean e un autor pe care nu-l pot categorisi, compara sau chiar citi așa cum fac cu oricare altul. Pur și simplu scrie altfel, un altfel pe care nu-l pot defini, dar cred că e ceva ce se poate simți atunci când te pierzi prin lumile lui imaginare. Unde te vei pierde.

Nu mi se pare nici ușor de citit. Poveștile lui sunt amețitoare, dure, tenebroase, iar obsesiile lui sunt fundamentale: creația și moartea. Sau cel puțin acestea sunt temele principale pe care le-am găsit eu în Câteva feluri de a dispărea.

Poveștile:

Un sculptor cu o relație ciudată cu propriile statui se întâlnește cu el însuși. Întâlnirea nu merge bine.

Un copil nou-venit în școală se lovește de repulsia inexplicabilă a colegilor săi. Trei zile schimbă totul.

Un critic literar misterios transformă scriitorii în vedete, dar aceștia nu mai scriu nimic, niciodată.

Oamenii dispăruți dintr-o localitate sunt zăriți, inexplicabil, în satul Oglinzi. Un comisar investighează.

O bătrână se predă poliției, anunțând ca va omorî din nou chiar în acea seară. Descrierea victimei viitoare e familiară unui alt comisar.

Gunoierii fac grevă și copiii dispar. Gunoiul pute.

Cum a arătat viața ta înainte de a te naște? Cum arată lumea de dinainte de viață?

Șapte proze, șapte feluri de a dispărea și șapte texte care vor împleti aceste dispariții cu șapte feluri de a crea lucruri noi, stranii, fascinante în felul lor bolnav.

Părerea mea:

Primul lucru pe care l-am remarcat și care mi-a plăcut e că niciuna dintre proze nu se numește Câteva feluri de a dispărea. De obicei, în volumele de povestiri, una dintre ele dă și titlul cărții. Aici, titlul e doar tema care leagă textele, doar o descriere a ceea ce urmează să citești: povești despre oameni care dispar. Care mor, care se transformă, care se pierd, care sunt consumați, abuzați, născuți. Care sunt schimbați dintr-o stare în alta, lucru care va șterge existența lor anterioară, înlocuind-o cu altceva.

Și acest altceva poate fi orice, pentru că întunericul se poate ascunde oriunde. În beciuri, în sate misterioase, în gunoi. În oameni. Nimic nu e ceea ce pare și totul e fantastic, bolnav, periculos. Fascinant. Și la limita lumii noastre, ascunzându-se în cele mai banale lucruri, gata să te devoreze, să te schimbe, să te facă să dispari.

Prozele din acest volum mi-au amintit de cât de fragili suntem noi, oamenii. Nu fizic, ci mai ales mental. Cât de ușor e ca un lucru de neînțeles să ne zguduie, cât de departe putem ajunge pe drumul nebuniei atunci când lumea nu se conformează tiparului și așteptărilor noastre. Iar aceste tipare și așteptări sunt deseori atât de nepotrivite, atât de ciudat de optimiste și de oarbe la lumea în care trăim. Chiar lăsând de-o parte supranaturalul, întunericul din noi și din semenii noștri e de-ajuns ca să ne arunce pe cărări pe care nu credeam că vom păși sau chiar că se poate păși.

Și, ca de obicei, scriind despre cărțile lui Flavius Ardelean am ajuns să scriu despre mine, despre credințele și viziunile mele. Pentru că poveștile lui sunt niște oglinzi deformate în care vezi o lume diferită, întunecată, plină de creaturi și lucruri inexplicabile… dar o lume atât de asemănătoare cu a noastră, încât te vezi pe tine, credințele, speranțele și părerile tale, toate reflectate înapoi și toate familiare. Și totuși, parcă puțin diferite, schimbate, purtând o urmă din acel întuneric al oglinzii.

Atunci când am aflat că urmează să apară acest nou volum, am scris pe Instagram că îmi place enorm cum scrie Flavius pentru că textele lui îți intră pe sub piele și rămân acolo. Așa aș putea descrie și aceste șapte noi povestiri: ai senzația foarte vie că au rămas cu tine, ți le amintești întâmplător în cele mai neașteptate momente și începi să te întrebi cât din lumile lui sunt au ajuns de fapt în lumea ta. Ah, și în mod clar, după ce citiți acest volum, o să vreți să vă duceți gunoiul la ghenă cât mai des 😉

De asemenea, înainte să închei, deși nu recomand cărțile lui Flavius cu mare ușurință pentru că știu că nu toată lumea agreează astfel de povești dark & twisted, cred că ultimul text din carte o să vă placă multora. E o poveste despre cum ar putea arăta viața noastră înainte de a ne naște și deși e presărată de durere, stranietate și pericole, e și foarte verde și plină de viață.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira, urmând să apară în curând și în librării online.

