Crux Publishing

Blogosfera SF&F: Expurgo de George Cornilă

Vreau să menționez încă de la început că am citit acest roman înainte de alegerile din weekend-ul trecut. Știu că poate părea irelevant, dar povestea este totuși o distopie (flawed utopia, mai exact) plasată în România viitorului. Așa că după părerea mea, și contextul politic în care trăiam când am citit cartea e relevant. Pentru că am citit Expurgo într-o perioadă în care speranța mea era la cote destul de scăzute, așa că am rezonat foarte puternic cu una dintre „taberele” din carte.

Povestea:

În viitor, în urma unei lovituri de stat, prostia a devenit ilegală. Nimeni nu e considerat cetățean dacă nu trece de un anumit nivel de educație, dacă nu se comportă civilizat și dacă nu poate răspunde unor teste de cultură generală pe care forțele de ordine (adică agenții SAI - Serviciul de Apărare Intelectuală) le administrează întâmplător pe stradă.

În această lume, educația este gratuită și ușor accesibilă, așa că ignoranța a devenit o alegere. Ai libertatea de a fi cât de prost vrei, dar asta atrage după sine consecințe: lipsa de cultură duce la pierderea beneficiilor de bază.

Și ele nu sunt puține, fiecărui cetățean fiindu-i îndeplinite nevoile cu ajutorul unui venit minim garantat, pe care și-l poate suplimenta prin muncă doar dacă dorește. Desigur, nu e un sistem perfect.

Există oameni care memorează răspunsuri și care știu doar să treacă testele necesare. Sunt cetățeni care în intimitate se comportă ca niște brute. Dar atâta timp cât te porți civilizat în public, ești lăsat în pace și poți duce un trai decent doar pentru că ești cetățean. Chiar și așa, există și persoane care aleg să trăiască în ghetouri, la limita subzistenței, doar pentru că nu vor să fie constrânși de regulile stricte ale civilizației. (Apropo, sunt interzise inclusiv alcoolul și tutunul, cu excepția unor dispense speciale pentru artiști).

Pentru a descoperi cine se află în spatele unor atentate teroriste, Agentul II-22 va trebui să se infiltreze printre plebeii care refuză cultura. Însă părăsind lumea organizată din care face parte, va începe să se îndoiască de faptul că libertatea merită sacrificată de dragul educației.

Părerea mea:

Cartea asta o să te treacă prin toate stările posibile. Începe cu descrierea unei utopii în care prostia e eradicată metodic. O lume în care bugetul unui Sector se duce mai ales spre Învățământ, scris cu majusculă. O lume în care un funcționar public nu are voie să comită mai mult de trei greșeli gramaticale de-a lungul mandatului său. Bineînțeles că uitându-mă în jur la România mea, mi-am dorit să pot trăi în lumea din Expurgo. Mi-am dorit ca toți cei care aleg de bună voie să fie ignoranți să plătească. Mi-am dorit ca prostia să aibă consecințe.

Desigur, scopul romanului e să prezinte și consecințele existenței acestei utopii: plebeii, inculții, cei care preferă să fenteze sistemul și să refuze sistematic orice formă de educație. Pentru că atunci când ceva e impus cu forța, va exista mereu o rezistență. Cred că e în natura noastră să ne opunem regulilor stricte, să căutăm portițe și căi de a evita o lege dură. Până la urmă, cei din ghetouri sunt și ei oameni, oameni care vor să fie liberi. Dar când libertatea ta înseamnă „manules” date la maxim și oameni care se înjunghie pe stradă, apartamente insalubre și o viață la limita subzistenței, când alternativa e un oraș frumos, curat, liniștit, merită să fii liber? Când ai de ales între libertatea deplină de a avea o viață oribilă și posibilitatea de a avea totul cu condiția să alegi să te educi, chiar e atât de oribilă rigiditatea?

