Crux Publishing

Blogosfera SF&F: Împăratul ghețurilor de Ana Maria Negrilă

Încă de la început, vreau să menționez faptul că Împăratul ghețurilor e cel puțin un nivel peste tot ce s-a citit la Blogosfera SF&F anul acesta. Totuși, deși a fost ca o gură de aer proaspăt, nu e genul de roman pe care să-l citești pe nerăsuflate. E o carte rece, foarte subiectivă (e scrisă la persoana I) și apăsătoare. Și deși m-am născut după '89, mi s-a părut că m-a ajutat să înțeleg mai bine cum este să trăiești într-o țară în care oricine poate fi un securist.

Povestea:

Sich este o tânără ce trăiește într-un oraș înghețat, unde doar tehnologia garantează supraviețuirea în fața naturii. Nici societatea nu e mai caldă: pre-văzătorii, oameni cu abilități speciale care erau inițial un stâlp de susținere al societății, au fost eliminați recent. Aceia dintre ei care au trecut de partea sistemului se află sub supraveghere constantă, iar cei care au reușit până acum să scape de ospitalieri (poliția secretă) sunt veșnic vânați.

Părinții lui Sich au fost pre-văzători, eradicarea lor începând când Sich era încă un copil. Ea și fratele ei mai mare, Reh, au devenit persoane tolerate, aflate la limita legii. Veșnic înconjurați de ospitalieri, cei doi au trebuit să se adapteze sau să riște să fie trimiși pe Gemeni, o stație spațială unde pre-văzătorii erau „reeducați”. Însă doar Sich a reușit să-și găsească locul în această nouă lume.

Dar un vârtej distrugător amenință orașul, așa că acum Sich e forțată să facă echipă cu ospitalierii pentru a descoperi cine e în spatele fenomenului și de ce ea e ținta preferată a vârtejului.

Părerea mea:

După cum spuneam la început, luna asta vorbim despre un roman mult mai bun decât tot ce-am citit recent la Blogosferă. Nu mai este un volum care avea nevoie de un editor. Adevărat, e o carte publicată acum 10 ani și reeditată. Dar accentul cade pe acel re-editată. Nu am citit prima versiune, însă această ediție e o poveste coerentă, care își urmărește ideea până la capăt. Lumea imaginată de autoare are sens, personajele au motivații și sentimente și evoluție (sau involuție). Îmi vine să laud romanul doar pentru că are atributele pe care ar trebui să le aibă orice carte de pe piață.

Însă Împăratul ghețurilor nu te ține lipit de pagini. E destul de ușor să ghicești încă de la început cine anume este în spatele vârtejului, așa că nu citești cartea pe nerăsuflate ca să afli ce se întâmplă (deși există un element neașteptat la final: m-a surprins modul în care a ieșit Velmer din viețile lui Sich și Reh). De asemenea, atmosfera apăsătoare te determină să vrei să iei din când în când câte o pauză de lectură. Dar există ceva ce te trage înapoi la carte. De fiecare dată când lăsam romanul jos, aveam un sentiment de treabă neterminată, de întrerupere sâcâitoare. Parcă începusem ceva și voiam să continui. Ceva-ul întrerupt era, inevitabil, cititul acestei cărți.

Pentru că deși nu e greu de ghicit cine manevrează vârtejul, tot vrei să afli cum s-a ajuns acolo. În plus, romanul te aruncă încă de la început în mijlocul acestei lumi, unde totul ți-e străin. Încet-încet, din piesele de puzzle ale amintirilor lui Sich, înțelegi orașul, trecutul lui, dar și povestea protagonistei și a celor din jurul ei. Și acest puzzle e motivul pentru care nu vrei să te oprești din citit: te macină că încă nu ai terminat de creat imaginea de ansamblu, că încă mai sunt lucruri de aflat despre univers și despre personaje.

Totuși, mi-a displăcut profund protagonista (care este și naratorul poveștii). O înțeleg, îi înțeleg reticențele și felul de a fi, dar tot mi-a displăcut. Mai ales în tinerețea ei. Deși teoretic toți adolescenții se revoltă, mie mi s-a părut că a ales să nu vadă dincolo de aparențe. Poate sunt eu prea dură, poate pentru un orfan e greu să înțeleagă lumea neavând niciun reper părintesc și având un frate exagerat de protector. Dar alternanța ei între neajutorare și aroganță nu rezonează deloc cu felul meu de a fi. Pe de-o parte, e fain că e un personaj construit suficient de bine cât să-l pot considera o persoană, pe de altă parte, însă, e o persoană cu care nu cred că aș putea fi prietenă.

