Editura Leda

Recenzie: Experiment (Divergent #3)

Disclaimer: aceasta e recenzia ultimei cărți din serie, nu a filmului. Știu, sunt ultimul blogger de pe fața pământului care a citit cartea asta. Ideea e că am avut o relație destul de ciudată cu întreaga serie: prima carte mi s-a părut destul de bună, dar un fel de Jocurile Foamei Reloaded, așa că am continuat seria doar ca să-mi dau seama dacă până la urmă e ca JF sau nu. Nu e, dar nu mai sunt așa sigură dacă acesta e un lucru bun sau nu...

coperta-experiment-divergent-3.jpg

Povestea:

Acum că adevărul despre modul cum a luat naștere modelul facțiunilor a ieșit la iveală, întregul oraș Chicago e la pământ. Sistemul a fost distrus, Evelyn Johnson preluând conducerea orașului și încercând să instaureze o nouă ordine. Totuși, războiul civil e abia la început, pentru că sunt destui care nu sunt de acord cu Evelyn și cu noile ei legi.

Tris însă are probleme mult mai mari, deoarece o dată cu aflarea adevărului despre trecutul orașului și al ei însăși, tânăra vrea să ajungă dincolo de zidul exterior al orașului. Însă acolo descoperă o lume complet străină, în care și ea și Tobias trebuie să învețe să se descurce și, mai presus de atât, să descopere cine le spune adevărul și cine nu.

Soarta orașului lor ar putea avea probleme mai mari decât faptul că pacea a fost distrusă.

Părerea mea:

Când am vrut să mă apuc de citit Experiment, mi-am dat seama cât de mult timp a trecut de când Insurgent pentru că nu-mi mai aminteam aproape nimic. Mi-am recitit recenziile, în special pe cea de la volumul al doilea, dar nu m-au ajutat prea tare (în schimb, am râs enorm când am văzut că am scris despre Insurgent că a fost memorabil deși nu reușeam să-mi amintesc decât două scene). Prin urmare, am recitit primele două volume și imediat după, am citit și finalul seriei, așa că n-o să vorbesc doar despre ultimul volum, ci o să mă refer mai mult la serie, ca întreg.

Totuși, înainte vreau să spun câteva cuvinte despre titlu, pentru că tot Internetul românesc a erupt când s-a anunțat faptul că volumul trei se va numi Experiment și nu Loial, Loialant sau vreun alt sinonim. Mie mi s-a părut legitimă alegerea lui Shauki de la început (Loialant? Pe bune?), dar acum că am și citit romanul, mi se pare foarte potrivită. Nu vă pot spune de ce, dar o să descoperiți repede cât de bine ales este titlul ;)

Revenind la serie, spuneam că atunci când am început-o, mi s-a părut că e un fel de Jocurile Foamei, că autoarea a văzut o rețetă de succes și a aplicat-o. Singurul lucru care lipsea era triunghiul amoros, dar altfel, cartea nu mi s-a părut prea originală. Totuși, pe măsură ce volumele apăreau în străinătate, deși am încercat să mă țin departe de spoilere, tot am aflat câte ceva, destul cât să încep să cred că s-ar putea ca, în final, cartea să nu fie Jocurile Foamei v2.0, ci ceva complet diferit. Și, în final, chiar e o serie diferită, are elementele ei de originalitate, îmbinate destul de coerent. E o lume care funcționează în felul ei și în felul ei, e ok.

Și nu e neimpresionantă până la capăt, are momentele ei extrem de reușite. Cel mai important dintre ele e finalul. Din păcate, știam dinainte ce urmează să se întâmple (deși am încercat foarte tare să nu aflu... mulțumesc, Internet -_-), așa că n-am fost surprinsă prea tare, deși nu s-a întâmplat nici cum, nici când credeam eu. Totuși, deși știam ce urma să se întâmple, autoarea a reușit să mă emoționeze, au fost câteva pagini în care am lăsat deoparte orice probleme am avut cu romanul sau cu seria și am plâns pur și simplu. Pe bune, atunci când cineva considerat dur își pune emoțiile pe tapet, mă afectează incredibil de mult.

