Dănuț Ungureanu

Blogosfera SF&F: Noaptea în oraș fără părinți de Dănuț Ungureanu

Luna aceasta, am decis ca volumul despre care vom vorbi în cadrul Blogosferei SF&F să nu mai fie ales prin vot democratic în grupul de pe Facebook, ci am hotărât cu de la noi putere să scriem despre cartea care a câștigat premiul pentru cel mai bun roman al anului la RomCon, AntareSFest și SciFi Fest (cel puțin deocamdată, pentru că mai sunt ceva premii în SF-ul românesc care urmează să fie acordate în perioada următoare).

Povestea:

După standardele lumii sale, Leni Spector este un copil înstărit. Are posibilitatea să se conecteze la eter oricând dorește, are un paznic din plastă care să-l apere de pericolele lumii exterioare și un implant cu o inteligență limitată, dar suficientă pentru nevoile stăpânului său.

Toate acestea deoarece tatăl său este unul dintre cei mai pricepuți tranzactori, care înțelege cum funcționează ceața de cifre și folosește acest lucru în favoarea sa și a asociaților săi. Însă pe lângă talentul său, Tati S. are și un plan care să liberalizeze accesul la eter, însă acest lucru deranjează oamenii din vârful sistemului, care îl elimină rapid.

Însă oamenii nu mai sunt de mult limitați la o singură viață, așa că Leni va face tot ce-i stă în putință pentru a aduce la un loc un trup, gândurile și sufletul lui Tati S., pentru a-și recăpăta părintele pierdut.

Părerea mea:

Am citit acest volum pentru prima dată la începutul anului. Pe moment, m-au impresionat personajele, lumea creată, dar și cuvintele noi care au înlocuit ceea ce am folosi noi azi (centă = sută, ceață de viață = suflet etc). Mi-amintesc cât de greu mi-a fost să termin de citit romanul și că, trecând de jumătate, mi s-a părut incredibil de dens și de greoi per total, deși, dacă mă gândeam la acțiune în sine, nu mi se părea nimic prea greu de priceput. Atunci am crezut că e un semn că citesc literatură „adevărată”, mai presus de înțelegerea mea.

Când am reînceput Noaptea în oraș, fără părinți săptămâna trecută, singurul lucru pe care mi-l aminteam era acea densitate apăsătoare a prozei. Așa că am decis să fiu mai atentă la cum e scris romanul și mai puțin la ceea ce se întâmplă. Oricum, povestea e relativ simplă, dar destul de interesantă, un fel de aventură nu neapărat inițiatică (nu mi s-a părut că Leni s-ar schimba fundamental până la final), ci pur și simplu un set de peripeții ale unui copil al viitorului, născut pe o cale care astăzi nu pare tradițională, crescut în eter (care e ca un fel de internet plus realitate virtuală) și cu un implant gânditor în cap. Aventura lui ar putea fi un roman numai bun pentru toate vârstele.

În plus, pe fundalul acestei aventuri descoperim pas cu pas o lume care ar putea fi descrisă ca fiind un cyberpunk, dar unul foarte original. Lumea cyber e și aici una perfectă, unde toți oamenii care au acces pot avea tot ce-și doresc. În schimb, lumea reală este deprimantă și periculoasă, dar, spre deosebire de romanele cyberpunk pe care le-am citit până acum, lumea exterioară nu e foarte tehnologizată, nici plină de oameni tatuați cu părul roz și de magazine cu neoane strălucitoare, ci este o lume săracă, moartă, care nu are de oferit decât aer de salină și paste create din resturile nedorite ale acestei lumi. Tot acest univers ar putea fi un exemplu de originalitate.

Dar pentru a descoperi acea aventură a lui Leni și pentru a înțelege regulile acelei lumi, trebuie să treci de cuvintele textului, de toate acele cuvinte noi atât de bine gândite, dar atât de insistent folosite, de toate acele figuri de stil interesante prin ele însele, dar atât de generos împrăștiate prin roman. Cartea aceasta se citește greu, în ciuda capitolelor scurte. Ba uneori chiar din cauza lor, pentru că ocazional se sare peste întâmplări care își vor găsi explicația mult mai târziu, ascunsă printr-un paragraf filozofic despre cu totul și cu totul altceva.

