Clubul de Lectura Nemira

Clubul de Lectură Nemira #19

Luni seară, la mansarda librăriei Cărturești Verona a avut loc a 19 întâlnire a Clubului de Lectură Nemira, întâlnire dedicată romanului Solaris al lui Stanislaw Lem. Pe scurt, romanul spune povestea lui Kris, un psiholog trimis pe stația de pe Solaris care descoperă faptul că imensul ocean inteligent poate folosi amintirile oamenilor pentru a crea viață. În cazul său, oceanul alege să-i trimită un mimoid sub forma lui Harey, iubita sa care s-a sinucis cu ani în urmă.

Dacă luna trecută, un alt roman al autorului polonez ne-a împărțit în două tabere, de data asta tuturor ne-a plăcut Solaris, așa că ne-am concentrat pe încercările de a desluși ceva din misterul oceanului inteligent. Încerca el să comunice cu noi? Era conștient de prezența noastră sau mimoizii au fost o reacție automată, un reflex de apărare? Ar fi putut exista subiecte de discuție între un ocean planetar și o specie alcătuită din indivizi? Presupunând că oceanului îi păsa de noi, voia să ne alunge prin manifestările sale sau spera să ne ajute? Cât de independenți erau mimoizii? Cât din cuvintele lor erau reflexii ale oamenilor și cât erau cuvintele oceanului? De ce pe o stație din viitor exista o bibliotecă întreagă alcătuite din volume de sute și sute de pagini în format fizic? De ce Harey era numită uneori „copilă”? Întrebările puteau continua la infinit.

Însă nu numărul întrebărilor m-a impresionat, ci diversitatea răspunsurilor. Fiecare avea una sau mai mule interpretări personale, fiecare considera că oceanul însemna ceva, voia ceva, făcea ceva... Fiecare încercam să-l definim, să-i găsim un rol, o explicație, un scop. După cum bine a observat cineva, noi, la fel ca personajele din Solaris, încercam să dăm un sens oceanului, să-l umanizăm cumva, astfel încât să-l putem înțelege. Jonglam cu ideile noastre „de acasă” și cu cele descoperite la fața locului, încercând să ne fixăm pe o ipoteză pe care s-o putem accepta fără dovezi, în care să credem.

Însă Solaris a rămas și va rămâne o enigmă și tocmai acesta este marele atu al romanului: faptul că te provoacă să dezlegi enigma oceanului, că te aduce în punctul în care sun toate personajele, astfel încât poți empatiza cu ele. Solaris, ca roman și ca ocean inteligent e una din marile drame ale omenirii și e cred că singura poveste SF care sper să nu devină niciodată realitate. E mai mult decât o poveste tristă, e, metaforic vorbind, o dezintegrare la nivel atomic a uneia dintre cele mai mari dorințe, speranțe și chiar nevoi a omenirii: cea că nu suntem singuri, că există cineva care să ne înțeleagă, cu care să putem vorbi. Însă chiar prin manifestările sale, Solaris ne lasă mai singuri ca înainte pentru că ne dă iluzia că orice căutare s-a încheiat pentru ca apoi să spulbere acea iluzie. Solaris reprezintă întruchiparea ideii că e mult mai rău să ai ceva și apoi să-l pierzi decât să nu ai acel ceva niciodată.

În final, nu pot decât să sper că și la următoarea ședință vom discuta o carte despre care să poți vorbi ore întregi fără oprire și totuși să vrei să discuți mai mult și mai mult.


Clubul de Lectură Nemira #18

Deși ne aflăm în plin sezon al concediilor, suntem descurcăreți și ne-am găsit înlocuitori pentru absenți; am avut câțiva nou-veniți care să le țină locul și ne-am bucurat de fluxul de sânge proaspăt. (1. Niciun cititor nu a fost vătămat. 2. Poate nu trebuia să scriu tocmai eu despre absenți pentru că luna trecută și eu am chiulit din motive... litorale)

De data asta, romanul discutat a fost Catarul lui Stanislaw Lem. Am terminat cartea dumină seara, pe la ora 2 și abia aștetam să ajung la Club sperând să ne plângem împreună de cartea asta. Totuși, mi s-a părut că eu și dezamăgirea mea am fost în minoritate, însă cel puțin cam toată lumea s-a pus de acord că aveau așteptări diferite de la roman.