În schimb, mi-a plăcut enorm de Reh. Poate că am reușit să empatizez cu el pentru că, la rândul meu, sunt o soră mai mare. Oricum, i-am apreciat tăria pe care a trebuit, într-un fel sau altul, s-o găsească în adâncul lui pentru a-și proteja sora. Chiar dacă poate a exagerat, chiar dacă ar fi trebuit să încerce să fie mai deschis față de ea, i-am înțeles motivația și sacrificiile. Și mi-a părut rău că destinul lui nu a fost nici pe departe fericit. Însă cumva, într-un fel trist, măcar a reușit s-o apere pe Sich.

Așadar, vă recomand Împăratul ghețurilor dacă vă plac distopiile unde pericolul nesupunerii plutește în aer, dar și dacă îndrăgiți personajele care luptă până la ultima fărâmă de viață pentru cei dragi.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Crux sau din librării online precum Cartepedia.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Împăratul ghețurilor, le găsești pe blogurile:

În iunie vom scrie despre Greva păcătoșilor de Florin Chirculescu. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Arlequine de George Cornilă

De-a lungul timpului, am citit două tipuri de volume de povestiri: cele care conțin proze scurte cu o temă comună, scrise de mai mulți autori și cele care conțin texte pe diverse teme, scrise de un singur autor. De data acesta, însă, am avut senzația că am în față o combinație foarte faină dintre cele două, pentru că deși Arlequine are întreg cuprinsul semnat de același scriitor, textele au o atmosferă comună care dă unitate povestirilor.

Despre volum:

Prozele sunt grupate în patru categorii: iezme, fiare, otrăvuri și lumi. Poveștile încadrate la iezme cuprind texte în care apar năluci și năzuiri cu formă umană, ființe, spirite și creaturi care se ascund printre noi. Fiarele nu sunt doar monștri sângeroși, ci animale de toate felurile și formele, inclusiv umane prin aspect, dar animalice prin purtare. Otrăvurile pot fi substanțe ucigătoare amestecate în mâncăruri exotice, dar și fructe de basm sau prafuri care trec neobservate. Lumile sunt universuri fascinante, cu reguli asemănătoare cu ale lumii noastre, dar cu mici detalii suplimentare care schimbă totul. 

Poveștile din acest volum abordează teme variate, de la legende românești la tehnologii extraterestre, de la basme clasice reinterpretate la monștrii ascunși în temple maiașe. De asemenea, acțiunea textelor este plasată din cea mai adâncă junglă africană până în cele mai frumoase cetăți europene, iar timpul în care se desfășoare poveștile se întinde din vremuri trecute, încărcate de magie și superstiție și până în viitorul în care esența sentimentelor este extrasă și integrată într-o secvență de cod.

Însă toate povestirile cuprind aceeași picătură de supranatural, de posibil, de vrăjit, de fantastic care le leagă.  

Părerea mea:

M-am gândit la început că ar trebui, poate, să iau textele la rând și să vă spun câteva cuvinte despre fiecare. Totuși, am preferat să vă las pe voi să le descoperiți, deoarece mi-ar fi teamă să nu cumva să dezvălui prea multe sau, dimpotrivă, prea puține. Nu sunt genul de povești a căror frumusețe stă în secretele nedescoperite de un cititor aflat la prima lectură, ci pot fi recitite de oricâte ori, cu același efect. Dar există o magie aparte a prozelor lui George Cornilă, magie pe care o descriere seacă a subiectului lor n-ar putea-o reda.

Mai exact, eu cred că această magie se ascunde în enumerări. De-a lungul volumului, multe descrieri sunt scrise sub formă de enumerare, care te vrăjește prin ritm, dar și prin trezirea tuturor simțurilor. Văz, auz, miros, gust, simțul tactil, pe toate ți le face atente, pentru a te putea împinge într-o stare în care fantasticul devine posibil. Iezme, fiare, toate par mult mai aproape, la o închidere de ochi distanță. Aceasta e atmosfera întregii cărți, acesta e firul roșu care leagă toate povestirile din acest volum. Sau, de fapt, aceasta e panglica roșie care leagă părul Arlequinei.