Deseori, pare că proza scapă de sub condei și pleacă la o plimbare pe tărâmuri irelevante, pentru a se întoarce mult prea târziu unde îi e locul. Nu e un text pentru oricine și e păcat, pentru că nu era nevoie de literatură de dragul literaturii, ci de o poveste care există totuși, dar care, poate, ar fi avut nevoie de un editor care să taie în text viu și să scoată la suprafață aventura lui Leni din beția de cuvinte.

Bineînțeles, fiind vorba de stil, plăcerea lecturii va fi o chestie de gust. Unora poate o să le placă textul cu multiplele sale nuanțe și întorsături de frază. Dar cred că, din păcate, mulți se vor opri prea devreme din citit, pierzând din vedere subiectul romanului. Eu am continuat lectura pentru că am fost, totuși, curioasă ce se va întâmpla până la final, dar am avut nevoie deseori de câteva pauze lungi pentru a-mi limpezi mintea, pauze pe care le-am folosit ca să regret că o aventură cu atâta potențial nu a beneficiat de o formă mai potrivită.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Noaptea în oraș, fără părinți, le găsiți pe blogurile:

Luna aceasta vom avea o ediție dublă, așa că pe 29 noiembrie vom scrie despre Omnium de Florin Stanciu. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Scoate-ți proza de la sertar - Atelier SF&F

Hai s-o recunoaștem deschis: cu toții scriem ficțiune. Serios, nu ți s-a întâmplat niciodată să citești o carte atât de faină încât să te apuci să scrii și tu, numai ca să mai trăiești puțin în lumea aceea fantastică sau ca să mai treci o dată prin acea poveste, dar de data asta cu propriile personaje? Sau n-ai simțit nevoia să scrii pur și simplu, să-ți imaginezi tu lumi incredibile și să le pui pe hârtie? Cu toții avem o poveste „la sertar”, uitată prin vreun fișier dintr-un calculator mai vechi, sau, dimpotrivă, pe desktop, ca să mai lucrăm la ea cu fiecare ocazie.

Și să zicem că ar fi o poveste bună. Ce vrei să faci cu ea? S-o ții la tine în laptop pe vecie? S-o arăți prietenilor? Sau să o transformi în ceva mai mult de-atât? Răspunde sincer: vrei să-ți vezi numele pe o carte? Dacă răspunsul e da și dacă proza ta se încadrează în literatura fantastică, atunci ai putea să faci un pas în plus spre visul tău participând la a treia ediție e Atelierului de Scriere Creativă în SF & Fantasy, organizat de bookblog.ro și Club Revdepov.


N-o să te facă nimeni să-ți dorești să scrii în cadrul Atelierului, cu asta trebuie să vii de-acasă. În schimb, vei primi de la Michael Haulică și de la Dănuț Ungureanu sfaturi, dar și un feedback calificat, amândoi fiind autori consacrați, Mike fiind, de asemenea, editor, ocupându-se printre altele și de antologiile care se vor publica după încheierea Atelierului.

Pentru că da, la finalul celor 6 săptămâni, povestirile absolvenților vor fi strânse într-o antologie. Cartea cu textele rezultate în urma primei ediții a Atelierului e deja disponibilă pe piață, se numește Eroi fără voie și se poate comanda de aici. De asemenea, absolvenții primelor două ediții au publicat deja texte și în online sau pe hârtie, în diverse reviste de profil. De asemenea, au fondat împreună cenaclul Secția 14, unde se întâlnesc și după terminarea Atelierului ca să-și discute textele la care lucrează în prezent.

