Demon

Clubul de Lectură Nemira #23

Luni seara mi-am închis frumos caietele și am tras un chiul de la a fi în sesiune ca să particip la întâlnirea Clubului de Lectură Nemira. Nici nu puteam să lipsesc pentru că am citit cartea lunii, Omul pictat, pe nerăsuflate și mi-a plăcut atât de mult încât mi-am încălcat puțin obiceiul și v-am povestit despre ea înainte de întâlnirea cu ceilalți cititori.

 
event-club-lectura-nemira-23.jpg
 

Acum, dacă stau să mă gândesc, am făcut bine pentru că deși ne-am pus de acord că a fost o carte reușită, am senzația că în marea majoritate a timpului n-am făcut decât s-o criticăm. N-am fost mai mereu de acord cu ceilalți pentru că foarte multe elemente din carte pur și simplu au funcționat pentru mine, dar a fost interesant să văd păreri complet diferite pe care culmea, am reușit să le înțeleg. Știu că mereu insist pe chestia asta, dar e adevărat: e întotdeauna foarte fain să vezi două păreri diferite despre aceeași carte (se aplică și la altele, dar mie la cărți îmi place enorm).

Spre exemplu, pentru unii lupta din finalul romanului a fost prea clișeică, hollywood-iană și fără suspans. La fel cum nu e o surpriză ce personaj va deveni omul pictat din titlu, faptul că lupta aceea va avea loc e destul de evident destul de repede, la fel cum promisiunea unei serii garantează rezultatul luptei, cel puțin pentru protagoniști (bine, există mereu posibilitatea unei morți neașteptate de când GRRM ne-a reamintit că orice e posibil, dar nu părea genul acela de carte). Dar faptul că anumite elemente sunt previzibile nu le ia nimic din farmec, faptul că știi că urmează o luptă nu înseamnă că nu vrei să vezi desfășurarea ei, faptul că știi cine o să scape nu înseamnă că n-o să treci prin ceva emoții, faptul că personajul principal e în siguranță nu înseamnă că nu-ți poate părea rău pentru vreun personaj secundar.

Însă o chestie cu care mi-a fost greu să rezonez a fost părerea cuiva că lupta n-a părut credibilă. Bun, am zis-o și în recenzie, nu cred că în realitate oamenii ar sări să se apere unii pe alții, descoperind un curaj pe care nu știau că-l posedă. Dacă ar trebui să depind de vecinii mei și de curajul lor ca să ne apărăm de demoni, atunci da, am crăpa cu toții, naivii primii. Dar în roman e o altă lume, e un univers fantastic, deci e voie să crezi că se poate. De fapt, chiar se poate, se întâmplă sub ochii tăi, așa că de ce nu? „Altundeva, altcândva” e un tărâm magic unde orice e posibil și autorul reușește să creeze un „altundeva” destul de coerent încât eu l-am crezut. Și mi-a făcut plăcere să-l cred.

Alte minusuri pentru unii au fost: magia glifelor insuficient explicată („it's magic” nu merge pentru toți :)) ), personaje bidimensionale, inclusiv cele principale (eu n-aș zice bidimensionale, ci mai degrabă cu o evoluție ușor de ghicit), excepția fiind Bruna, care a fost unanim considerată badass-ul romanului, faptul că Arlen nu s-a comportat nicio clipă ca un „băiețel adevărat” pentru că era axat pe luptă în loc să profite puțin de frumusețile pe care i le oferea viața (a se citi personajele feminine care nu voiau decât iubirea lui) și, desigur, scena violului. Cred că jumate din întâlnire s-a învârtit în jurul celor câteva rânduri despre viol. Nu-mi explic de ce, dar discuția se întorcea mereu la acel moment. Adevărat, acolo și eu am avut o problemă cu reacția tipei în cauză, care a depășit momentul mult prea repede.