Eu mă așteptam la un roman SF. Aveam coperta din altă lume, aveam un mic fragment pe spate care părea scos dintr-o metamorfoză interesantă... Chiar și începutul e foarte straniu (in a good way) pentru că nu înțelegi exact ce se întâmplă. Problema la mine a apărut atunci când am aflat ce se întâmplă și în urma unui information dump de coșmar m-am prins că mă aflam în mijlocul unui roman polițist. Ba chiar unul diferit, cel puțin pentru mine, pentru că n-am simțit că mi se oferă un fir de care să mă agăț ca să pot face speculații în legătură cu criminalul, speculații pe care autorul să mi le infirme sau confirme mai târziu, ci pur și simplu m-am lăsat purtată de valul lecturii, sperând ca finalul să fie SF.

N-a fost chiar ceea ce mă așteptam nici în final - deși a fost interesant misterul din spatele crimelor - însă ultimele câteva fraze au salvat romanul după părerea mea, pentru că i-au dat creierului meu ceva de rumegat. Nu vă spun despre ce e vorba, dar te face să stai o clipă și să te gândești la toate micile întâmplări care te-au făcut să ajungi exact acolo unde ești și te-au și ajutat să rămâi întreg. Privite în ansamblul lor, efectul acestor detalii poate părea o mică minune.

Revenind la întâlnirea Clubului, a fost interesant să îi ascult pe ceilalți luând lucrurile care mi-au displăcut la roman și transformându-le în ceva pozitiv. Spre exemplu, mie nu mi-a plăcut faptul că n-am reușit să am suficient material pentru o ipoteză personală, însă alții au fost de părere că, în general, o dată ce ai o bănuială, interpretezi toate datele astfel încât s-o confirme și poți pierde unele lucruri din vedere. Pe asta cred că și mizează autorii de romane polițiste atunci când ascund criminalii astfel încât să nu-i descoperi până la final. Totuși, Lem nu face asta, ceea ce ar putea fi un lucru bun pentru că, alături de personaj, și tu rămâi deschis oricărei posibilități.

Nu spun că mi-am schimbat părerea pentru că o dată ce ai niște așteptări și ele nu sunt îndeplinite, dar nici nu primești ceva mai bun decât sperai, e greu să fii mulțumit. Însă am înțeles că textul în sine s-ar putea să fi fost o lectură mai plăcută decât credeam și că poate un alt set de așteptări m-ar fi ajutat să mă bucur de lectură. Așa că poate cândva, știind ce fel de poveste se ascunde între coperți, voi reciti romanul. Și poate o să descopăr ceva ce am ratat.

Înainte să închei vreau să mă asigur că nu rămâne nimeni cu o impresie greșită: nu mi-a displăcut povestea. A fost diferită, originală în anumite momente, suprinzătoare în altele, incredibil de interesantă uneori, însă au fost și câteva lucruri care nu mi-au plăcut (deși erau necesare, aducă nu văd cum altfel le-ar fi putut scrie Lem) și, din păcate, mă așteptam la un alt tip de poveste, așa că am rămas cu un gust amărui (de migdale, poate?) pentru că speram altceva. E ca și cum mă așteptam la o prăjitură și am gustat un biscuite sărat. Ceea ce nu înseamnă că biscuitele nu era bun.