Dacă deja vrei să fii și tu unul dintre ei, atunci iată detaliile mai tehnice: Atelierului se va desfășura în perioada 22 februarie 2016 – 3 aprilie, iar înscrierile au început deja și durează până pe 15 februarie. Cursul se va ține într-un loc central din București, costă 600 de lei și cuprinde 12 întâlniri, câte două pe săptămână. Locurile se ocupă în ordinea înscrierii. Pentru înscriere, trimite, până pe 15 februarie, un mail cu subiectul „Atelier SF&F 3” și motivația participării la simina [at] revdepov.ro. Mai multe detalii despre atelier la adresa revdepov.ro/ateliere/sff și pe Facebook.

Încă mai ai îndoieli? Uite ce zic alții despre absolvenții de până acum:
Scriitorul Lucian Dragoș Bogdan: „Constat cu plăcere că participanţii la Atelierului SF organizat de Revista de povestiri și Bookblog furnizează fără excepţie texte peste medie, ceea ce mă face să salut iniţiativa organizării acelui eveniment care poate contribui - încep să fiu tot mai convins de asta - la revirimentul SF-ului românesc.”
Editorul Andreea Sterea (Crux Publishing): „Rezultate spectaculoase, cel puțin din punctul meu de vedere: proze foarte bune (semnate de tineri talentați și ambițioși) publicate în reviste de prestigiu online și tipărite, o antologie ce va cuprinde toate lucrările absolvenților (pe care sper să o găsesc de vânzare în această toamnă) și, mai ales, o seamă de autori debutanți care promit foarte multe pentru viitorul SF&F contemporan.”

Așadar, cât praf virtual mai vrei să se adune pe povestirile tale până să capeți curaj și să încerci măcar să obții o părere avizată, ca să poți apoi transforma visul unui debut literar în realitate?

Mineral - Clubul de Lectură Nemira #35

Au trecut mult prea multe zile de când n-am mai dat în taste pentru blog. Motivul a fost începutul meu de an „superb”, adică o presesiune care mi-a amintit supărător de mult de finalul de semestru din liceu, când toți profii puneau lucrări peste lucrări cu bonusuri de ascultări ca să facă norma de note și să încheie medii. Diferența a fost că de data asta, noi studenții ne chinuiam să înghesuim teme și colocvii în cele 2 săptămâni dinainte de sesiune, ca să facem norma de puncte de intrat în examen. Oricum, atunci când te culci la 7-8 dimineața când abia ai terminat o temă, doar ca să te scoli pe la 12 ziua și să te apuci de o alta, ceva, undeva, n-a mers tocmai bine de-a lungul semestrului. În mare, a cam fost vina mea că am lăsat totul pe ultima sută de metri, dar am și eu limitele mele de sictir și unul din lucrurile la care facultatea mea excelează este împingerea acestor limite din ce în ce mai sus. Și chiar când credeam că s-a terminat, a început sesiunea, cu două examene în zile consecutive, așa, de încălzire. Superb sau ce?

Mă rog, să zicem că de atunci și până acum am apucat să dorm în hălci de câte 12 ore, doar ca să lenevesc restul de 12 ore cu telefonul sub nas, așa că pot să declar că am supraviețuit lunii ianuarie. Bine, mai am două săptămâni de sesiune în față, așa că aventurile facultății nu iau pauză, dar în sfârșit pot întrezări luminița de la capătul tunelului. Așa că am decis să mai scot capul în lume și am participat luni la Clubul de Lectură Nemira.

Și cum să ratez prima întâlnire din 2016, când volumul ales a fost chiar Mineralul autorului bicefal format din Marian Truță și Dănuț Ungureanu, care au fost invitați să stea de vorbă cu noi? Citisem deja volumul în decembrie, îl votasem special pentru că îmi plăcuse, aveam întreaga zi liberă... așa că am ajuns acolo cu chef de ascultat impresii. Și se pare că n-am fost singura cu chef de ascultat, pentru că seara a început timid, cu Alexa încercând să întrețină discuția cu cei doi autori, în timp ce noi restul nu prea ne găseam cuvintele. Însă cei mai curajoși au preluat inițiativa și, încet încet, în loc de întrebări și răspunsuri s-a înfiripat un dialog, presărat cu impresii de lectură, critici și laude și, ca întotdeauna, păreri împărțite.