Dacă vreți să-l cunoașteți pe autor, atunci azi începe turneul său de lansare, alături de Ana Donțu. Eu abia aștept evenimentul din această seară și sper că ne vedem acolo 😍 Celelalte orașe & date le găsiți mai jos:

 
turneu-lansare-flavius-ardelean-ana-dontu.jpg
 

Cartea de pe plajă: Prăbușirea imperiului de John Scalzi

Recitindu-mi articolele mai vechi de pe blog, am descoperit că avusesem o rubrică de recenzii ale cărților citite la plajă, pe care am decis s-o „readuc la viață”. Nu că ar fi vreo diferență între recenziile „normale” și cele ale cărților citite în concediu, dar îmi place să-mi reamintesc de atmosfera de relaxare de la mare.

Cât despre romanul acesta, a fost primul volum SF pe care l-am citit după o pauză destul de lungă și mi-a plăcut enorm. M-am simțit ca și cum aș fi revenit acasă, pentru că m-am reîntors într-o lume futuristică genială. Totuși, nu vreau să vă sperii, nu e un roman foarte complex. Are câteva concepte SF interesante, dar e ușor de urmărit și de persoane care nu sunt pasionate de științele exacte. Dacă vreți să citiți câteva citate faine, le găsiți pe Story-urile mele de pe Instagram.

Povestea:

În viitor, omenirea va descoperi Fluxul, un sistem care le permite să călătorească prin galaxie mult mai repede decât viteza luminii. Dar Fluxul e asemănător cu o cale ferată: nu se poate ajunge decât acolo unde merge el. Și uneori, acesta se modifică, izolând o parte din oameni de restul Interdependenței. Așa s-a pierdut Pământul, deschiderea Fluxului dispărând din apropierea Terrei.

Acum, singura planetă locuită de oameni este Capătul. În rest, oamenii trăiesc în tot feluri de habitate artificiale, inclusiv pe Xi’an, stația spațială unde se găsesc cele mai multe ramuri ale Fluxului. Acolo trăiește Împăraxul și restul conducătorilor Interdependenței.

Însă Împăraxul curent e pe moarte, iar fiica sa, Cardenia, nu se aștepta să-i devină moștenitoare. Acum, ea trebuie să facă față tuturor responsabilităților, dar și faptului că Fluxul urmează să se modifice din nou, de data asta masiv, izolând toate habitatele unele de celelalte.

Părerea mea:

Ce m-a distrat cel mai mult în timp ce citeam Prăbușirea imperiului, a fost faptul că deși majoritatea personajelor sunt niște femei foarte puternice, mi s-au părut cumva masculine. Nu e neapărat vreun element care m-a făcut să cred asta în mod special, nu e vorba că nu sunt „suficient de feminine”, ci pur și simplu felul lor de a fi și de a gândi mi s-a părut că ar fi putut la fel de bine corespunde unui bărbat. Ceea ce nu-i neapărat un lucru rău, e interesant din perspectiva egalității între sexe. Dar mie mi-a fost greu să mă regăsesc sau să empatizez cu ele.

Mi-au plăcut mult, în schimb. Sunt niște femei aflate în poziții de putere, care știu cum să se impună. Sunt serioase, dure, puternice. Nu sunt perfecte sau indestructibile, dar știu să pară astfel. Nu au timp să-și creeze relații de durată, dragostea nu-și are locul în vocabularul lor, dar nici nu au nevoie de vreun bărbat pentru nimic. Sunt independente și le place așa. Nu sunt toate la fel, desigur, dar forța asta interioară pe care o posedă e o caracteristică pe care o au în comun.

În rest, atmosfera e una…. capitalistă. Mai exact, lumea influentă începe să afle că Fluxul urmează să se modifice, distrugând lumea așa cum e ea acum. Și toți înțeleg că mulți oameni vor muri. Dar aproape toți cei care știu sunt ocupați să-și asigure câștigul, fie el financiar sau, de cele mai multe ori, politic. Vor să iasă cât mai bine din asta, să obțină cât mai multă putere și influență la final. Oamenii de rând? Simple numere, masă de manevră. Cel mai important pare a fi profitul. Ceea ce, deși e foarte trist, e și foarte uman.