Daaaar probleme au fost destule, cea mai enervantă dintre ele fiind alegerea autoarei de a folosi două personaje pe post de narator în acest volum. După ce mă obișnuisem cu vocea lui Tris, mi-a fost greu să încerc să jonglez între punctul ei de vedere și cel al lui Tobias, mai ales că sunt identice! Am avut multe momente în care efectiv pierdeam șirul, uitam în capul cui mă aflu și trebuia să caut puțin ori un pronume de gen, ori chiar să merg la început de capitol să văd cine se presupunea că povestește.

Am mai citit romane cu mai mulți naratori și unele chiar mi-au plăcut, dar dacă folosești mai multe voci, fă-le diferite! Înțeleg că Tris și Four sunt împreună pentru că au multe lucruri în comun, dar au trăit vieți diferite, deci nu mă aștept să gândească - sau să povestească - în exact același mod. În schimb, gândurile lor erau la fel.

În plus, relația lor mi s-a părut absolut oribilă. Încă din volumul doi, dar mai ales în volumul trei mă întrebam serios de ce mai sunt împreună când nu-și spun absolut nimic. Nu am reușit să pricep niciodată minciunile sau jumătățile de adevăr într-o relație cu pretenții de seriozitate. Sunteți în primul rând parteneri, ceea ce înseamnă că ar trebui să vă ajutați unul pe altul, dar și să aveți încredere în celălalt și în ajutorul lui. Așa că vorbiți unul cu celălalt, vorbiți atunci când trebuie, nu după luni de zile în care ați ascuns adevărul, nu după ce partenerul a aflat adevărul din alte surse, vorbiți!!

Și nu, nu cred în prostiile cu protejatul partenerului, mai ales între Tris și Tobias. Sunt doi Neînfricați, motivul pentru care sunt împreună e că-și admiră unul altuia forța. Așa că nu vă mai protejați între voi și vorbiți, frustranților! Altfel relația voastră e degeaba, iubirea voastră devine doar o minciună călduță pe care o spuneți alături de toate celelalte jumătăți de adevăr.

Totuși, punând totul în balanță, seria asta nu mi-a lăsat un gust amar. A avut acțiune în doze mari, întorsături de situație din când în când, destule discuții despre ordinea socială, dar și despre ceea ce înseamnă să fii om, a prezentat și câteva probleme de morală și etică. A fost ok, mi-a făcut plăcere s-o citesc. Probabil o să-mi amintesc vag câteva detalii și peste ani de zile (nu din volumul 2, totuși, aparent acela e gaura neagră a tuturor amintirilor mele) și poate o s-o recomand din când în când celor care vor să citească o serie interesantă, dar ușurică.

Și pentru că sunt ultima persoană de pe fața pământului care a citit cartea asta (serios, până și tata a citit-o înaintea mea), sunt curioasă vouă cum vi s-a părut? Și ce așteptări aveți de la filme, credeți că o să iasă ok, sau o să se vadă că a fost împărțit în două și lungit doar de dragul încasărilor?


Recenzie: Programatorul divin

Mi-am cumpărat cartea aceasta anul trecut pentru că era la reducere. Am găsit-o la un târg de carte și deși nu știam nimic despre ea, m-au atras titlul și faptul că zăcea pur și simplu uitată pe un colț de raft, cu o bulină mare pe care scria 5RON.

A durat un an până s-o citesc, mai mult pentru că mă provoca sora mea, căreia îi plăcea titlul și tot glumea că Ești ceea ce citești. Dintr-un noroc și o glumă, am dat peste o revelație. Nu știu cum îi va afecta acest roman pe alții, dar pe mine m-a ajutat să-mi fac ordine în ideile legate de un domeniu foarte spinos: credința.

coperta-programatorul-divin.jpg

Povestea:

Atunci când extratereștrii aterizează pe Terra, toată lumea este luată prin surprindere, dar nu neapărat de existența lor, ci de acțiunile acestora. În primul rând, nu aterizează în SUA sau Rusia, ci în Canada. Nu aterizează lângă vreun monument sau lângă clădirea Guvernului, ci în curtea unui muzeu. Și nu vor să ne cunoască liderii, ci vor să discute cu un paleontolog. Nici măcar nu îi interesează oamenii, nivelul nostru tehnologic, ADN-ul nostru, resursele noastre... ci fosilele noastre.