Pe scurt, romanul spune povestea unor personaje care încearcă să supraviețuiască într-o lume în care nemurirea a devenit posibilă prin contopirea cu piatra. Practic, fiecare persoană poate accepta să fie supusă procesului de fuziune, la finalul căruia va deveni un asteroid înzestrat cu conștiință, având la dispoziție o eternitate pentru a călători printre stele. Supraviețuire, iubire, religie, nebunie și singurătate, secretele universului, dar și ceea ce înseamnă să fii om, toate aceste teme sunt abordate în roman, majoritatea fiind tratate suficient de detaliat cât să te pună pe gânduri, dar lăsând un final destul de deschis încât să fii nevoit să-ți găsești propriile răspunsuri.

Mie mi-a plăcut acest aspect, m-am bucurat că autorii ne-au dat mult de gândit, lăsându-ne spațiu să ne găsim propriile concluzii. În plus, romanul chiar debutează cu un capitol extrem de ambiguu, cu un protagonist debusolat care explică suficient de mult cât să înțelegi că regulile lumii lui sunt diferite, dar și destul de puțin cât să vrei să afli mai multe. Sau cel puțin asta am crezut eu, pentru că au fost și câțiva cititori pentru care începutul nu a funcționat deloc, deoarece li s-a părut prea vag și greu de urmărit.

Nici finalul n-a fost pe placul tuturor, unul dintre participanți asemănându-l cu finalul Odiseei spațiale, dar mai puțin grandios. De asemenea, asemănări cu Odiseea spațiale s-au mai găsit, dar citind, eu personal nu le-am văzut. În schimb, deși inițial m-a surprins abordarea, mie finalul mi s-a părut extrem de potrivit cu restul cărții, amplificând senzația de apăsare, de imposibilitate de evadare nici măcar prin fuziunea cu piatra. Ar fi puțin mai clar dacă v-aș spune despre ce e vorba, dar credeți-mă, e o supriză care merită descoperită, mai ales că autorii ne-au dezvăluit faptul că nu au știut de la început exact cum se va termina romanul, având doar câteva linii mari pe care știau că trebuie să le urmeze povestea.

De asemenea, cei doi autori ne-au povestit despre ce înseamnă scrierea unei cărți „la patru mâini”, despre cum Mineral nu are nicio legătură cu Vegetal în mod voit și asumat (deși sunt prezente câteva referințe care mie personal mi s-au părut simpatice), ne-au confirmat și infirmat câteva concluzii (foarte puține, în general au preferat să lase textul să vorbească sau pe noi să ne găsim propriile răspunsuri). Însă cel mai fain mi s-a părut momentul în care au început să vorbească despre planurile lor de viitor: anul acesta nu vom avea parte de un nou volum comun, însă amândoi se vor concentra pe proiecte individuale.

După aceea, însă, ni s-a promis volumul al 3-lea al seriei, care nu va fi nici de data asta plasat în același univers cu celelalte romane, va fi cel puțin la fel de dark precum Mineralul, dacă nu și mai și, va avea ceva IA-uri și un titlu asemănător celor anterioare. Ba chiar vor lansa un concurs în care cititorii vor avea ocazia să încerce să ghicească titlul, singurele indicii de până acum fiind că este un cuvânt din dicționar terminat în „-ar”.

Pe scurt, a fost o întâlnire extrem de reușită, cu mai mulți participanți ca de obicei, cu discuții mult mai dinamice decât mă așteptam și foarte interesantă pentru că am avut autorii alături, astfel încât am putut să aflăm destule detalii despre culisele cărții. Abia aștept întâlnirea din februarie!


Recenzie: Vegetal - apocalipsa verde

Povestea:

Zilele lui Milu se aseamănă una cu alta. Se trezește dimineața, își ajută bunica să adape animalele, apoi sapă grădina împreună cu aceasta. Când lucrul e gata, merge să se joace cu Ina în podul școlii, având grijă să se întoarcă acasă înainte de lăsarea întunericului.

