Clubul de carte Nordic Noir

Recenzie: Ghici cine moare primul

Nu aveam niciun fel de așteptări atunci când am început să citesc Ghici cine moare primul, însă e prima carte de anul acesta pe care o citesc într-o singură zi (lucrătoare chiar!). Romanul e dovada că o minte bolnavă nu are niciun fel de limită atunci când vrea să provoace durere. În același timp, cartea te provoacă să dai pagină după pagină pentru a afla care ar putea fi motivul care împinge un om la asemenea fapte șocante.

Povestea:

Sam și Amy sunt un cuplu frumos de studenți care iubesc să se plimbe prin Anglia. Neavând prea mulți bani, însă, cei doi preferă să călătorească făcând autostopul. Totul merge bine până când una dintre șoferițele lor de ocazie îi droghează și îi abandonează pe fundul unei piscine dezafectate, unde le lasă doar un pistol cu un singur glonț și un mesaj simplu: doar unul poate scăpa, biletul de ieșire fiind crima. Și deși ideea că singura cale de evadare e să ucizi persoana iubită, după două săptămâni în care ai încercat până și să mănânci bucăți din propriul braț pentru a supraviețui, pistolul acela începe să pară o opțiune viabilă.

Cine pe cine va ucide? Câte astfel de „duete” vor trebui să facă aceeași alegere? Cine se află în spatele acestui joc mortal? Și are Helen Grace, inspectorul-detectiv însărcinat cu cazul, vreo șansă să afle cine se joacă cu viețile oamenilor?

Părerea mea:

Din cele cinci romane pe care le-am dezbătut și eu până acum în cadrul clubului de lectură Nordic Noir, acesta a fost preferatul meu. E scris într-un ritm destul de alert, are doar personaje cu probleme (chiar și dintre polițiști, Helen are niște nevoi aparte, iar subalternul ei e aproape alcoolic), are un criminal inventiv și fără scrupule... Și deși e genul de roman care nu-ți dă aproape niciun indiciu despre identitatea vinovatei, tot te ține lipit de carte pentru că te provoacă să ghicești motivația celei care răpește oameni și-i forțează să se ucidă între ei.

De asemenea, mi-a plăcut și modul cum e construită psihologia victimelor: sunt persoane foarte diferite, provenind din medii diferite, cu educație diferită, dar toate ajung mai devreme sau mai târziu în același punct... Și toți supraviețuitorii sunt la fel de profund marcați de ceea ce li s-a întâmplat. Tocmai de aceea, a citi poveștile lor e o experiență destul de dură și în același timp, marcantă. E imposibil să te pui cu adevărat în locul lor, dar tot te vei gândi serios la fragilitatea iluziei de civilizație pe care am construit-o noi, ca societate.

Spuneam mai devreme că mi-a plăcut faptul că toate personajele au probleme. De la o vreme, au început să mă intereseze mai mult romanele care au ca protagoniști oameni care încearcă să-și depășească anumite traume în timp ce afișează o fațadă a unei vieți normale. Atât lupta lor, cât și dualitatea personalității mi se par fascinante și parcă mi-e mai ușor să-mi pese de un personaj care are de luptat și cu el însuși, parcă victoriile lui sunt mai reale și mai impresionante decât dacă respectivul personaj are o familie fericită care îl așteaptă acasă.

În plus, mi-a plăcut faptul că prin roman sunt inserate mici fragmente din perspectiva unei femei cu o copilărie îngrozitoare, dar că mai ales în prima jumătate a romanului, nu e așa ușor de ghicit cărui personaj îi aparține acel trecut. Întregul roman e construit astfel încât să te provoace mereu să ghicești ce se va întâmpla mai departe (de asta și titlul e foarte potrivit, mi-a plăcut mult alegerea traducătorului), așa că acesta cred eu că e motivul pentru care am reușit să termin cartea într-o singură zi. Nu de alta, dar după ce presupui ceva, parcă vrei să afli și dacă ai avut sau nu dreptate.

În concluzie, recomand romanul Ghici cine moare primul tuturor celor pasionați de psihologia personajelor, de enigme faine și de exerciții de imaginație. Pentru că cea mai interesantă, dar dură întrebare pe care ți-o vei pune, dacă ai curaj, este ce ai face tu: ai deveni criminal sau victimă?