Și de parcă asta n-ar fi de-ajuns, forhilnorii cred în Dumnezeu. Însă Dumnezeul lor nu e entitatea supremă a vreunei religii terestre, ci este ființa care a proiectat Universul. Țelul extratereștrilor nu e mântuirea, ci Cunoașterea. Iar unealta lor nu e rugăciunea, ci știința.

Ajungând pe o planetă unde Știința a trebuit să lupte cu Religia la fiecare pas, forhilnorul Hollus nu va cunoaște doar trecutul planetei noastre, ci va descoperi și prezentul nostru și motivele din spatele modului nostru de a gândi. Iar Tom, paleontologul însărcinat cu a-i oferi lui Hollus răspunsurile pe care le caută, va descoperi că Universul nu e neapărat așa cum și-l imaginase.

Părerea mea:

De câțiva ani încoace, încerc să evit discuțiile pe tema credințelor personale. Motivul principal este faptul că mare parte din prejudecățile oamenilor țin de credință. O dată ce spui că ești credincios, majoritatea vor presupune că nu se poate discuta logic cu tine. O dată ce spui că nu ești credincios, automat ești un ateu care crede că ne tragem din maimuțe și orice discuție cu tine se va reduce la asta. Cu un credincios nu poți discuta despre știință iar cu un necredincios nu poți discuta despre reîncarnare. Cu un singur cuvânt, ai fost eliminat din aproape jumătate dintre conversațiile interesante care se pot purta. Așa că prefer să mă abțin.

În plus, un alt motiv pentru care refuz să mă bag în astfel de discuții este faptul că eu de fapt nu știu exact în ce cred. Sunt multe lucruri care mi se par logice, unele dintre ele sunt chiar contrare și încerc să ajung la o consens cu mine însămi înainte să mă cert cu alții. (Apropo, asta e altă chestie care mă deranjează, imediat ce doi oameni cred chestii diferite, fiecare trebuie să-l convingă pe celălalt că greșește...)

Totuși, mi-am dat seama de mult că Religia, Credința și Morala sunt trei lucruri extrem de diferite pe care unii oameni le amestecă. Eu le înțeleg în felul următor: Religia e un set de ritualuri și nimic mai mult; Credința este a fiecăruia și este nici mai mult nici mai puțin decât setul de lucruri pe care el le crede despre lucrurile care nu au neapărat dovezi solide (spre exemplu, gravitația nu poate fi inclusă în acest set, pentru că ea există, o simți zi de zi, poți s-o negi sau să nu știi despre ea și nu dispare); Morala este modul în care fiecare face diferența dintre bine și rău. Cele trei s-au împletit de-a lungul istoriei, dar în final sunt lucruri separate.

Acestea fiind zise, vă puteți imagina cam care era mentalitatea mea atunci când am început această carte. Spuneam în primul paragraf că romanul m-a ajutat să-mi fac ordine în ideile legate de credință. Până la acest roman, credeam că nu poate avea nimic în comun cu știința, însă forhilnorii mi-au demonstrat că greșesc. Ei sunt ființe perfect raționale, cu o gândire care nu ascunde nimic mistic sau lipsit de logică și totuși pentru ei, întregul Univers e dovada existenței lui Dumnezeu.

Însă îl spun Dumnezeu în lipsa unui cuvânt mai bun. Nu e vorba de șeful raiului care a trimis potopul și a avut un fiu care a murit pentru mântuirea oamenilor. Nu e o entitate care ascultă rugăciuni și care ia în seamă nevoile unui individ. Nu există un popor ales, o rasă aleasă sau o planetă aleasă. Există doar Universul, care a fost de fapt Planul, Scopul. Nu a fost creat în șase zile, nu a spus nimeni „Să fie lumină”. În schimb, au fost aleși dinainte niște parametrii, niște constante fizice aparent întâmplătoare, dar care, puse la un loc, au făcut posibil acest Univers și existența vieții în el.