Însă lumea în care trăiește Milu nu seamană deloc cu cea pe care o cunoaștem pentru că pentru el și pentru ceilalți oameni, săpatul grădinii nu e o opțiune, nu e ceva ce fac pentru a avea o recoltă bogată, ci pentru a nu fi uciși de aceasta. Plantele cresc amețitor de repede și au un singur scop: să acoperea lumea. Porumbul are frunze tăioase, grăul are fire otrăvitoare, dovlecii au vrejuri cu care să te tragă între plantele ucigașe, floarea soarelui își folosește semințele ca pe gloanțe. Singurele locuri în care oamenii sunt într-o relativă siguranță sunt sub coroanele copacilor unde nu crește nimic sau în casele pe care trebuie să le apere zi de zi.

Eroii de basm ai acestei lumi sunt tractoriștii, care conduc mașinile lor prin holde, croindu-și cărări efemere prin lanuri, ajutând oamenii din localități îndepărtate să comunice între ei. Bătrânii spun că în vremurile vechi, plantele erau docile, creșteau lent și erau bune prietene cu oamenii. Iar tractoriștii aduc zvonuri despre oamenii de știință de la Dunăre care încearcă să distrugă plantele rele și să readucă vremurile în care plantele nu erau o aminințare...

Părerea mea:

Pe măsură ce citeam, n-am reușit să scap de senzația de apăsare dată de faptul că trebuia să privesc plantele ca pe ceva rău, ca pe inamicul parșiv care profită de ce mai mic moment de neatenție ca să te ucidă. Până la urmă... sunt doar plante! Singurul lucru diferit față de plantele din grădina mea de la țară e faptul că pot crește peste noapte, că au mereu rod... și că se mișcă pentru a te ucide. Ideea e atât de simplă, și totuși atât de stranie încât întreaga lectură e o încercare de a asimila acest fapt, de a accepta că sfârșitul lumii nu va fi marcat de un „bang” ci se va petrece încet, pas cu pas, plantă cu plantă, până când apocalipsa verde va triumfa.

Și totul e privit prin ochii unul copil care nu cunoaște o altă lume, care consideră că poveștile bunicii sale despre plantele docile sunt doar povești, minciuni pe care și le spun bătrânii. Totuși, faptul că personajul principal e copil e și portița de scăpare, portița care îți permite să te eliberezi de acea stare de apăsare, de stranietate: cu fiecare ocazie pe care ți-o oferă autorii, începi să speri că lumea plantelor ucigașe nu e reală, că e doar un vis sau un joc al unor copii cu o imaginație bogată...

Însă realitatea vine mereu înapoi atât peste Milu cât și peste cititor și preșul ne e tras din nou de sub picioare, suntem obligați să găsim un punct de spijin în această lume atât de asemănătoare și totuși atât de străină de ceea ce cunoaștem. Spun că e asemănătoare cu a noastră datorită oamenilor care, indiferent de circumstanțe, sunt aceeași pe care îi cunoaștem noi astăzi. Vecinii lui Milu ar putea fi vecinii noștri, bunica lui ar putea fi bunica noastră, totul e atât de real și de familiar încât fără să-ți dai seama, îți dorești ca și lumea să fie la fel de familiară. Dar nu e, pentru că amenințarea porumbului ucigaș este prezentă mereu în gândurile tuturor... Până și ideea asta a porumbului ucigaș sună amuzant, sună ca un film de care să râzi, însă nu e o glumă, e o realitate cu care ești forțat să dai piept.