Altfel, cartea nu-ți lasă prea mult timp să pici pe gânduri. E foarte ușor de citit, are multe dialoguri (chiar faine), e foarte dinamică și captivantă și fix când te-ai încălzit, ai rămas fără pagini. Din fericire, e doar primul volum al seriei, așa că abia aștept continuarea, pentru a descoperi cum o să gestioneze personajele ceea ce le așteaptă.

Între timp, vă recomand Prăbușirea imperiului dacă vă plac poveștile oamenilor influenți, jocurile de culise și lumile super-tehnologizate ale viitorului. E o lectură potrivită și în concediu, dacă vă place să stați lipiți de o carte în vacanță, dar și prin metrou sau în pauze, pentru că are capitole scurte, care se citesc repede.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Recenzie: Corabia magiei de Robin Hobb

Nu mi s-a mai întâmplat de mult să ador o carte de la prima frază, dar începutul acestui roman e absolut minunat. Iar continuarea, pentru mine, a fost un vârtej captivant care m-a ținut lipită de pagini până la 8 dimineața, când m-a doborât somnul.

Așa începe Corabia magiei:

Cu o zvârcolire sălbatică, Maulkin se săltă brusc din adâncitura sa, împâclind locul cu sfărâmături. Zdrențe din pielea lui lepădată plutiră alături de fire de nisip și stropi de mâl, ca rămășițele de vis legănate în jurul celor abia treziți. Își mișcă alene, pe o buclă, lungul trup șerpuitor, frecându-se de el însuși ca să scape de ultimele fărâme de piele năpârlită. Când mâlul de pe fund reîncepu să se reașeze, se uită la ceilalți mai bine de douăzeci de șerpi tolăniți în sedimente de care se frecau cu încântare. Își scutură coama de pe capul imens și-și întinse mușchii uriași, pe toată lungimea sa.
— Robin Hobb - Corabia Magiei - traducere de Ana-Veronica Mircea

Așadar, o parte a romanului e povestită din perspectiva unor șerpi de apă. Dacă asta nu-i de-ajuns ca să vă convingă că această carte spune o poveste fabuloasă și fascinantă, plină de mister și de magie, atunci o să încerc să vă mai dau câteva argumente pentru care am iubit acest volum pe care cred că îl veți iubi și voi.

Povestea:

Bingtown este un oraș-port care a fost înființat într-un tărâm blestemat. Oamenii care au venit să se stabilească aici au riscat tot, dar au câștigat la schimb lucruri incredibile printre care și un lemn din care se pot face cele mai de preț ambarcațiuni: corăbiile vii. Acestea pot naviga mai bine decât orice altă navă, sunt capabile să dea instrucțiuni precise echipajului lor și lemnul din care sunt făcute nu poate fi distrus de insecte, de timp și nici măcar de apele otrăvitoare ale râurilor din Tărâmul Ploilor Sălbatice.

Dar prețul pentru a obține o navă vie e imens. Și nu doar din punct de vedere financiar, corabia trebuind plătită timp de zeci de ani, dar și din punct de vedere uman: e nevoie ca trei generații ale familiei deținătoare ale corabiei vii să moară la bordul ei pentru ca aceasta să prindă viață. Chiar și atunci, e nevoie ca la bord să se afle o persoană prin venele căreia curge sângele familiei care a dat viață navei. Altfel, aceasta poate înnebuni.

Vivacia este o astfel de corabie vie, care așteaptă încă o moarte pentru a deveni conștientă. Însă la moartea sa, Ephron Vestrit lasă în urmă o familie care e pe punctul să se destrame. Datoriile acumulate de ei sunt imense, dar Ephron are doar două fiice, băieții săi fiind răpiți de boală. Așa că el o lasă pe Vivacia în mâinile ginerelui său, care nu înțelege nevoile corabiei. Nu numai că o tratează pe Vivacia ca pe un obiect, ci o alungă de la bordul corabiei pe Althea Vestrit, cumnata sa, pentru a o înlocui cu fiul lui, care are sânge de Vestrit.