Da, sistemul nu e perfect. Da, se comit abuzuri. Da, non-cetățenii pot fi împușcați fără vreun proces, agenții SAI fiind judecători și călăi, totul într-o fracțiune de secundă. Da, agenții SAI nu mai sunt umani, ci sunt niște ființe chinuite de medicamente, cărora le sunt răpite sentimentele de dragul unui regim care se impune prin forță. Da, sistemul acesta atât de frumos e revoltător. Și de asta cartea asta te trece prin toate stările posibile, pentru că îți oferă premiul mult-visat, dar îți arată și cadavrele pe care trebuie să calci ca să ajungi la el. Merită? Încă nu pot da un răspuns categoric.

Și, cumva, tocmai dilema asta e ceea ce salvează cartea. Pentru că nu e un roman ușor de citit, și nu numai din cauza conflictului moral pe care ți-l provoacă. Povestea este relatată la persoana I, din perspectiva unui agent SAI care, după cum spuneam, e lipsit de sentimente, îndoctrinat și plin de tot felul de substanțe menite să-l facă aproape robotic. Așa că mai ales în prima parte a cărții, fix așa își spune povestea: ca un robot. Pe de-o parte, e o metodă excelentă de a înțelege cât de profund afectat este el de educația care i s-a impus pentru a deveni un agent. Pe de altă parte, e extrem de greu pentru un cititor să treacă de zidul de informații pe care II-22 i le aruncă în brațe fără pauză timp de capitole întregi.

Totuși, m-a captivat prea mult subiectul ca să nu vreau să aflu ce se va întâmpla, așa că am citit cartea într-o singură zi de weekend. Dacă ești dispusă să treci de stilul foarte impersonal în care ți se pun informații în cârcă la început, Expurgo se citește repede. Dar e o carte care te va frustra îngrozitor, sau cel puțin pe mine m-a frustrat, pentru că eu aș fi vrut ca utopia culturii să rămână utopie, aș fi vrut să nu văd carnagiul petrecut printre non-cetățeni, aș fi vrut să pot accepta cu adevărat că aceia care refuză cultura își merită soarta. N-am reușit, sunt prea empatică pentru asta, dar nici nu m-am convins că educația impusă prin lege e o idee proastă. Doar am retrăit a mia oară dezamăgirea că oamenii nu pot face pur și simplu ce e bine pentru ei, chiar dacă e greu și că trebuie mereu forțați să aleagă binele. Doar că nimic bun nu se poate obține prin forță.

E o carte pe care n-o recomand ușor, tocmai pentru că stilul folosit e greu de citit și pentru că în mine a generat atâtea sentimente negative. Dar cred că tocmai de asta merită citită, pentru că te provoacă să te întrebi unde ai trage linia, până unde poate civilizația să fie impusă, până unde merită să renunți la anumite libertăți de dragul culturii. În această lume educată prin forță, omenirea a început colonizarea spațiului. Dar merită să ne clădim progresul pe cadavrele celor care îl refuză?

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Crux Publishing.

blogosfera sf&f.png

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a treia miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Expurgo, le găsești pe blogurile:

Deși Blogosfera ia o pauză până la toamnă, dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Împăratul ghețurilor de Ana Maria Negrilă

Încă de la început, vreau să menționez faptul că Împăratul ghețurilor e cel puțin un nivel peste tot ce s-a citit la Blogosfera SF&F anul acesta. Totuși, deși a fost ca o gură de aer proaspăt, nu e genul de roman pe care să-l citești pe nerăsuflate. E o carte rece, foarte subiectivă (e scrisă la persoana I) și apăsătoare. Și deși m-am născut după '89, mi s-a părut că m-a ajutat să înțeleg mai bine cum este să trăiești într-o țară în care oricine poate fi un securist.

Povestea:

Sich este o tânără ce trăiește într-un oraș înghețat, unde doar tehnologia garantează supraviețuirea în fața naturii. Nici societatea nu e mai caldă: pre-văzătorii, oameni cu abilități speciale care erau inițial un stâlp de susținere al societății, au fost eliminați recent.