Ok, înainte să continui cu comparațiile cu mâncarea, mă duc să-mi golesc frigiderul și între timp vă invit la următoarea întâlnire a Clublui, la sfârșitul lunii viitoare :)

Later edit: De obicei, atunci când vorbesc despre întâlnirile Clubului, mi-e greu să surprind perspectivele diferite de ale mele asupra romanului. Rețin câteva idei, dar nu mă pot pune în pielea cuiva care a avut cu totul altă părere. Și e păcat, pentru că unul dintre cele mai interesante aspecte ale întâlnirilor noastre e tocmai ocazia de a asculta păreri nu neapărat diametral opuse, dar foarte diferite. Tocmai de aceea, vă sfătuiesc să citiți și părerea unui alt membru, ca să vedeți și alt punct de vedere :)


Clubul de Lectură Nemira #16

Nu știu dacă v-a fost dor de poveștile mele de la Club, dar mie una mi-a lispit enorm doza lunară de discuții cu oameni faini despre cărți faine. De data asta, cartea pe care am disecat-o a fost Rendez-vous cu Rama de Arthut C Clarke, singurul autor care a reușit să se găsească în centrul discuțiilor noastre de 3 ori (celelalte 2 romane discutate fiind „2001: Odiseea Spațială” și „Sfârșitul copilăriei”).

Dacă până acum, Clarke ne-a prezentat rase extraterestre extrem de avansate, care interacționau cu omenirea pentru a o ajuta să treacă la „nivelul următor”, de data asta Rama trece chiar pe lângă noi fără să ne acorde nici cea mai mică atenție. Totuși, noi nu putem să-l ignorăm pentru că Rama este o navă imensă, cilindrică, evident de origine extraterestră, care tranzitează sistemul nostru solar pentru o perioadă scurtă de timp, urmând să plece mai departe și să nu se mai întoarcă. Omenirea nu poate rata șansa explorării lui Rama și poate șansa unui prim Contact, așa că nava Endeavour a căpitanului Norton e trimisă să aterizeze pe Rama (care e un cilindru de 50 de kilometri, dacă nu mă înșel, deci nava umană e minusculă prin comparație). Reușind să pătrundă în navă, echipajul descoperă minunea: înăuntru e un habitat aproape terestru, perfect funcțional, dar înghețat... până când începe dezghețul și încep să mișune „bioții”, niște roboței organici cu rol în întreținere, observație și „strâns gunoiul” care ignoră complet oamenii. Și ignorați vom rămâne până în final, când nava pleacă luând cu ea speranțele noastre și lăsându-ne fie consternați, fie plini de frustrare.

Încă de la începutul întâlnirii, am căzut de acord că romanul e scris într-un mod care îl face ușor de citit de către oricine, chiar și de către cei care nu sunt fani ai genului SF. Capitolele scurte, detaliile oferite în momente cheie, fără să devină excesive, stilul de a relata întâmplările, toate au contribuit la senzația că această carte se citește practic singură.

În schimb, când a venit vorba despre poveste în sine și mai ales despre rolul lui Rama, a fost mai greu să ajungem la o concluzie comună. În primul rând, ceea ce i-a deranjat pe unii la Rama a fost tocmai faptul că înăuntru era aproape ca o Terra în miniatură, însă mie mi s-a părut că acest aspect mărește impactul pe care l-a avut nava asupra omenirii: cum te simți când pătrunzi într-o navă extraterestră și descoperi că seamănă enorm cu propria ta casă? Nu simți că e clar că tu și ramanii aveți enorm de multe în comun și că, mai devreme sau mai târziu, veți putea să discutați despre tot ce vă leagă? Dar ei nu se arată nici măcar o clipă...

Totuși, pentru că „ramanii fac totul în triplet” (exact asta e ultima frază a romanului) și pentru că există încă 3 cărți care continuă povestea din Rendez-vous cu Rama, unii au considerat că această navă a fost doar avangarda, cea care trebuia doar să observe și să raporteze și că navele ce vor veni ne vor aduce mult-doritul contact cu ramanii. Eu însă am preferat să iau cartea ca pe un roman de sine stătător și să cred că într-adevăr, ramanii ne-au ignorat.

Alții care au fost de acord cu mine au venit cu câteva comparații interesante:

  • Rama e ca o mașină în care s-au suit câteva furnici, au explorat câte ceva prin portbagaj, apoi, când s-au îndepărtat prea mult de mușuroi, s-au dat jos.
  • Rama poate fi o navă care a scăpat cumva de pe linia de producție și a ajuns să cutreiere universul, fără că explorarea să fie scopul ei, și poate tocmai de aceea ne-a ignorat.
  • Rama a mai fost comparat și cu o sămânță care caută mediul propice ca să încolțească, iar sistemul nostru solar nu a fost acel mediu

Oricum, Rama a rămas o enigmă pentru noi, la fel cum a rămas și pentru omenirea din romanul lui Clarke.