În același timp, mările au devenit un loc periculos, plin de bărci cu sclavi care atrag șerpi de mare, dar și de pirați dornici de prăzi din ce în ce mai valoroase. Printre ei se numără și Kennit, care își dorește să devină Regele piraților și nu oricum, ci reușind să captureze și să îmblânzească o corabie vie.

Părerea mea:

Marian Coman, moderatorului Clubului de Lectură Nemira și coordonatorul Armada, ne tot recomandă să citim acest roman încă de când a apărut pe piață. Luna trecută, ne-a promis că e o carte care se citește repede, așa că am acceptat să o citim pentru întâlnirea Clubului din iunie. Dar oricât de repede s-ar citi, nu m-aș fi așteptat niciodată să stau până la 8 dimineața citind, trebuind să mă opresc doar pentru că efectiv nu mai vedeam cuvintele din cauza oboselii.

Corabia magiei este un roman incredibil de captivant. Robin Hobb construiește pas cu pas un suspans care te ține lipit de pagini. Nu e neapărat o carte plină de acțiune, ci una plină de mister. Și asta creează tensiunea: vrei să afli mai multe, să descoperi secretele corăbiilor vii, ale șerpilor de apă și ale Tărâmului Ploilor Sălbatice. Fiecare capitol îți mai oferă câte un indiciu micuț, dar deseori asta doar adâncește misterul. Însă cumva, povestea reușește să fie satisfăcătoare.

Chiar dacă lumea magică mai are multe secrete pe care vrei să le afli, oamenii care trăiesc în ea sunt foarte, foarte normali. Problemele lor sunt simultan comune, dar și foarte dure: o familie își pierde punctul de sprijin și fiecare dintre membrii ei trebuie să găsească un mod de a face față. Fiecare are propriile frici și nesiguranțe, propriile slăbiciuni și vulnerabilități, fiecare personaj poate veni cu un set de calități și de defecte cu care să poți rezona. Și chiar dacă nu te vei regăsi în niciunul dintre ele, tot e fascinant să le descoperi. Mai ales că folosindu-se de personaje, romanul abordează subiecte destul de delicate, cum ar fi abuzul, manipularea, loialitatea și altele.

Însă pentru mine, punctul forte al romanului e partea fantastică: șerpii de apă care au propria mitologie și un stil de a privi lumea complet unic sau corăbiile vii care au amintiri umane, dar sunt ceva complet străin. Experiența de a descoperi aceste ființe fantastice a fost minunată și, cât timp citeam, n-am avut nicio clipă îndoiala că lumea populată de astfel de creaturi ar arăta exact așa cum o redă Robin Hobb. Am admirat cu fiecare pagină citită imaginația necesară pentru ca elementele magice ale lumii să pară atât de veridice.

Corabia magiei spune o poveste minunată care se desfășoară într-o lume foarte bine construită, plină de mister, dar populată cu niște oameni cu care e ușor să empatizezi, ale căror vieți sunt pline de obstacole familiare. E o carte care te va captiva din ce în ce mai mult cu fiecare pagină, așa că dacă iubești genul Fantasy, ți-o recomand cu mare drag. Însă atașez și un mic avertisment: citește-o în weekend sau în concediu, pentru că te va ține lipit de pagini.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii sau din librării online precum Libris sau Cartepedia.


Recenzie: Biblioteca invizibilă de Genevieve Cogman

Aveam așteptări atât de mari de la cartea asta… Părea exact genul de roman numai-bun pentru toți iubitorii de lectură, pentru toți cei care și-ar dori să trăiască înconjurați de cărți și de oameni care le iubesc. În schimb, am primit un fel de film din seria The Librarian, care nu e neapărat un lucru rău, dar e mult mai puțin față de ceea ce ar fi putut fi.

Povestea:

Irene este fiica a doi Bibliotecari, așa că a crescut participând la misiuni alături de părinții ei și, desigur, a devenit ea însăși Bibliotecar. Aflată la începutul carierei, majoritatea timpului și-l petrece departe de Bibliotecă, în diverse lumi alternative, de unde încearcă să recupereze exemplare unicat ale unor cărți.

De data asta, însă, nu mai pleacă singură în misiune, ci este trimisă alături de un învățăcel, Kai. Împreună, cei doi ajung într-o lume infestată de haos, în care lucrurile nu prea mai respectă logica elementară. Tot felul de creaturi fantastice se amestecă printre oameni și pericolele pândesc la orice pas. Însă înzestrată cu abilitățile ei de Bibliotecar, Irene va încerca tot posibilul să găsească un volum special al basmelor fraților Grimm.