Am zis și de bine despre carte, și încă destule, pentru că deși ne-a plăcut să ne legăm de mai toate elementele din carte, pentru majoritatea celor care citiseră romanul, povestea a fost suficient de captivantă încât s-o ducă la bun sfârșit și să-și dorească aproape în unanimitate o continuare.

Și dacă tot am adus vorba de dorit mai mult, am făcut un mic experiment luni și am adus-o și pe sora mea (ca să fiu sinceră până la capăt, ea voia să participe de ceva timp, de curiozitate, dar eu am tot ezitat. Nu pentru că mă îndoiam că s-ar fi simțit bine, ci pentru că my social awkwardness mi-a stat în cale. Până la urmă, am dat chix cu brio la capitolul social, exact cum mă așteptam, dar nu i-am afectat experiența prin asta, so all is good). Pe scurt, i-a plăcut și o să mai vină.

Pe lung, mi-a povestit cum i s-a părut pe drum spre casă și mi-a plăcut faptul că a surprins extrem de fidel dinamica grupului și rolurile pe care le are fiecare în cadrul clubului. Bine, the-designated-hater nu era greu de ghicit, dar a prins și chestii mai subtile. În rest, atmosfera i s-a părut destul de casual pentru că toți ne cunoșteam între noi (cred că singurul om care se afla acolo pentru prima dată, cu excepția ei, a fost un adevărat personaj în sine: un domn care citea cu totul altceva, stând totuși în cercul nostru, dar ignorându-ne complet timp de vreo două ore...) dar i-a plăcut asta pentru că înseamnă că în curând va deveni și ea parte din, citez: „cercul nostru de barosani”.

Dacă mai sunt cititori interesați de a deveni și ei barosani, următoare întâlnire are loc pe 23 februarie în mansarda Cărturești Verona. Deocamdată votăm pentru cartea lunii, urmează să fie anunțată cel mai probabil lunea viitoare.


Recenzie: Omul pictat (Demon #1)

coperta-omul-pictat.jpg

Povestea:

Una dintre spaimele cele mai mari ale oamenilor e frica de întuneric. Câți dintre noi nu ne temeam în copilărie de monștrii pe care noaptea îi putea ascunde? În lumea în care trăiește Arlen, demonii din întuneric sunt cât se poate de reali.

Oamenii au numit miezingi creaturile care ies din pământ în fiecare noapte atacându-i. Singura cale de protecție împotriva lor sunt glifele pictate în cercurile de apărare din jurul caselor, simbolurile magice fiind singurul lucru care ține demonii la distanță. Aceștia nu pot fi uciși cu nicio armă, singurele lucruri care pot răni sau ucide un miezing fiind alți demoni sau lumina soarelui, care îi arde. Așa că în fiecare dimineață, creaturile se retrag înapoi în Miez. Există și legende despre o serie de glife de luptă, care ar putea face mai mult decât să țină demonii la distanță, însă ele s-au pierdut de mult.

Așa că oamenii se ascund în fiecare noapte în casele lor glifate, cu excepția Mesagerilor, care își petrec nopțile pe drumuri, la adăposturi unor cercuri glifate portabile. Așa, ei pot călători între localități, făcând negoț și aducând vești. Un astfel de Mesager îl va ajuta pe Arlen să vadă că adevăratul dușman al oamenilor nu sunt demonii, ci frica și că o dată depășită, lupta împotriva miezingilor poate începe.

Părerea mea:

M-am apucat de citit Omul pictat pentru că a fost aleasă pentru Clubul de Lectură Nemira de la sfârșitul lunii. Și pentru că știam că în fața mea se așterneau minunatele săptămâni ale presesiunii și apoi mirifica sesiune, m-am gândit că dacă vreau să termin cartea până pe 26 ianuarie, atunci ar fi cazul să mă apuc din timp, ca să pot strecura câteva pagini zilnic, prin metrou sau prin rarele momentte libere.

Norocul meu a fost că atunci când am început s-o citesc, ceea ce aveam de făcut mai suporta puțină amânare pentru că nu m-am putut opri din citit. Literalmente. Am stat până la 4 dimineața ca s-o termin (și apoi am mai pierdut câteva nopți ca să termin ce aveam de făcut pentru facultate, dar asta e altă poveste și oricum mi-e imposibil să regret ceva, cartea asta merită!).