Și dacă tot am pomenit omenirea, o altă ideea adusă în discuție la Club care mi-a plăcut a fost cea cum că personajul principal în roman n-ar fi fost căpitanul sau vreun membru al echipajului său sau vreun om de știință de pe una dintre planetele colonizate de oameni, ci însăși Omenirea, iar conflictul ar fi fost unul interior deoarece la un moment dat, oamenii de pe Mercur trimit o bombă nucleară către Rama, cu intenția de a-l distruge, iar Norton, pe moment întruchiparea părții raționale a omenirii, e forțat să decidă dacă va distruge bomba, riscând soarta oamenilor dacă Rama se dovedește ostil sau va permite semenilor săi să distrugă nava care ascunde mistere pe care omenirea nu le va descifra vreodată.

Dacă Omenirea a fost într-adevăr personajul principal, eu cred că lecția pe care a învățat-o în acest roman e că nu e centrul universului, că la fel cum se poate ca o specie extraterestră să vrea să comunice cu noi, e la fel de posibil ca ea să ne refuze ceea ce noi considerăm că ar fi dreptul nostru, alegând să ne ignore nu neapărat pentru că suntem la un nivel diferit al evoluției și comparația dintre noi și ei ar fi cea dintre oameni și furnici, ci poate pentru că simplul fapt că existăm nu e chiar atât de important pe cât ne place să credem.

Tocmai pentru că această idee îmi place enorm, n-am să citesc romanele următoare și am să aleg să cred că Rama a trecut nepăsător pe lângă noi, lăsându-ne doar cu întrebări fără răspuns. Și pentru că acum îmi dau seama că peste tot am folosit „noi” și nu „ei” când vorbeam despre oameni nu înseamnă decât că romanul lui Clarke e atât de bine scris încât poți să juri că totul s-a întâmplat cu adevărat și ai citit doar un raport al expediției. Așa că vă recomand să-l citiți, la fel cum vă recomand ca, dacă aveți posibilitatea, să participați la Clubul de Lectură Nemira pentru că e o experiență pe care o veți îndrăgi din prima clipă.


Clubul de Lectura Nemira #10

Si-uite asa am ajuns si la editia a 10-a a Clubului de Lectura Nemira, ultima de anul acesta. De data asta am discutat unul dintre romanele mele de suflet, Sfarsitul copilariei de Sir Arthur C. Clarke, primul roman SF pe care l-am citit vreodata si cel care mi-a transmis "microbul" SF-ist.

Cartea incepe cu un scenariu arhi-cunoscut - vin extraterestrii pe pamant - si toti membrii Clubului ne-am pus de acord ca deja ni se parea ca "mai citiseram filmul asta". Insa cu fiecare pagina, cartea iti ofera rasturnare de situatie dupa rasturnare de situatie, prinzandu-te deseori atat de nepregatit incat uneori ramai complet uluit. Desi am citit-o de vreo 3 ori, inca am senzatia ca ma plimb cu un roller coaster de fiecare data, desi de-acum deja stiu ce ma asteapta. Si pe langa faptul ca te ia mereu prin surprindere, romanul iti ofera ocazia sa speculezi ore intregi cu privire la natura Super-mintii, la scopul si la motivele ei si desi noi n-am discutat chiar ore intregi, in final tot n-am reusit sa ajungem la vreo concluzie comuna.

Insa desi la prima lectura cartea m-a dat pe spate, citindu-o pentru intalnirea Clubului, mi-am dat seama ca acum mi se pare putin aiurea faptul ca la aparitia Overlorzilor, omenirea inceteaza sa creeze opere de arta valoroase. Prima data am inghitit totul pe nemestecate, insa acum mi se pare ca fiind confruntata cu o astfel de forta coplesitoare, omenirea ar trebui sa fie la apogeul creatiei pentru ca sunt atat de multe sentimente si senzatii implicate in intalnirea cu o rasa coplet straina incat nu cred ca nu se poate gasi vreo minte care sa le distileze si sa creeze arta. Si a fost placut sa constat ca multi dintre cei prezenti gandeau la fel.