Aceia dintre ei care au trecut de partea sistemului se află sub supraveghere constantă, iar cei care au reușit până acum să scape de ospitalieri (poliția secretă) sunt veșnic vânați. Părinții lui Sich au fost pre-văzători, eradicarea lor începând când Sich era încă un copil. Ea și fratele ei mai mare, Reh, au devenit persoane tolerate, aflate la limita legii.

Veșnic înconjurați de ospitalieri, cei doi au trebuit să se adapteze sau să riște să fie trimiși pe Gemeni, o stație spațială unde pre-văzătorii erau „reeducați”. Însă doar Sich a reușit să-și găsească locul în această nouă lume.

Dar un vârtej distrugător amenință orașul, așa că acum Sich e forțată să facă echipă cu ospitalierii pentru a descoperi cine e în spatele fenomenului și de ce ea e ținta preferată a vârtejului.

Părerea mea:

După cum spuneam la început, luna asta vorbim despre un roman mult mai bun decât tot ce-am citit recent la Blogosferă. Nu mai este un volum care avea nevoie de un editor. Adevărat, e o carte publicată acum 10 ani și reeditată. Dar accentul cade pe acel re-editată. Nu am citit prima versiune, însă această ediție e o poveste coerentă, care își urmărește ideea până la capăt. Lumea imaginată de autoare are sens, personajele au motivații și sentimente și evoluție (sau involuție). Îmi vine să laud romanul doar pentru că are atributele pe care ar trebui să le aibă orice carte de pe piață.

Însă Împăratul ghețurilor nu te ține lipit de pagini. E destul de ușor să ghicești încă de la început cine anume este în spatele vârtejului, așa că nu citești cartea pe nerăsuflate ca să afli ce se întâmplă (deși există un element neașteptat la final: m-a surprins modul în care a ieșit Velmer din viețile lui Sich și Reh). De asemenea, atmosfera apăsătoare te determină să vrei să iei din când în când câte o pauză de lectură. Dar există ceva ce te trage înapoi la carte. De fiecare dată când lăsam romanul jos, aveam un sentiment de treabă neterminată, de întrerupere sâcâitoare. Parcă începusem ceva și voiam să continui. Ceva-ul întrerupt era, inevitabil, cititul acestei cărți.

Pentru că deși nu e greu de ghicit cine manevrează vârtejul, tot vrei să afli cum s-a ajuns acolo. În plus, romanul te aruncă încă de la început în mijlocul acestei lumi, unde totul ți-e străin. Încet-încet, din piesele de puzzle ale amintirilor lui Sich, înțelegi orașul, trecutul lui, dar și povestea protagonistei și a celor din jurul ei. Și acest puzzle e motivul pentru care nu vrei să te oprești din citit: te macină că încă nu ai terminat de creat imaginea de ansamblu, că încă mai sunt lucruri de aflat despre univers și despre personaje.

Totuși, mi-a displăcut profund protagonista (care este și naratorul poveștii). O înțeleg, îi înțeleg reticențele și felul de a fi, dar tot mi-a displăcut. Mai ales în tinerețea ei. Deși teoretic toți adolescenții se revoltă, mie mi s-a părut că a ales să nu vadă dincolo de aparențe. Poate sunt eu prea dură, poate pentru un orfan e greu să înțeleagă lumea neavând niciun reper părintesc și având un frate exagerat de protector. Dar alternanța ei între neajutorare și aroganță nu rezonează deloc cu felul meu de a fi. Pe de-o parte, e fain că e un personaj construit suficient de bine cât să-l pot considera o persoană, pe de altă parte, însă, e o persoană cu care nu cred că aș putea fi prietenă.

În schimb, mi-a plăcut enorm de Reh. Poate că am reușit să empatizez cu el pentru că, la rândul meu, sunt o soră mai mare. Oricum, i-am apreciat tăria pe care a trebuit, într-un fel sau altul, s-o găsească în adâncul lui pentru a-și proteja sora. Chiar dacă poate a exagerat, chiar dacă ar fi trebuit să încerce să fie mai deschis față de ea, i-am înțeles motivația și sacrificiile. Și mi-a părut rău că destinul lui nu a fost nici pe departe fericit. Însă cumva, într-un fel trist, măcar a reușit s-o apere pe Sich.