Nu mi-am dat seama câtă nevoie aveam de o poveste fantastică, nu am realizat cât de tare îmi lipseau astfel de povești. Există un citat din George RR Martin care îmi place enorm în care vorbește despre genul Fantasy și spune, printre altele, că există ceva vechi și adevărat în acest gen, ceva care vorbește unei părți din adâncul nostru, copilului plin de vise din noi (găsiti citatul întreg în engleză aici, e genial de citit și răscitit). Citind romanul lui Brett, am simțit exact asta, am simțit cum lucrurile în care credeam în copilărie ies la iveală și își regăsesc locul. Și mi-am regăsit credința în oameni.

Adevărat, povestea se petrece pe un tărâm magic, cu reguli care în lumea noastră nu se pot aplica, dar oamenii din poveste sunt aceiași, sunt umani și familiari și tocmai de aceea reacția lor e încărcată de acel adevăr despre care vorbește Martin. Pentru că oamenii sunt curajoși și buni și binele poate învinge.

Ai râs. Recunoaște. Sau măcar ai zâmbit neîncrezător. Oamenii sunt curajoși și buni pe naiba, ți-ai zis, pufnind în sinea ta. Și ți-am pus capac cu binele învinge, nu? Pentru că nu crezi asta. Nici măcar puțin. Corect? Sunt momente în care e greu să crezi. Și până la urmă, ce rost ar avea să crezi asta? Ai fi la fel de fraier cum crezi că sunt eu pentru că o fac. Și probabil crezând în oameni și în bine, ai risca să-ți iei o țeapă de la un om „bun” pe care l-ai subestimat. Exact așa ai gândit acum, corect?

Bun. Cartea asta e pentru tine. Pentru că te lasă să crezi. Și da, oamenii nu sunt curajoși, are și povestea asta lașii ei. Nu sunt nici buni, tocmai de aia romanul ăsta e plin de personaje negative, ba chiar poți să ajungi la un moment dat să te întrebi dacă „ăia buni” sunt cu adevărat buni, sau sunt și ei niște demoni în felul lor uman. De asemenea, binele poate că nu învinge mereu. Dar există și oameni curajoși și buni și uneori, binele învinge, măcar o vreme. Și e al naibii de frumos să poți crede asta măcar câteva zile, cât timp ești prins între paginile cărții.

Dacă tot am pomenit despre cum te prinde cartea, vă sfătuiesc să n-o citiți dacă aveți treabă, serios. N-o să vă lase să-i dați drumul. E scrisă cursiv, are acțiune din plin și oferă trei puncte de vedere intercalate atât de fain încât la ora trei noaptea, sintagma „încâ un capitol” nu e decât o minciună pe care ți-o spui ca să nu recunoști că singurul mod în care vei închide ochii înainte de ultima pagină e dacă propriul tău creier o să te trădeze și o să se închidă singur.

Iar personajele sunt pur și simplu superbe. Fără discuție, cei trei protagoniști sunt personaje de care te atașezi ușor și chiar dacă la început sunt copii, le trece repede nu doar pentru că viața îi obligă să se maturizeze, dar și pentru că povestea se întinde de-a lungul multor ani. În afară de cei trei protagoniști, mai sunt niște personaje secundare extrem de frumos construite, Baba Bruna fiind doar unul dintre aceste personaje pe care le-am îndrăgit de la primele replici. Până la urmă, sunt cu toții oameni și tocmai această iluzie a realității lor e forța acestui roman.

Minusuri? Unul singur: nu am volumul doi pe care să-l devorez cu o totală lipsă de respect față de ceea ce am de făcut. Totuși, cred că e genul de carte pe care e bine s-o citești fără să mai aștepți continuarea pentru că îți dă un sentiment atât de cald și de frumos încât povestea merită trăită acum.