Părerea mea:

Când vine vorba de cărți care nu sunt 100% realiste, mi se pare că există două mari categorii: cele care prezintă lumea și regulile ei în prima parte, completând doar cu mici detalii pe parcurs și cele care te aruncă direct în mijlocul acțiunii și te lasă să deduci singur ce și cum. Prefer a doua categorie și, din punctul meu de vedere, Biblioteca invizibilă se încadrează aici… doar că uneori mi-aș fi dorit să existe puțin mai multe explicații, pentru că am avut impresia că magia există doar pentru a rezolva problemele personajelor.

În carte mai există și un limbaj diferit de magie, accesibil doar Bibliotecarilor, pe care îl pot folosi ca să dea porunci realității. Acest limbaj mi s-a părut că ar avea niște limitări ceva mai clare, deși e puțin cam OP (overpowered, adică extrem de puternic și aproape imposibil de învins). Tocmai de aceea, e „scos din joc” la un moment dat. Nu vreau să vă dau spoilere, așa că nu vă spun cum și de ce, dar chiar și asta mi s-a părut doar ca să complice lucrurile de dragul acțiunii. Și, cumva, de-a lungul romanului am tot avut senzația că punctele tensionate sunt uneori introduse și apoi rezolvate prin magia intervenției autorului.

Nu zic că nu e o carte bine construită sau că nu-și respectă propriile reguli. Nu toate problemele se rezolvă miraculos, dar Irene are destul de mult noroc. Totuși, mi-a fost relativ simpatică. E singura Bibliotecară care are cu adevărat o pasiune pentru cărți. Restul membrilor Bibliotecii au un aer de profesori universitari, nu de iubitori de lectură. Dar Irene chiar citește de plăcere, iubește cărțile polițiste și devine aproape fan girl când are șansa să întâlnească un fel de Sherlock Holmes în realitate.

Atmosfera e și ea plăcută, cu o grămadă de acțiune care să umple realitatea alternativă în care Irene și Kai caută basmele fraților Grimm. Sunt comploturi peste comploturi, creaturi care mai de care mai interesante, tehnologie combinată cu vampiri… E o lume foarte colorată și foarte cinematică. Din păcate, mi-a lipsit suspansul, pentru că n-am crezut nicio secundă că personajele principale vor păți cu adevărat ceva rău.

Așadar, recomand Biblioteca invizibilă celor care își doresc o lectură asemănătoare unui film fantastic de aventuri. E ușor de citit, plină de acțiune, cu multe scene foarte dinamice. Nu vă așteptați să petreceți prea mult timp în Bibliotecă, din păcate majoritatea romanului nu se desfășoară acolo, dar eroina e o cititoare împătimită, așa că o să vă placă. Și dacă sunteți fani The Librarian, atunci aceasta e cartea perfectă pentru voi!

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Nemira sau din librării online precum Cartepedia sau Libris.


Blogosfera SF&F: Omulețul din perete de Marian Coman

Dacă vreo carte ar putea să subțieze atât de mult granița între real și fantastic încât să nu mai știi dacă citești sau ești citit, atunci Omulețul din perete e acea carte. Mi-a plăcut enorm s-o citesc, m-am entuziasmat cu fiecare nouă povestire, iar finalul volumului mi se pare pur și simplu perfect. Acest volum de povestiri tocmai a devenit cartea pe care nu mă voi sătura s-o recomand de-acum înainte oricui, oriunde, cu orice ocazie.

Povestirile:

Cartea este un volum care cuprinde povestirile „best of” ale lui Marian Coman. Nu am să rezum fiecare text, pentru că sunt sigură că o să vă facă plăcere să le descoperiți unul câte unul. În schimb, o să vă povestesc ce le leagă.

Am întâlnit uneori volume de povestiri semnate de același autor care avea în comun doar asta: erau scrise de aceeași persoană. Erau ca un fel de carte de vizită: „ăsta sunt eu, așa scriu, astea sunt temele pe care le-am abordat până acum”. Alte volume erau legate și de o tematică, de anumite obsesii ale autorului care se întrezăreau mai mult sau mai puțin prin fiecare text. Și mai sunt și volumele de autor unde există un fir care leagă povestirile între ele, o idee sau un personaj sau un loc care îți sugerează fie într-un mod evident, fie într-un mod mai subtil, că toate textele se petrec în același univers.