Nu cred despre mine că am citit multă literatură SF, dar am citit și eu câte ceva și mereu am reușit să mă împac cu ideile lumii străine care mi se punea în față, mereu am reușit să-i accept premizele și să încerc să-i ințeleg noile reguli și să-i accept diferențele. De data asta, însă, mintea mea pur și simplu refuza să accepte această realitate care e atât de bine construită încât nu poți s-o refuzi, nu poți fugi de ea, e acolo, la fel de omniprezentă ca lanurile de plante ucigașe, la fel de stranie ca o floare de floarea soarelui care scuipă semințele spre tine, încercând să te doboare pentru ca lanul să te cotropească. Vegetal e fascinantă de la prima și până la ultima pagină și v-o recomand tuturor pentru că lumea lui Milu e extrem de bine construită. Sunt curioasă dacă alți cititori vor reuși să se împace cu ideea plantelor care triumfă peste animale și sunt la un pas de a învinge și omul cu această apocalipsă verde.

De asemenea, romanul Vegetal este cartea care se va discuta la ediția din iulie a Clubului de Lectură Nemira.


Cuvinte: Reciclare...

"Esti singur? Cine nu e? Ti-e frica, te-a luat, asa, un tremur nesuferit care iti unge viscerele si aproape ca-ti paradeste sfincterul? Fii multumit ca traiesti. Cine nu se mai scapa cateodata pe el? Te-a parasit amica, ti-ai pierdut slujba, ai dat chix in doua tentative de sinucidere? Fleacuri! Poti reusi a treia oara. Ori lasa pe altul, care se pricepe, sa ti-o faca. Cate nu se intampla in lumea orasului asta, si cine ai vrea sa le duca in spinare, daca nu tu?

Dar vine o clipa cand parca s-au vorbit toate sa te innabuse. O clipa in care aerul nu mai poate fi respirat, apa nu se mai lasa bauta, privesti inconjuratoarele si nu pricepi, nu mai pricepi nimic din ele. E doar o clipa care trebuie depasita. Ai putea sa-ti pui capat zilelor.

Problema e ca tu vrei sa continui. Atunci mergi acolo si-ti incarci bateriile. Nu dureaza mult si nu doare.

Intre doua strazi paralele, unde negustorasii nu si-au adapostit marfa, in vezica unui bloc, ori intre doi pereti neprieteni, a crescut un tunel scund, de vreo treizeci-patruzeci de metri lungime. E caldut si placut la umblat si e atata liniste acolo incat multi nu se mai indura sa plece. Iti poti auzi gandurile.

Aici intunericul a fost spalat ca un jeg de pe fiecare muchie, din fiecare ascunzis, iar daca ai patruns inauntru ti-l scoate si din urechi. Lumina e coplesitoare. Ea curge fara incetare, atat de proaspata, de puternica si de curata incat spala orice. Si, o data intunericul gonit, uratul se lipeste iarasi de tine greu, greu de tot.

Asa ca intra intr-o noapte, cand duci lipsa de aer, sprijina-te de unul dintre peretii captusiti cu unitati luminofore si lasa-te in voia gangului de neon. Totul se spala pe lumea asta. Daca nu definitiv, macar cat sa mai poata fi folosit o vreme. Creierul e un astfel de lucru. "


© Danut Ungureanu - Asteptand in Ghermana - Editura Nemira

Asa e lumea din Ghermana si din imprejurimi. Tehnologia a avansat, dar n-a adus fericirea mult visata. Utopia nu mai e dupa colt, nu mai e maine, nu mai e niciodata. Speranta zace undeva, abandonata...

Revenind in lumea noastra, ai putea zambi usor, bucurandu-te ca noi nu suntem asa, ca noua nu ni se intampla asta niciodata, ca lumea noastra e plina de lumina peste tot, nu doar in cateva ganguri, lumea noastra e plina de lumina si de speranta...

Doar ca ridicand ochii din carte, ii fixezi pe blocurile gri, pe strazile pline de jeg, pe copacii ofiliti, plini de praf si de gunoi. Si parca zambetul iti ingheata pe buze, optimismul iti sta in gat si parca vrei sa cauti un roman mai vesel.

Dar nu uiti Ghermana, si nu uiti s-o recomanzi si altora. Pentru ca e o poveste care trebuie impartasita, trebuie simtita macar putin de catre fiecare.