E o idee extrem de interesantă și demnă de luat în seamă, însă ceea ce mi-a plăcut cel mai mult n-a fost ceea ce credeau forhilnorii, ci discuțiile pe care Hollus le poartă cu Tom. Mi-a plăcut mentalitatea extraterestrului, faptul că empatiza cu omul. Nu încerca să-și impună punctul de vedere, doar îl explica. Nu îi spunea lui Tom că greșește și atât, ci încerca să-i înțeleagă argumentele și să-i explice unde greșește atunci când faptele, nu opiniile, erau greșite.

Pe scurt, îl lasă mereu pe Tom să gândească pentru sine. Cu o astfel de persoană, fie ea extraterestră sau nu, mi-ar plăcea și mie să discut ore întregi despre orice subiect. Nu puteai uita că Hollus e extraterestru, dar asta îl făcea și mai ușor de îndrăgit pentru că deși se confrunta cu o întreagă specie nouă, era mai empatic decât majoritatea oamenilor.

Povestea în sine e superbă, ideea de la baza ei e extrem de interesantă, dar cel mai mult mi-au plăcut discuțiile lui Tom cu Hollus. Forhilnorul e un model de interlocutor ideal și chiar am luat lecții de la el. Nu știu dacă v-am povestit destul ca să vă conving să citiți romanul, dar e genul de carte despre care nu poți spune prea multe pentru că experiența e destul de personală. Totuși, vă recomand Programatorul divin cu multă, multă căldură pentru că mie cel puțin mi-a lăsat senzația că am purtat o conversație profundă cu un prieten bun :)


Concurs #3: Suntem peste 200!

În ultima săptămână, am strâns peste 200 de fani pe facebook, lucru care mă face extrem de fercită și de mândră :) Pentru că sunteți atât de faini, meritați un premiu, și pentru că facebook-ul e subiectul principal al romanului Viitorul nostru de Jay Asher și Carolyn Mackler, acesta va fi romanul oferit în cadrul acestui concurs.

coperta-viitorul-nostru.jpg

Descrierea cărții:

Este anul 1996, şi nici jumătate din elevii de liceu din America nu au folosit vreodată internetul. Viaţa în cyberspace este la începuturi, iar reţelele de socializare nu există nici măcar în proiect. Şi totuşi...

Emma tocmai a primit primul ei computer şi un misterios CD-ROM de la America Online. Josh este vecinul ei şi prietenul ei cel mai bun, chiar dacă din noiembrie trecut lucrurile au fost puţin cam dificile între ei. Cei doi se conectează şi se loghează...şi ajung automat pe Facebook…dar Facebook-ul nu a fost inventat încă!!!

Josh şi Emma îşi privesc fascinaţi profilurile din viitor, peste cincisprezece ani. Soţii, prietenii, carierele, casele, destinele lor ─ totul este aici. Dar nu e ceea ce aşteptau ei; şi de fiecare dată când îşi deschid pagina, viitorul lor se modifică.

Şi în timp ce se luptă cu suişurile şi coborâşurile vieţii lor viitoare, sunt obligaţi să se confrunte cu lucrurile bune ─ sau rele ─ pe care le fac în prezent.

Așadar, pentru a câștiga, tot ce trebuie să faceți e să lăsați un comentariu la această postare , specificând:

  • o adresă de e-mail de contact,

  • o metodă prin care urmăriți blogul (fie o adresă de mail sau un cont de twitter, google+, o adresă de e-mail sau chiar un cont de facebook)

  • câteva cuvinte despre ce anume vă place la blogul meu.

Concursul se încheie pe data de 26 iulie, ora 23:59, rezultatele urmând să fie afișate a doua zi, pe blog. Succes tuturor!

Notă: M-am simțit atât de bine când am trecut de pragul de 200 de like-uri încât m-am apucat să șterg praful peste puținele șmecherii de photo-editing pe care le știu și am făcut asta:

 
 

Recenzie: Cele treisprezece motive

Atenție! Această recenzie conține spoilere. Multe și majore!

coperta-cele-treisprezece-motive.jpg

Povestea:

Hannah Baker decide să se sinucidă. Pentru ea, viața a devenit insuportabilă, nefericirea s-a adunat și s-a adunat, până când a ajuns să simtă că e pe fundul unei gropi din care nu mai poate ieși.

