Darul lui Jonas

Carte vs film: Darul lui Jonas

Cred că e a doua carte pe are o citesc după ce am văzut filmul și încep să regret că n-am citit-o înainte. De obicei, când citesc romanul înainte de a vedea un film, judec ecranizarea în funcție de cât de mult a respectat cartea și în funcție de modul în care schimbările față de materialul sursă au îmbogățit povestea. Invers e mult mai greu pentru că nu poți judeca o carte după cât de mult a respectat filmul, pentru că e o absurditate, cartea a fost prima. Totuși, nu pot să nu le compar...

Povestea (din carte):
Jonas e un băiat de 11 ani care trăiește într-o lume unde totul e atent pus la punct. Începând cu îmbrăcămintea fiecărui copil, în funcție de vârstă și terminând cu cuvintele pe care cineva are sau nu voie să le folosească, există reguli pentru orice. Totuși, fiecare om e mulțumit cu ceea ce are, conducătorii depunând mari eforturi pentru ca toată lumea să primească o slujbă, un partener și copiii care i se potrivesc.

Totuși, Jonas nu e ca toți ceilalți, el încă n-a reușit să găsească un domeniu care să-l intereseze, așa că la ceremonia Doișpearilor, nu poate decât să spere că Vârstnica-Șefă și restul Comisiei au reușit să-i găsească o însărcinare potrivită. Ceea ce îl surprinde este faptul că ei i-au recunoscut unicitatea, oferindu-i rolul Primitorului Memoriei, cel mai de seamă membru al societății, cel a cărui menire e să ajute Comisia atunci când aceasta se confruntă cu ceva ce-i depășește puterile.

Totuși, Primitorul mai are un rol, și anume acela de a păstra în propria minte toată durerea și suferința trecutului pentru că Primitorul (și ucenicul său, atunci când acesta există) e singurul care își amintește că lumea oamenilor nu a fost întotdeaua atât de bine organizată, că au existat lucruri precum durere, război, foamete... Și singura lui alinare sunt amintirile lucrurilor frumoase pe care omenirea le-a pierdut în favoarea Uniformității.

Părerea mea:
După cum spuneam la început, nu pot să nu compar filmul cu cartea, iar cel mai mare șoc a fost vârsta personajului. În film, Jonas are 18 ani, în carte doar 12. Diferența e majoră și deși în film le-a permis să introducă intriga unei povești de dragoste, cartea e mult mai reușită cu micul Jonas, pentru că el oferă inocență poveștii. Teama lui de ceremonie, descoperirea adevărului despre trecut, acceptarea durerii, maturizarea bruscă, reacția atunci când a înțeles că adulții mint, totul e mult mai puteric atunci când cel care simte totul are doar 12 ani.

Altă diferență este modul în care au fost modificate aproape toate personajele din carte, astfel încât filmul să capete o serie întreagă de intrigi secundare, să devină mai antrenant. Totul e mai simplu în roman, nu e vorba despre un tânăr luptând contra tuturor ca să distrugă o societate, ci despre un copil care descoperă ceva nou, periculos și frumos totodată și vrea să împartă asta cu toată lumea. Nu vrea să distrugă nimic, nu vrea nici să schimbe lumea, să readucă trecutul, ci vrea doar ca oamenii să și-l amintească. Dorința lui e mult mai simplă, mai frumoasă și categoric mai logică.

De asemenea, mi-a plăcut faptul că deși inițiativa i-a aparținut lui Jonas, planul l-a elaborat Dăruitorul (cel care a fost Păstrător înaintea lui Jonas). Mi s-a părut mult mai firesc faptul că o persoană care a trăit o viață întreagă în acea societate a fost cel care a înțeles cum să procedeze ca s-o facă puțin mai bună. De fapt, întreaga poveste pare mult mai firească, acum că am citit-o. Filmul m-a lăsat cu multe întrebări pe care speram să le clarific citind cartea, însă aceasta spune o altă poveste, una care nu te lasă cu un milion de întrebări, ci care nu-ți oferă ocazia să ai neclarități cu privire la logica poveștii.

De fapt, există un singur lucru ambiguu în întreg romanul, și anume finalul, care e deschis. Fiecare își poate imagina ce înseamnă el și chiar autoarea, în cadrul postfeței, prezintă câteva interpretări pe care le-a descoperit în scrisorile fanilor (apropo, postfața e genială și trebuie citită). După părerea mea, finalul e trist, însă poate sunt eu prea realistă pentru că printe acele interpretări ale altor fani am descoperit unele mai mult decât optimiste și vesele.

Am doar două regrete în ceea ce privește această carte: că am văzut filmul înainte și că nu aveam 12 ani când am citit-o. Am putut aprecia inocența ei, însă cred că adevărata magie o poate simți cu adevărat doar cineva ca Jonas. Tocmai de aceea, vă recomand cartea, dar cel mai mult vă recomand s-o faceți cadou unui frate mai mic, unei rude, unui fin, oricărui copil pe care îl cunoașteți pentru că sunt convinsă că ei o pot aprecia mai bine decât oricare dintre noi.