Acest volum mi se pare că duce totul un pas mai departe. Da, povestirile au loc în același univers, însă acest univers e cel ficțional, în care personajele se prind (sau nu) că sunt doar personaje. De aceea mi-a plăcut enorm finalul, pentru că ultima povestire le leagă pe toate celelalte, le plasează mult mai clar în același spațiu imaginar… și nu tocmai. Pentru că în ultima povestire, personajele au alte planuri. Dar e treaba fiecărui cititor să descopere aceste planuri și, citindu-le, să le dea viață.

Părerea mea:

Mi-a plăcut. Mult. Citiți-o.

Am scris rândul acesta și am lăsat restul articolului gol timp de vreo săptămână pentru că serios că nu știu ce v-aș mai putea spune. E un volum extraordinar. Începe cu câteva texte în care realitatea o ia razna din ce în ce mai tare. De fapt, primele povestiri sunt ca niște trepte care te duc din ce în ce mai jos prin vizuina de iepure prin care a căzut Alice.

Doar că aici nu ajungi în Țara Minunilor, ajungi într-o Românie familiară, poate puțin mai veche, mai comunistă. Totuși, deși pare cunoscută, nu e chiar așa cum o știi, pentru că e plină de magie. Nu din magia pe care o mânuiești cu bagheta sau cu puterea minții, ci cea în care cazi, sau care cade peste tine. Are aer de vrajă făcută de ursitoare, iz de deochi, pare mai mult o poartă deschisă fără voia ta în ultimul loc în care ți-ai dori o poartă spre altă lume. Și după ce te-ai afundat de tot în lumea asta în care nimic nu e tocmai ce pare a fi, începi s-o iei în sens invers, să ieși la suprafață. Doar că nu ajungi înapoi acasă, ci dai nas în nas cu Creatorul, cu scriitorul care te-a afundat în lumea asta din care nu prea mai știi cum să ieși.

Cam așa e prima parte a volumului și cam așa s-a ales praful de recenzia asta care e aproape gata și încă n-a devenit recenzie pentru că doar v-am povestit cum e cartea. Care mi-a plăcut. Cum să nu-ți placă să te pierzi printr-o lume fantastică? Chiar dacă nu e lumea în care vei deveni un mic magician erou, chiar dacă riști să înnebunești sau să mori sau să te întâlnești cu fumul ucigaș din pieptul unui copil. E lumea aia pe care ți-au promis-o părinții și învățătorii și cărțile și toată societatea când erai mic și-ți spuneau povești și te învățau că există zmei cu care să te lupți și tărâmuri pe care să le vizitezi peste șapte mări și șapte țări. Dar ai crescut mare și peste șapte țări e doar un city break unde sunt doar alte clădiri și alți oameni și nu e pic de magie nicăieri și nimeni nu se simte vinovat că tu ai rămas doar cu cioburi de vise în piept, și cioburile alea taie când respiri.

Dar aici e acea magie, aceea pe care o tot căutăm în cărți că altundeva nu mai avem unde. Aici am găsit-o. Ba mai mult, fiecare text are și un pic de nostalgie, de dor de copilărie. Eu am fost un copil extrem de timid. Nu am bătut niciodată mingea în fața blocului, nu m-am plimbat prin oraș cu cheia de gât, eu stăteam în apartamentul meu, mergeam doar la școală, mă duceau părinții. Și nici n-am trăit comunismul. Nu știu cum e să se ia lumina, să n-ai voie să faci anumite glume, să fie dat afară cineva din clasă doar pentru că nu e tuns regulamentar. Și totuși, citind Omulețul din perete, n-am simțit nostalgie pentru copilăria mea, ci pentru o copilărie pe care nu am trăit-o și pe care nu regret că n-am trăit-o. Dar tot mi s-a făcut dor de ceva ce n-am avut niciodată. Cum să nu vrei să citești o carte care te poate face să simți asta?

Așadar, mi-a plăcut cartea asta. Mult. Cumpărați-o. Citiți-o. Serios, ce altceva aș mai putea spune?

blogosfera sf&f.png

Poate colegii mei de Blogosferă și-au găsit mai bine cuvintele, așa că dacă vrei să citești și alte impresii despre Omulețul din perete, le găsești pe blogurile:

Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.