Așadar, vă recomand Împăratul ghețurilor dacă vă plac distopiile unde pericolul nesupunerii plutește în aer, dar și dacă îndrăgiți personajele care luptă până la ultima fărâmă de viață pentru cei dragi.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Crux sau din librării online precum Cartepedia.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Împăratul ghețurilor, le găsești pe blogurile:

În iunie vom scrie despre Greva păcătoșilor de Florin Chirculescu. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Arlequine de George Cornilă

De-a lungul timpului, am citit două tipuri de volume de povestiri: cele care conțin proze scurte cu o temă comună, scrise de mai mulți autori și cele care conțin texte pe diverse teme, scrise de un singur autor. De data acesta, însă, am avut senzația că am în față o combinație foarte faină dintre cele două, pentru că deși Arlequine are întreg cuprinsul semnat de același scriitor, textele au o atmosferă comună care dă unitate povestirilor.

Despre volum:

Prozele sunt grupate în patru categorii: iezme, fiare, otrăvuri și lumi.

Poveștile încadrate la iezme cuprind texte în care apar năluci și năzuiri cu formă umană, ființe, spirite și creaturi care se ascund printre noi. Fiarele nu sunt doar monștri sângeroși, ci animale de toate felurile și formele, inclusiv umane prin aspect, dar animalice prin purtare. Otrăvurile pot fi substanțe ucigătoare amestecate în mâncăruri exotice, dar și fructe de basm sau prafuri care trec neobservate. Lumile sunt universuri fascinante, cu reguli asemănătoare cu ale lumii noastre, dar cu mici detalii suplimentare care schimbă totul. 

Poveștile din acest volum abordează teme variate, de la legende românești la tehnologii extraterestre, de la basme clasice reinterpretate la monștrii ascunși în temple maiașe.

De asemenea, acțiunea textelor este plasată din cea mai adâncă junglă africană până în cele mai frumoase cetăți europene, iar timpul în care se desfășoare poveștile se întinde din vremuri trecute, încărcate de magie și superstiție și până în viitorul în care esența sentimentelor este extrasă și integrată într-o secvență de cod.

Însă toate povestirile cuprind aceeași picătură de supranatural, de posibil, de vrăjit, de fantastic care le leagă.  

Părerea mea:

M-am gândit la început că ar trebui, poate, să iau textele la rând și să vă spun câteva cuvinte despre fiecare. Totuși, am preferat să vă las pe voi să le descoperiți, deoarece mi-ar fi teamă să nu cumva să dezvălui prea multe sau, dimpotrivă, prea puține. Nu sunt genul de povești a căror frumusețe stă în secretele nedescoperite de un cititor aflat la prima lectură, ci pot fi recitite de oricâte ori, cu același efect. Dar există o magie aparte a prozelor lui George Cornilă, magie pe care o descriere seacă a subiectului lor n-ar putea-o reda.

Mai exact, eu cred că această magie se ascunde în enumerări. De-a lungul volumului, multe descrieri sunt scrise sub formă de enumerare, care te vrăjește prin ritm, dar și prin trezirea tuturor simțurilor. Văz, auz, miros, gust, simțul tactil, pe toate ți le face atente, pentru a te putea împinge într-o stare în care fantasticul devine posibil. Iezme, fiare, toate par mult mai aproape, la o închidere de ochi distanță. Aceasta e atmosfera întregii cărți, acesta e firul roșu care leagă toate povestirile din acest volum. Sau, de fapt, aceasta e panglica roșie care leagă părul Arlequinei.