Însă înainte să-și ia adio de la lume, decide să analizeze modul în care a ajuns în această situație și descoperă că, de fapt, treisprezece oameni au împins-o pas cu pas pe drumul care a dus la decizia ei. Așa că înainte să moară, înregistrează cele 13 motive pe o serie de casete pe care le trimite primului „vinovat”, cu o amenințare destul de convingătoare care va face ca fiecare persoană de pe listă să le trimită mai departe.

La un moment dat, casetele ajung la Clay Jensen, baiatul care o plăcea în secret pe Hannah și care, chinuit de întrebarea Ce i-am făcut eu?, va asculta toate casetele în seara în care le-a primit. Alături de el, și noi vom afla motivele Hannei.

Părerea mea:

Cred că a scrie o recenzie pentru această carte va fi întotdeauna o provocare, deoarece romanul lui Jay Asher tratează un subiect care mie mi se pare că este considerat tabu în societatea prezentului: sinuciderea. De aceea, am citit câteva recenzii înainte s-o scriu pe-a mea pentru că am fost curioasă cum au văzut alții această carte. Și am găsit de mai multe ori paragrafe despre faptul că ceea ce spui îi afectează pe cei din jur, că ar trebui să te gândești la consecințele faptelor tale asupra celorlalți și, pe scurt, că nu e bine să fii răutăcios în mod gratuit. Bineînțeles că sunt de acord cu acest principiu, doar că nu mi s-a părut că asta e esența romanului, nu pentru mine.

E adevărat, am simțit că autorul încerca să ne convingă că nu știm ce impact pot avea faptele noastre asupra celorlalți și că mici nimicuri, adunate, pot deveni un bulgăre de zăpadă care să împingă pe cineva dincolo de limitele sale. Dar m-a mirat că nimeni (sau cel puțin niciun blogger pe care l-am găsit eu) nu a stat să se gândească puțin la ceea ce a făcut Hannah. Și nu, nu mă refer la sinuciderea ei.

Sinuciderea este, întâi de toate, un gest egoist. E un gest la care cineva recurge atunci când el sau ea nu mai face față, când el sau ea decide să renunțe. E un gest pe care cineva îl face fără să mai ia în calcul durerea cauzată celor din jur, sau chiar dacă îl ia asta în calcul, decide că durerea lui/ei personală e mai mare. Nu vreau să spun că asta e greșit, spun doar că sinuciderea e un gest care implică doar persoana respectivă, e ieșirea din scenă a lui/ei, și doar a lui/ei.

Tocmai de aceea mi s-a părut puțin ciudat faptul că alți cititori au considerat că ideea că acțiunile noastre au consecințele nefaste vine din ceea ce i-au făcut alții Hannei și că nimeni nu a luat în calcul casetele și ceea e reprezintă ele. Ceea ce încerc să spun e ca Hannah nu numai că s-a sinucis, dar a trimis acele casete, casete care acuză oamenii din jurul ei! Și dacă faptul că cineva a jignit-o tratând-o ca pe un obiect e nasol, imaginați-vă ce consecințe poate avea faptul că cineva te acuză aproape public că l-ai împins la sinucidere.

Și să zicem că asta nu m-a deranjat… (deși faptul ca știam că e vorba despre un roman în care o tipă acuză 13 oameni că au făcut-o să se sinucidă a fost motivul principal pentru care m-am ținut la distanță de cartea asta mai bine de un an de la apariție) Însă în momentul în care Hannah lasă să se înțeleagă faptul că fata la al cărei viol a fost martoră fără voie este aceeași fată pe care o acuza fără mila în primele casete mi s-a părut incredibil de ipocrit si meschin din partea Hannei. Și impardonabil.

Pe parcursul cărții, am încercat să mă pun și în locul Hannei, și in locul lui Clay. Dar în momentul în care am aflat că (spoiler!) Jessica a fost cea violata, am trecut imediat, fără să vreau, în pielea ei. Imaginați-vă puțin: tu ai fost violată, după care o fată se sinucide și îți trimite niște casete în care te acuză că ai contribuit la moartea ei. Apoi declară că a fost martoră la violul tău, că ar fi putut să intervină, să oprească lucrurile, sau, mai târziu, să-ți denunțe atacatorul... și ea a ales nu să tacă, ci să te acuze pe tine pentru un gest minor făcut cu luni în urmă.