Împrietenirea mea cu casa, act pe care îl consider necesar de fiecare dată când un om pătrunde înăuntru, în intimitatea unui astfel de loc, nu s-a realizat pe deplin, în parte din pricina incapacității mele psihice de a o străbate în întregime, în parte din cauza ostilității pe care o simțeam din partea ei, a portretelor de boieri care mă priveau încruntate de pe pereți, a umbrelor pe care le vedeam cu coada ochiului, a rănilor pe care mi le făceam în toate colțurile mobilei vechi și a tuturor zgomotelor ei. Pârâituri, trosnete, scârțâituri, pocnete, pufnituri, icnete, fâsâit de țevi, vuiete venite din nenumăratele guri de aerisire circulare din tavane, amestecându-se cu zgomotele naturii înconjurătoare, susurul pârâului, lătratul distant al câinilor sălbăticiți, bâzâitul diferitelor gângănii și murmurul nedeslușit al pădurii, împuns de zgomote stridente sau surde, toate rămase neelucidate, fie că or fi fost doar strigăte de vulpi, boncăluit de cerbi, șuierat de cucuvea sau cine mai știe.
Arlequine de George Cornilă

În plus, majoritatea povestirilor din volum au un final deschis, care îți șoptește ce se află dincolo de prag și îți deschide ușa, apoi te îmbie să pășești, fără a te însoți. Tu ești cel care scrie ultimele rânduri ale poveștii, finalurile autorului fiind doar niște imbolduri de a păși înainte pe drumul indicat de text. Au fost momente când am privit punctul de la capăt și nu mi-a venit să cred că acolo se termină proza. Și deși cred că există multe moduri de a strica un sfârșit, mai ales unul deschis, acestea mi-au trezit mereu câte un zâmbet. Mi-au plăcut mereu finalurile deschise, iar acestea sunt exact așa cum trebuie.

Dincolo de stil, personajele sunt și ele frumos schițate. Deși citind un text scurt, e greu să descoperi un protagonist la fel de complex ca într-un roman, nu e imposibil să găsești un personaj suficient de bine dezvoltat cât să-ți pară uman, cât să-l poți înțelege, alături de care să simți că ai putea trăi o aventură, un vis sau un coșmar. Chiar dacă nu ai fost vreodată, spre exemplu, un cercetător care să realizeze și să piardă în aceeași zi cea mai importantă descoperire a carierei sale, tot îi poți împărtăși evoluția sentimentelor de la neîncredere, la acceptare, la mărinimie și apoi la disperare. 

Și ca să îți mai ofer o mică mostră din ceea ce vei descoperi între copertele acestei cărți, există în cuprins un basm clasic reinterpretat, care deși are o schimbare destul de mare față de sursă, urmărește surprinzător de bine și de natural povestea originală. Mi-a plăcut enorm modul în care asemănările dintre această versiune și cea originală au reușit să evidențieze foarte frumos diferențele.

În concluzie, recomand volumul celor care vor să aibă (din nou) sentimentul că lumea e plină de posibilități, că încă nu i-am elucidat toate misterele, că legendele vechi ascund adevăruri care încă ne mai pot afecta, că lumea nu e chiar așa cum o știm noi.  Dacă nu pleci la drum așteptând acțiune la fiecare pas, ci aventuri de vis (sau de coșmar), atunci o să-ți placă Arlequine.

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Arlequine, le găsești pe blogurile:

În septembrie vom scrie despre Imperiul de sticlă de Cătălina Fometici. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Recenzie: Jocul necromanților (Cronici din Voss #2)

Unul din lucrurile de pe lista mea de obiective pentru anul acesta este faptul că vreau să scriu o serie de recenzii ale unor cărți pe care le-am citit mai de mult, le-am îndrăgit, dar despre care nu am apucat să vă povestesc și vouă. Una dintre aceste cărți este Jocul necromanților, pe care am citit-o anul trecut și care mi se pare exemplul perfect de volum doi ideal într-o serie.

Povestea:

După Cădere, Arhipelagul Voss s-a cufundat în haos. Rămasă fără conducător, fără comerț și fără vreo urmă de organizare, societatea s-a prăbușit într-o mocirlă în care doar o mână de oameni încearcă să mențină o măcar  impresia de ordine. Însă atunci când morții umblă liberi pe străzi, când un nou Turek amenință să distrugă echilibrul fragil al vieții, când Corbii pare că au dispărut, mai are rezistența vreun rost?