Împrietenirea mea cu casa, act pe care îl consider necesar de fiecare dată când un om pătrunde înăuntru, în intimitatea unui astfel de loc, nu s-a realizat pe deplin, în parte din pricina incapacității mele psihice de a o străbate în întregime, în parte din cauza ostilității pe care o simțeam din partea ei, a portretelor de boieri care mă priveau încruntate de pe pereți, a umbrelor pe care le vedeam cu coada ochiului, a rănilor pe care mi le făceam în toate colțurile mobilei vechi și a tuturor zgomotelor ei. Pârâituri, trosnete, scârțâituri, pocnete, pufnituri, icnete, fâsâit de țevi, vuiete venite din nenumăratele guri de aerisire circulare din tavane, amestecându-se cu zgomotele naturii înconjurătoare, susurul pârâului, lătratul distant al câinilor sălbăticiți, bâzâitul diferitelor gângănii și murmurul nedeslușit al pădurii, împuns de zgomote stridente sau surde, toate rămase neelucidate, fie că or fi fost doar strigăte de vulpi, boncăluit de cerbi, șuierat de cucuvea sau cine mai știe.
Arlequine de George Cornilă

În plus, majoritatea povestirilor din volum au un final deschis, care îți șoptește ce se află dincolo de prag și îți deschide ușa, apoi te îmbie să pășești, fără a te însoți. Tu ești cel care scrie ultimele rânduri ale poveștii, finalurile autorului fiind doar niște imbolduri de a păși înainte pe drumul indicat de text. Au fost momente când am privit punctul de la capăt și nu mi-a venit să cred că acolo se termină proza. Și deși cred că există multe moduri de a strica un sfârșit, mai ales unul deschis, acestea mi-au trezit mereu câte un zâmbet. Mi-au plăcut mereu finalurile deschise, iar acestea sunt exact așa cum trebuie.

Dincolo de stil, personajele sunt și ele frumos schițate. Deși citind un text scurt, e greu să descoperi un protagonist la fel de complex ca într-un roman, nu e imposibil să găsești un personaj suficient de bine dezvoltat cât să-ți pară uman, cât să-l poți înțelege, alături de care să simți că ai putea trăi o aventură, un vis sau un coșmar. Chiar dacă nu ai fost vreodată, spre exemplu, un cercetător care să realizeze și să piardă în aceeași zi cea mai importantă descoperire a carierei sale, tot îi poți împărtăși evoluția sentimentelor de la neîncredere, la acceptare, la mărinimie și apoi la disperare. 

Și ca să îți mai ofer o mică mostră din ceea ce vei descoperi între copertele acestei cărți, există în cuprins un basm clasic reinterpretat, care deși are o schimbare destul de mare față de sursă, urmărește surprinzător de bine și de natural povestea originală. Mi-a plăcut enorm modul în care asemănările dintre această versiune și cea originală au reușit să evidențieze foarte frumos diferențele.

În concluzie, recomand volumul celor care vor să aibă (din nou) sentimentul că lumea e plină de posibilități, că încă nu i-am elucidat toate misterele, că legendele vechi ascund adevăruri care încă ne mai pot afecta, că lumea nu e chiar așa cum o știm noi.  Dacă nu pleci la drum așteptând acțiune la fiecare pas, ci aventuri de vis (sau de coșmar), atunci o să-ți placă Arlequine.

blogosfera sf&f.png

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Arlequine, le găsești pe blogurile:

În septembrie vom scrie despre Imperiul de sticlă de Cătălina Fometici. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Recenzie: Jocul necromanților (Cronici din Voss #2)

Unul din lucrurile de pe lista mea de obiective pentru anul acesta este faptul că vreau să scriu o serie de recenzii ale unor cărți pe care le-am citit mai de mult, le-am îndrăgit, dar despre care nu am apucat să vă povestesc și vouă. Una dintre aceste cărți este Jocul necromanților, pe care am citit-o anul trecut și care mi se pare exemplul perfect de volum doi ideal într-o serie.

Povestea:

După Cădere, Arhipelagul Voss s-a cufundat în haos. Rămasă fără conducător, fără comerț și fără vreo urmă de organizare, societatea s-a prăbușit într-o mocirlă în care doar o mână de oameni încearcă să mențină o măcar impresia de ordine.