N-am vrut nici măcar să iau în calcul posibilitatea ca Jessica să fi fost atât de beată în seara aia încât nici măcar să nu știe ca a fost violată, ci să afle totul de pe niște casete. În clipa în care am citit despre acea noapte, m-am gândit serios că daca Asher voia să spună o poveste despre consecințele faptelor noastre, atunci poate că povestea Jessicăi este cea care ar fi trebuit spusă.

Revenind la casetele Hannei... în final, n-am înțeles gestul ei. Nu sinuciderea, pe asta n-o poate înțelege decât persoana care o comite, nu-i contest motivele pentru că fiecare are limitele lui. Eu nu am înțeles de ce a trimis acele casete. Pe cine credea că va face să se simta vinovat? În mod evident, cei care au ranit-o prin gesturi mici vor crede că a exagerat și vor depași momentul. De fapt, chiar ni se demonstrează asta în roman, acesta fiind unul dintre elementele care mi-au plăcut.

Singurul afectat - și, de altfel, singurul personaj care mi-a plăcut - a fost Clay. El ținuse la ea. Paradoxal, el a fost singurul nevinovat din cei 13 destinatari ai casetelor. El era eroul pe cal alb, cel cu care Hannah putea vorbi. Cel care a ajuns prea târziu și s-a ales cu o respingere și cu o serie de casete care să-i adâncească suferința. Din nou mă întreb, gesturile cui au fost cele care au cauzat răni mai adânci? Ale celor 13 sau ale Hannei?

Nu o condamn pe Hannah pentru că s-a sinucis. O condamn pentru gestul de a trimite acele casete. Însă asta, din fericire, nu înseamna că acest roman nu e o carte bună. E o carte care te revoltă, care te face să o urăști pentru că e sinceră și pentru că are curajul să spună adevărului pe nume.

E adevărat că și pe mine, la fel ca pe alții, m-a făcut să mă gândesc la consecințele gesturilor noastre. Însă nu cred că Jay Asher se referea în primul rând la răutățile colegilor. Aceea era Hannah. Cred că el se referea la casete, cred că la asta a vrut să ne facă să ne gândim. Nu cred ca Hannah a fost marea victimă în acest roman. Cred că adevăratele victime au fost Jessica si Clay.

Dar mă alătur părerii generale și vă recomand să citiți cartea. O să vă revolte, o să o detestați în anumite momente, însă acesta deseori adevărul e dur și, în cazul acesta, e bine să fie spus.


Concurs de Craciun #1

Pentru ca se apropie Craciunul, m-am gandit ca e momentul sa fac si eu cateva cadouri. Nu sunt Mosul, insa, asa ca darurile mele nu vor ajunge neaparat la cei mai cuminti, ci la mai norocosi dintre voi, cititorii mei, carora am toate motivele sa va multumesc: mi-ati ramas alaturi vara asta, cand blogul a trecut printr-o schimbare substantiala, m-ati sustinut pe facebook, unde am trecut acum cateva saptamani de pragul de 100 de like-uri, ati citit si comentat in continuare, desi in timpul facultatii n-am mai scris atat de mult...

Pe scurt, am simtit ca toata energia pe care o canalizez spre blog nu se pierde in van, pentru ca v-am simtit aproape.

coperta-orasul-ingerilor-cazuti.jpg

Tocmai de aceea, voi organiza cateva concursuri pe perioada vacantei. Primul dintre ele va avea ca premiu romanul Orasul Ingerilor Cazuti de Cassandra Clare, care este volumul 4 al seriei Instrumente Mortale . Daca doriti sa va inscrieti, lasati-mi un comentariu la aceasta postare in care sa precizati:

  • Numele vostru

  • O adresa de e-mail la care sa va pot contacta

  • O metoda prin care urmariti blogul (GFC/Facebook/Twitter/e-mail)

Apoi puteti incepe sa lasati comentarii la orice alta postare din august 2013 si pana in prezent.

Fiecare comentariu inseamna o sansa in plus de castig, deoarece il voi lasa pe bunul meu prieten random.org sa hotarasca cine primeste romanul :)

Concursul se incheie in a doua zi de Craciun, pe 26 decembrie, la ora 23:59.