Părerea mea:

Când am vorbit despre Anotimpul pumnalelor, primul volum al seriei, am avut o mică obiecție legată de stil, care mi s-a părut puțin prea încărcat, obositor. De data asta, însă, încă de la primele rânduri, stilul bogat ornamentat m-a ajutat să fac tranziția dintre lumea reală și Voss în doar câteva clipe. Astfel, și atmosfera mi s-a părut foarte fain construită, și deși Voss nu e nici pe departe o destinație de vacanță, mi-a plăcut să mă strecor alături de personaje pe străzile întunecate și pustii ale Arhipelagului.  

Și dacă în volumul trecut, Voss-ul era un loc sărac, mâncat de industrie, în care doar bogații trăiau bine, de data asta insulele sunt un loc și mai periculos, consumate de magia întunecată a lui Turek, zeul care vine, și a acoliților săi necromanți. De asemenea, pe lângă cei patru supuși ai lui Turek, apar o serie de personaje noi și în cealaltă tabără, de partea lui Thanos. La fel ca în primul volum, fiecare dintre noii participanți la acțiune e suficient de bine conturat încât chiar dacă trecutul îi e rezumat pe o singură pagină, deja personajul respectiv are suficientă consistență cât să nu-ți fie indiferent.

Apropo de trecut, în acest volum aflăm mult mai multe despre istoria Arhipelagului, a Corbilor, dar și a lumii și a modului cum a fost ea creată. Avem parte de legende vechi și de zeități și mai vechi, de povești din tărâmuri îndepărtate și de incursiuni în alte lumi. Și, din câte am înțeles de la Leontina, care a citit și trilogia de debut a autorului, există și un personaj care leagă cele două universuri.

Însă dincolo de atmosferă, personaje și istorie, aspectul meu preferat la Jocul necromanților a fost povestea. Pe lângă faptul că e mai dură și mai întunecată, păstrând însă aspectul cinematic și dinamic, este o poveste care stă singură în picioare. N-aș recomanda cartea celor care nu au citit primul volum, pentru că sunt destule referințe la acțiunea din Anotimp care, normal, nu sunt detaliate. Totuși, independent de primul volum, acesta nu e doar o continuare care construiește suspansul pentru un volum 3, ci e o poveste în sine, cu cap și coadă, cu intrigă și deznodământ. Există suficiente cârlige pentru încă un volum, însă la finalul romanului nu ai senzația că ai citit doar ceva acțiune de umplutură, doar un build-up, ci o poveste. Una faină. 

De aceea, recomand cartea tuturor celor care vor o evadare într-o lume fantastică extrem de bine închegată, unde binele și răul absolute nu există, unde eroii sunt la fel de sângeroși ca aceia pe care vor să-i învingă și unde ajungi să-ți dorești ca Moartea să învingă. Pentru că măcar cei aflați în tabăra ei au scrupule.


Blogosfera SF&F: Amendamentul Dawson de Ciprian Mitoceanu

Un roman distopic extrem de potrivit pentru a fi citit în climatul politic actual (mai ales privind către ceea ce se întâmplă în SUA), dar și pentru climatul propriu-zis. Totuși, stilul a fost puțin cam minuțios în explicații și detalii, ceea ce m-a deranjat pe alocuri.

Povestea:

John Barton este un cetățean oarecare din categoria C+ a Americii, ceea ce, conform ultimului Amendament Dawson, înseamnă că nu i se pot acorda funcții în care să aibă putere de decizie, că are ceva mai multe drepturi decât categoriile D, E sau nefericiții F, dar și că poate fi oricând sacrificat pentru a salva pe cineva dintr-o categorie superioară.

Totuși, John este mulțumit să-și ducă traiul liniștit, ferindu-se de necazuri și de cei care pun la îndoială Guvernul. Asta până când este selectat pentru a primi onorul suprem: va fi ridicat în rang. Sau, cel puțin o parte din el va deveni A4+, pentru că inima lui este compatibilă cu unul dintre geniile Americii, care trebuie salvat prin orice mijloace. Inclusiv prin a primi inima lui John, sacrificiul lui fiind prevăzut de lege.

Pentru prima dată, John realizează că Sistemul nu este creat ca să-l protejeze, așa că alege să lupte pentru viața lui, descoperind astfel tot ce se ascunde dincolo de propaganda politicienilor americani.