Însă atunci când morții umblă liberi pe străzi, când un nou Turek amenință să distrugă echilibrul fragil al vieții, când Corbii pare că au dispărut, mai are rezistența vreun rost?

Părerea mea:

Atunci când am vorbit despre Anotimpul pumnalelor, primul volum al seriei, am avut o mică obiecție legată de stil, care mi s-a părut puțin prea încărcat, obositor.

De data asta, însă, încă de la primele rânduri, stilul bogat ornamentat m-a ajutat să fac tranziția dintre lumea reală și Voss în doar câteva clipe. Astfel, și atmosfera mi s-a părut foarte fain construită, și deși Voss nu e nici pe departe o destinație de vacanță, mi-a plăcut să mă strecor alături de personaje pe străzile întunecate și pustii ale Arhipelagului.  

Și dacă în volumul trecut, Voss-ul era un loc sărac, mâncat de industrie, în care doar bogații trăiau bine, de data asta insulele sunt un loc și mai periculos, consumate de magia întunecată a lui Turek, zeul care vine, și a acoliților săi necromanți. De asemenea, pe lângă cei patru supuși ai lui Turek, apar o serie de personaje noi și în cealaltă tabără, de partea lui Thanos. La fel ca în primul volum, fiecare dintre noii participanți la acțiune e suficient de bine conturat încât chiar dacă trecutul îi e rezumat pe o singură pagină, deja personajul respectiv are suficientă consistență cât să nu-ți fie indiferent.

Apropo de trecut, în acest volum aflăm mult mai multe despre istoria Arhipelagului, a Corbilor, dar și a lumii și a modului cum a fost ea creată. Avem parte de legende vechi și de zeități și mai vechi, de povești din tărâmuri îndepărtate și de incursiuni în alte lumi. Și, din câte am înțeles de la Leontina, care a citit și trilogia de debut a autorului, există și un personaj care leagă cele două universuri.

Însă dincolo de atmosferă, personaje și istorie, aspectul meu preferat la Jocul necromanților a fost povestea. Pe lângă faptul că e mai dură și mai întunecată, păstrând însă aspectul cinematic și dinamic, este o poveste care stă singură în picioare. N-aș recomanda cartea celor care nu au citit primul volum, pentru că sunt destule referințe la acțiunea din Anotimp care, normal, nu sunt detaliate. Totuși, independent de primul volum, acesta nu e doar o continuare care construiește suspansul pentru un volum 3, ci e o poveste în sine, cu cap și coadă, cu intrigă și deznodământ. Există suficiente cârlige pentru încă un volum, însă la finalul romanului nu ai senzația că ai citit doar ceva acțiune de umplutură, doar un build-up, ci o poveste. Una faină. 

De aceea, recomand cartea tuturor celor care vor o evadare într-o lume fantastică extrem de bine închegată, unde binele și răul absolute nu există, unde eroii sunt la fel de sângeroși ca aceia pe care vor să-i învingă și unde ajungi să-ți dorești ca Moartea să învingă. Pentru că măcar cei aflați în tabăra ei au scrupule.


Blogosfera SF&F: Amendamentul Dawson de Ciprian Mitoceanu

Un roman distopic extrem de potrivit pentru a fi citit în climatul politic actual (mai ales privind către ceea ce se întâmplă în SUA), dar și pentru climatul propriu-zis. Totuși, stilul a fost puțin cam minuțios în explicații și detalii, ceea ce m-a deranjat pe alocuri.

Povestea:

John Barton este un cetățean oarecare din categoria C+ a Americii, ceea ce, conform ultimului Amendament Dawson, înseamnă că nu i se pot acorda funcții în care să aibă putere de decizie. Totuși. are ceva mai multe drepturi decât categoriile D, E sau nefericiții F, dar și poate fi oricând sacrificat pentru a salva pe cineva dintr-o categorie superioară.