Evenimente: Clubul de carte Nordic Noir

După patru ani petrecuți în gașca cititorilor de SF, am zis că e momentul să încerc să (mai) fac un pas în afara zonei mele de confort și să particip la un club de lectură cu altă tematică. Așa că am ochit clubul de carte al editurii Trei. L-am ochit de ceva vreme, de fapt, însă n-am reușit niciodată să aflu cu suficient timp înainte ce carte vor dezbate. Luna trecută, însă, cu ajutorul „abilităților” mele detectivistice, am descoperit un comentariu la o poză de pe facebook unde se anunța că pentru luna noiembrie vor citi Ragdoll. Ultima ta zi.

 
 

Așa că am cumpărat cartea, am citit-o și ieri seară am reușit să-mi fac intrarea glorioasă la clubul Nordic Noir printr-o „minunată” întârziere la limita superioară a sfertului academic (mulțumesc RATB-ului și traficului bucureștean, n-aș fi reușit fără ajutorul lor). Din fericire, singura deranjată am fost eu, fetele (și un băiat, they have a boooy!) fiind super primitoare. Discuția despre carte nici măcar nu începuse, așa că am aterizat la fix ca să aflu în ce tabără e fiecare: unora le plăcuse cartea, iar ceilalți considerau că e cam previzibilă/plină de clișeele genului polițist.

Eu m-am încadrat în ce-a de-a doua categorie. Mie cartea mi s-a părut că începe promițător, cu ceva scene grafice foarte bune, dar se pleoștește într-o anchetă plină de personaje-șablon care nu prea fac nimic necaracteristic clișeului care le stă la bază. Cel mai fain e un puști proaspăt transferat, care face o grămadă de muncă migăloasă în timpul lui liber și e complet neapreciat pentru asta, dar și el devine cam enervanto-arogant când crede că a descoperit ucigașul, deși pentru cititor e evident că greșește.

Cartea mi s-a părut ușor de citit, dar lipsită de suspans sau de vreo provocare pentru cititor. N-ai cum să-ți dai seama cine e criminalul, poți doar ghici cum se vor îmbina piesele de puzzle pe măsură ce-ți sunt dezvăluite. Totuși, deși nu prea citesc romane polițiste, nu mi s-a părut greu să pun piesele cap la cap, așa că m-am cam plictisit. Oricum, fragmentele mai grafice mi s-au părut cele mai interesante pentru că aveau ceva încărcătură emoțională.

Din fericire, am găsit repede pe cineva care să fi simțit la fel, așa că n-a trebuit să vorbesc mai deloc (sunt super-timidă în cercuri de persoane pe care nu le cunosc prea bine, așa că am cam stat tăcută în colțul meu). Însă mi s-a părut fascinant cât de diferită e atmosfera față de clubul de lectură cu care mă obișnuisem. Poate și pentru că acolo sunt „de-a casei”, pe când aici am fost cam „outsider”, mai ales din punctul de vedere al bagajului de cărți citite. N-am priceput majoritatea referințelor la alte cărți, din simplul motiv că lecturile mele sunt din cu totul altă zonă literară. De fapt, la capitolul acesta, eram extraterestrul din cameră :)

Revenind la club, mi s-a părut o reuniune a unor amici care aveau chef de vorbit despre de toate. Ulterior, am înțeles de la Laura că de obicei discută mai mult despre cartea lunii și mai puțin despre altele, dar mie tocmai ușurința și naturalețea divagațiilor mi-au lăsat impresia că toți cei prezenți se cunosc deja de suficient timp încât să se simtă foarte confortabil în prezența celorlalți. În plus, toată lumea iubea cărțile și lectura, ceea ce e un sentiment foarte liniștitor. Din punctul acesta de vedere, nu m-am simțit deloc extraterestră. Dimpotrivă!

Trăgând linie, a fost o experiență foarte plăcută și... călduroasă. De fapt, cel mai ușor aș putea-o descrie ca pe o ieșire din „bula mea”, că tot e la modă discuția despre bulele sociale care se formează pe Internet. Obișnuită fiind cu cititorii de SF&F, am simțit diferențele între acest grup și cel al iubitorilor fantasticului. Ceea ce nu înseamnă că am de gând să o las mai ușor cu genul meu literar preferat, dar probabil voi continua să încerc lunar câte o carte din altă zonă a literaturii.

Dar voi? Ați încercat vreodată să citiți cărți din afara cercului vostru de confort literar? Și dacă da, a fost o experiență plăcută sau nu prea?