Părerea mea:

Inițial, Amendamentul Dawson mi-a amintit de Brave New World a lui Huxley, care implementa un sistem asemănător de clasificare a oamenilor, deși acolo totul se făcea încă de la etapa conceperii unui nou om. Ba chiar mi-ar fi plăcut enorm dacă finalul ar fi prezentat ceva legat de manipularea genetică, astfel încât să se sugereze că societatea se va transforma în cea imaginată de Huxley. În fine, ideea mi s-a părut foarte faină, la fel ca toată premiza cărții. E genul acela de distopie care te lovește în moalele capului pentru că se bazează pe niște premize foarte plauzibile.

Mai exact, oamenii sunt împărțiți în funcție de nivelul de inteligență, măsurat cu ajutorul unui test pe care îl dau la finalul perioadei de învățământ obligatoriu. Apoi, fiecare dintre ei trebuie să respecte foarte strict încadrarea și drepturile și îndatoririle care decurg din aceasta. Dar ceea ce e interesant este că toate aceste informații și multe altele (cum ar fi modul în care s-a ajuns de la lumea noastră la lumea lor) apar pe parcurs, astfel încât dintr-o societate străină și necunoscută, lumea în care trăiește John devine una ușor de înțeles.

Din păcate, cititorul capătă aceste informații din dialoguri, de cele mai multe ori, așa că acestea par forțate, jucând doar rolul de a servi informații cititorului. Rareori m-au convins frazele ample și foarte explicative că personajele care le rostesc sunt oameni adevărați și nu doar păpuși în mâinile unui autor. Excepția ar fi însuși Dawson, al cărui discurs are deseori o justificare foarte clară: e un politician obișnuit să combată argumente folosindu-se de logica proprie și/sau are nevoie să tragă de timp. De fapt, Dawson mi s-a părut cel mai interesant și totodată credibil personaj, adeseori credința sa oarbă în propriile discursuri justificând faptul că personajul nu părea complet uman.

Celelalte personaje, însă, mi s-au părut și ele lipsite de umanitate. John, cetățeanul care bagă mereu capul în pământ are o justificare foarte faină pentru comportamentul său de oaie de turmă, dar are și câteva puseuri care mi se par complet necaracteristice (câteva având loc în dialogul final cu Dawson), în ciuda faptului că luptă pentru viața lui. Nu m-a convins deloc că și-a schimbat modul de a gândi, ci doar că a schimbat o propaganda de stat cu cea a rebelilor, rămânând o oaie maleabilă.

În concluzie, lumea creată de Mitoceanu este detaliată și înspăimântătoare, dar cel mai înfricoșător e că ar putea deveni realitate. E o lecție despre un om care tratează viețile umane la kilogram și consecințele acestui fapt. Din păcate, totuși, toată această lume foarte amănunțit creată strivește cu forța ei personajele și dialogurile, care devin simple instrumente de transmitere a detaliilor către cititor. Totuși, recomand Amendamentul Dawson tuturor celor care se cred superiori altora, celor care nu cred în egalitate și care cred că un sistem preferențial, indiferent pe ce baze, ar fi mai bun.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Amendamentul Dawson, le găsiți pe blogurile:

Pe 18 octombrie vom scrie despre Haiganu. Fluviul șoaptelor de Marian Coman. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.


Blogosfera SF&F: Inima Dragonului (Nlithia #1) de Mircea M. Țara

Povestea:

Nisal, Cetatea zăpezilor, se află pe înălțimile unor munți greu de escaladat, biciuiți de vânturi înghețate și bântuiți de un frig tăios. Există o singură cale de acces, un pod de gheață suspendat peste abis cu ajutorul magiei, aceeași magie care ține la distanță iarna veșnică de străzile Orașului Magiei și Artei. Aici, fiecare clădire e o operă de artă, fiecare fațadă e o încântare pentru ochi, fiecare cântec auzit pe străzi sau în taverne e o dovadă de măiestrie a celui care și-a folosit instrumentul sau vocea pentru a-și vrăji auditoriul.

În această cetate se întoarce Lied, un liandrin (o ființă asemănătoare oamenilor, dar care trăiește sute de ani) care a venit să-și demonstreze talentul de bard în cadrul carnavalului anual. Însă sub înfățișarea de cântăreț, Lied este și un hoț priceput, care deseori a profitat de talentul său de a vrăji masele pentru a le oferi complicilor săi ocazia să ușureze pungile celor prezenți. De data asta, vrea să facă o poznă mult mai mare și să-l adoarmă chiar pe rege.