Totuși, John este mulțumit să-și ducă traiul liniștit, ferindu-se de necazuri și de cei care pun la îndoială Guvernul. Asta până când este selectat pentru a primi onorul suprem: va fi ridicat în rang. Sau, cel puțin o parte din el va deveni A4+, pentru că inima lui este compatibilă cu unul dintre geniile Americii, care trebuie salvat prin orice mijloace. Inclusiv prin a primi inima lui John, sacrificiul lui fiind prevăzut de lege.

Pentru prima dată, John realizează că Sistemul nu este creat ca să-l protejeze, așa că alege să lupte pentru viața lui, descoperind astfel tot ce se ascunde dincolo de propaganda politicienilor americani.

Părerea mea:

Inițial, Amendamentul Dawson mi-a amintit de Brave New World a lui Huxley, care implementa un sistem asemănător de clasificare a oamenilor, deși acolo totul se făcea încă de la etapa conceperii unui nou om. Ba chiar mi-ar fi plăcut enorm dacă finalul ar fi prezentat ceva legat de manipularea genetică, astfel încât să se sugereze că societatea se va transforma în cea imaginată de Huxley. În fine, ideea mi s-a părut foarte faină, la fel ca toată premiza cărții. E genul acela de distopie care te lovește în moalele capului pentru că se bazează pe niște premize foarte plauzibile.

Mai exact, oamenii sunt împărțiți în funcție de nivelul de inteligență, măsurat cu ajutorul unui test pe care îl dau la finalul perioadei de învățământ obligatoriu. Apoi, fiecare dintre ei trebuie să respecte foarte strict încadrarea și drepturile și îndatoririle care decurg din aceasta. Dar ceea ce e interesant este că toate aceste informații și multe altele (cum ar fi modul în care s-a ajuns de la lumea noastră la lumea lor) apar pe parcurs, astfel încât dintr-o societate străină și necunoscută, lumea în care trăiește John devine una ușor de înțeles.

Din păcate, cititorul capătă aceste informații din dialoguri, de cele mai multe ori, așa că acestea par forțate, jucând doar rolul de a servi informații cititorului. Rareori m-au convins frazele ample și foarte explicative că personajele care le rostesc sunt oameni adevărați și nu doar păpuși în mâinile unui autor. Excepția ar fi însuși Dawson, al cărui discurs are deseori o justificare foarte clară: e un politician obișnuit să combată argumente folosindu-se de logica proprie și/sau are nevoie să tragă de timp. De fapt, Dawson mi s-a părut cel mai interesant și totodată credibil personaj, adeseori credința sa oarbă în propriile discursuri justificând faptul că personajul nu părea complet uman.

Celelalte personaje, însă, mi s-au părut și ele lipsite de umanitate. John, cetățeanul care bagă mereu capul în pământ are o justificare foarte faină pentru comportamentul său de oaie de turmă, dar are și câteva puseuri care mi se par complet necaracteristice (câteva având loc în dialogul final cu Dawson), în ciuda faptului că luptă pentru viața lui. Nu m-a convins deloc că și-a schimbat modul de a gândi, ci doar că a schimbat o propaganda de stat cu cea a rebelilor, rămânând o oaie maleabilă.

În concluzie, lumea creată de Mitoceanu este detaliată și înspăimântătoare, dar cel mai înfricoșător e că ar putea deveni realitate. E o lecție despre un om care tratează viețile umane la kilogram și consecințele acestui fapt. Din păcate, totuși, toată această lume foarte amănunțit creată strivește cu forța ei personajele și dialogurile, care devin simple instrumente de transmitere a detaliilor către cititor. Totuși, recomand Amendamentul Dawson tuturor celor care se cred superiori altora, celor care nu cred în egalitate și care cred că un sistem preferențial, indiferent pe ce baze, ar fi mai bun.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Amendamentul Dawson, le găsiți pe blogurile:

Pe 18 octombrie vom scrie despre Haiganu. Fluviul șoaptelor de Marian Coman. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.