Pana acum, de fiecare data cand va povesteam despre intalnirile Clubului, am incercat sa vorbesc despre atmosfera, despre sentimentul caldut ca ai gasit un grup de oameni cu care ai in comun mai multe decat ai fi crezut, ca oameni extrem de diversi se pot aduna la un loc si pot impartasi pareri... si mai ales ca exista niste oameni cu care e o placere sa te contrazici atunci cand exista pareri diferite. Tot nu sunt convinsa ca reusesc sa redau in cuvinte senzatia de apartenenta, senzatia de grup unitar care s-a format de-al lungul celor 10 intalniri, asa ca mereu o sa va rog sa nu ma credeti pe cuvant, ci sa incercati pe pielea voastra, mai ales ca am senzatia ca dupa fiecare intalnire, grupul mai creste putin, fie ca numar de membrii, fie ca tarie a legaturilor. Si nimic nu se compara cu a sti ca o data pe luna, timp ce cateva ore, poti sa lasi lumea reala la usa librariei Carturesti Verona si sa vorbesti despre locuri, intamplari si oameni fictivi ca si cum ar fi mai reali decat lumea de afara.

Si pentru ca intalnirile pe anul acesta s-au incheiat, pot sa trag linie si sa fac o socoteala, asa ca inchei prin a le multumi celor de la editura Nemira pentru aceasta initiativa minunata, care nu numai ca mi-a oferit ocazia sa citesc unele carti pe care nu cred ca le-as fi citit in alte conditii, dar si pentru ca multumita Clubului de Lectura, am ajuns sa cunosc o serie de oameni extraordinari si sa ma bucur timp de 10 luni de zile de cateva ore de relaxare lunar. Si le multumesc si membrilor Clubului pentru ca exista si sper sa va revad pe toti anul viitor!


Cartea lunii decembrie

Luni, 16 decembrie, la ora 19.00, în mansarda Librăriei Cărtureşti Verona va avea loc o nouă ediţie a Clubului de lectură Nemira. De această dată, cartea ce va sta la baza discuţiilor este o operă clasică a literaturii science fiction: "Sfârşitul copilăriei" de Arthur C. Clarke.


Publicat în 1953 şi devenit bestseller imediat după lansare, epuizându-şi primul tiraj în doar două luni, romanul prezintă o invazie pacifistă a pământului de către o rasă extraterestră ce transformă planeta într-o utopie. De-a lungul anilor, această utopie a fost considerată o expresie a pierderii individualităţii şi o afirmare codată a unei identităţi colective. Sfârşitul copilăriei invită cititorul la un exerciţiu de imaginaţie cu totul special. În povestea lui Clarke, relaţia dintre om şi cosmos nu este una de dominaţie. Fiinţa umană evoluează sau mai bine spus transcende într-un univers mistic. Apreciată de cititori şi de critici deopotrivă drept cea mai bună carte scrisă de Arthur C. Clarke, ea ne invită să ne punem întrebarea: Ce înseamnă să fim oameni?

„La mai bine de o jumătate de secol de la apariţie, Sfârşitul copilăriei române unul dintre cele mai bune şi mai îndrăzneţe romane SF din toate timpurile.” (SF Reviews)

Cei care vor să participe în Clubul de Lectură Nemira din 16 decembrie se pot înscrie accesând următorul link. Pentru informaţii legate de întâlnirile cititorilor, cărţile puse în discuţie în fiecare lună şi nu numai, vă așteptăm pe pagina de Facebook a Clubului de lectură Nemira.

Poveştile sunt cu atât mai frumoase, cu cât ai pe cineva cu care să le împărtășești. Clubul de lectură Nemira este locul unde începe călătoria spre lumea fascinantă a cărţilor bune.
- Sursa