Însă vraja care ar trebui să-i permită să adoarmă și să trezească pe oricine dorește funcționează doar pe jumătate, regele rămânând adormit. Și de parcă acest lucru n-ar fi de-ajuns ca să-i asigure o moarte rapidă, Lied descoperă că „gluma” sa este pârghia care declanșează o serie de comploturi care au ca scop deturnarea puterii Inimii de Gheață, artefactul care alimentează magia de care Nisal are nevoie pentru a rezista frigului.

Așa începe o poveste plină de creaturi desprinse din legende, urmăriri prin subteranele misterioase ale orașului, dar și despre prietenie și sacrificiu.

Părerea mea:

Încă de la primele rânduri, romanul m-a „prins” chiar prin felul cum e scris. Nu pare deloc primul volum al unui debutant, pentru că sună exact așa cum trebuie să sune o poveste high fantasy. Cuvintele sunt așezate exact așa cum trebuie, dialogurile sună natural, descrierile se împletesc frumos cu narațiunea, termenii lumii respective, fie ei clasici sau inventați, dau o notă aparte fără să încarce textul sau să îndepărteze cititorul. De fapt, întregul volum e ușor de citit. În plus, poemele incluse în poveste îi oferă acesteia o tușă suplimentară de veridicitate, iar legendele Nlithiei sunt pur și simplu minunate.

De fapt, întreaga lume în sine e la fel de frumos și de detaliat construită precum Cetatea Zăpezilor, captivând pe oricine îi trece pragul folosind romanul drept cale de acces. De la mâncărurile servite prin tavernele de la suprafață la ierarhia ființelor ascunse în subteran, de la banii oferiți în jurul vrăjilor croite la comandă până la compasiunea unui popor uitat, toate detaliile, dar și tușele largi conturează o lume nu numai credibilă, dar și frumoasă, pe care în vremuri mai puțin tulburi decât cele din roman, ai vrea s-o vizitezi.

Personajele, însă, n-au prea avut timp să se contureze la fel e clar, fiind mereu pe fugă. Desigur, despre Lied am aflat destule, dar restul prietenilor lui pălesc prin comparație, ceea ce, în cazul poveștii acesteia nu e un minus, pentru că nu era timpul sau locul potrivit pentru ca și despre trecutul lor să aflăm mai multe, dar dacă vor apărea și în volumele viitoare, mi-ar plăcea să știu mai multe despre Mira și Val. Totuși, citind Inima Dragonului, m-am îndrăgostit pe loc de Blu (Bristle), un pui de dragon pe care nu pot să mi-l imaginez decât cu ochii mari și adorabili ai animalelor din filmele Disney (un fel de Pascal din Tangled cu mai mulți solzi și cu aripi), deși poate deveni rapid un adversar redutabil. O să vă cucerească imediat și o să vă doriți și voi un astfel de partener de nădejde.

Am pomenit mai sus de faptul că personajele sunt veșnic pe fugă: așa e construită acțiunea, o luptă contra cronometru pentru supraviețuire, apoi pentru repararea stricăciunilor provocate din aroganță și neștiință. Totuși, scenele intense sunt bine dozate, având destule momente de respiro sau schimbări de cadre între ele, astfel încât să nu devină obositoare. În rest, povestea e construită pe modelul luptei dintre Bine și Rău. N-o să intru prea mult în detalii, ca să nu dau spoilere, dar sunt destule surprize și răsturnări de situație cât să te facă să dai pagină după pagină, deși sunt o idee cam multe... să le zicem reapariții neașteptate pentru gustul meu.

În concluzie, Inima Dragonului e un roman fantasy între paginile căruia veți descoperi o lume superbă, în care un personaj ce mi-a amintit pe alocuri de Dr. Who (pentru că are un trecut de care se rușinează, e impulsiv uneori, dar e mereu generos cu viețile celor din jur și luptă fără îndoială de partea Binelui) are parte de o aventură care merită transpusă într-o baladă la fel de frumoasă precum cele din vechime pe care le cântă el prin tavernele întâlnite în drumurile sale. De asemenea, e un prim volum extrem de promițător, care nu lasă urmă de îndoială în legătură cu faptul că ne dorim cu toții un volum doi în care să revenim pe tărâmurile Nlithiei.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Inima Dragonului, le găsiți pe blogurile:

Pentru 7 iunie, vom citi Tenebre. Cazul Laura de Daniel Timariu și, dacă tot a trecut jumătate de an de la începutul proiectului, vom mai citi și Epoca inocenței de Adrian Mihălțianu, recenziile urmând să apară pe data de 14 iunie. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F

.