Film: The Giver (Darul lui Jonas)

Povestea:
În viitor, oamenii au hotărât că dacă vor să obțină o pace durabilă, trebuie să existe egalitatea perfectă. Și singurul mod de a o realiza a fost perfecțioarea unui vaccin care îi face imuni la sentimente. Nu au devenit niște roboței, încă pot simți lucruri, însă nu în mod profund. Ura, gelozia, acestea sunt doar cuvinte care și-au pierdut orice înțeles. La fel sunt și fericirea și iubirea.

În ziua în care tuturor tinerilor de vârsta lui li se repartizează slujbele, Jonas e lăsat la urmă, deoarece el va deveni noul Păstrător al Memoriei (aici mintea s-ar putea să-mi joace feste și traducerea termenului "Receiver of Memories" să fi fost diferită). Sub îndrumarea Păstrătorului dinaintea sa, Jonas o să descopere tot ceea ce umanitatea a pierdut, începând de la sentimente și până la culori. Apoi, va desoperi toate motivele pentru care omenirea a ales să renunțe la sentimente în favoarea unei lumi în care războaiele nu mai există.

Totuși, lumea lui Jonas nu e Paradisul care credea el că e pentru că războaiele au fost înlocuite cu ceva mult mai rău. Și Jonas e cel care trebuie să decidă dacă lumea va rămâne așa cum e sau dacă oamenii au nevoie de sentimente.

Trailer:

Părerea mea:
Încă din trailer, mi s-a părut extrem de ingenios modul în care au ales să îmbine imaginile alb-negru cu cele color. Având în vedere cât accent s-a pus în film pe modul cum descoperă Jonas culorile, presupun că ideea a venit de la materialul sursă, dar inițial credeam că ideea fusese a regizorului și mi s-a părut foarte faină. Interesante au fost și regulile aceste societăți, în special cea legată de precision of language - aici sincer habar n-am cum au tradus asta - și de faptul că la fel ca în 1984, controlând limbajul tuturor încă din copilărie, e extrem de ușor să menții un sistem. Cum să se revolte cineva dacă lumea nu mai cunoaște conceptul de revoltă?

Apropo de comparațiile cu alte distopii... am citit câteva articole în care filmul și/sau cartea sunt comparate cu Hunger Games și Divergent. Și mie mi s-a părut că au extrem de multe lucruri în comun, începând cu faptul că toate trei sunt distopii.... și terminând acolo. Serios. Adică ok, Hunger Games și Divergent au multe în comun, dar The Giver mi s-a părut altceva. Nu am citit încă romanul care a stat la baza filmului, nici ultimul volum din Divergent, dar chiar și așa, nu văd asemănările dintre ele. The Giver e tot o distopie, adevărat, dar aici omenirea a ales să renunțe la ceva definitoriu precum sentimentele în numele păcii. Dincolo, e vorba de societăți postapocaliptice în care oamenii sunt împărțiți în cete după anumite criterii. În primul caz, toată lumea e într-un singur loc și nimeni nu are sentimente, în celălat caz, grupurile sociale nu au niciun contact unele cu altele, însă oamenii sunt tot oameni.

N-am mai văzut de mult o ecranizare a unei cărți fără să o fi citit în prealabil și acum mi-am reamintit toate motivele pentru care evit să fac asta. De cele mai multe ori, filmul e mai puțin decât romanul. Mai puțin din poveste, mai puține explicații, mai puțină dezvoltare a personajelor etc. Citind cartea, poți completa spațiile libere. Nefăcând asta, mi-am alcătuit o listă destul de lungă cu nelămuriri și întrebări cărora sper să le găsesc răspunsul citind materialul sursă. Începând cu finalul (ce amuzant sună) care mi s-a părut grăbit și care mi-a ridicat mari semne de întrebare și terminând cu hinturile unui posibil trecut romantic interzis între conducătoare și The Giver, fimul chiar m-a făcut să vreau să citesc cartea ca să aflu mai multe.

Însă cu excepția finalului, filmul nu pare incomplet și e plăcut de urmărit. Nu mi s-a părut că societatea a fost deosebit de orginală, dar a fost ok, iar realizarea mi-a plăcut enorm. Repet, scenele alb-negru intercalate cu cele color sunt superbe, iar modul în care Jonas capătă amintirile trecutului e redat într-un mod spectaulos și amețitor, așa că am avut senzația că simt și eu ce simte el. Dar per total, cel mai bun lucru pe care l-a făcut filmul a fost faptul că m-a determinat să vreau să citesc romanul cât mai repede. Tocmai de aceea mulțumesc editurii Paladin pentru că mi-au oferit ocaiza de a-l vedea și vă invit și pe voi să vedeți filmul... după ce citiți romanul :)